Sculat din gripa marină (pentru care aş fi primul mutant terestru) văd lucrurile muuuult mai bine (voce din off: A fost out!). Succesurile referendumului (voce din off: Da’ cuvinte mai scurte n-a găsit Liceanu?) pentru parlament-monocameral şi pentru reducerea-de-parlamentari-de-la-patrusuteşaptezecişiunu-la-maxim-treisute-repet!-maxim-trei-sute a creat de-a lungul şi de-a latul mării gripate multă emulaţie, să nu spun valuri şi, am putea crede chiar că a deşteptat apetitul, să nu spun furtuna. Poporul s-a obişnuit la butoane; adică să comande el, că doar e democraţie, şi aşteaptă nerăbdător, să nu spun nervos, să depăşească procentele estimate.
Un mare conducător, un cârmaci care duce nava prin furtuna de rechini, nu este cel care dă soluţii la orice (de pildă la şoareci), ci acela care aruncă multe pietre în baltă (după rechini), iar cetăţeanul este cel destinat să înfrunte destinul (voce din off: Om la apăăă!). Sar şi eu să prind nişte pietricele, adresând Institutelor de sondare a mogulilor-rechini următoarele formulare de fezabilitate psiho-socială integrată:
Proiect de cercetare sociologică referendară, întrebarea unu (I), cu subiectul:
Sunteţi de acord cu legalizarea prostituţiei?
Răsupunsuri închise alternative:
- Da, da’ să dea la toţi ¤
- Da, dar s-o facem mai des ¤
- Da, fiindcă referendumul tot iese ¤
- Da, mai trăim ¤
- Nu, fiindcă nu vreau ¤
- Nu, fiindcă legile oricum nu se aplică ¤
- Nu ştiu/ nu mă regulez ¤
Proiect de cercetare sociologică referendară, întrebarea doi (II), cu subiectul:
Sunteţi de acord cu legalizarea drogurilor uşoare?
Răsupunsuri închise alternative:
- Da, dar numai împreună cu legea de mai sus ¤
- Da, că ţigările vor fi oricum mai scumpe ¤
- Da, că 5 ani trec greu ¤
- Da, însă şi la compensate ¤
- Nu, fiindcă nu vreau ¤
- Nu, nu îmi aduc minte de ce ¤
- Nu ştiu/ nu fumez
Pentru cetăţenii români rezidenţi în străinătate vă rugăm să ataşaţi versiuni în rusă, engleză, spaniolă şi italiană.
miercuri, 9 decembrie 2009
vineri, 4 decembrie 2009
Amicii ursului
Într-un banc se povesteşte cum că un vânător s-a dus în pădure, să vâneze urşi. A rănit ursoaica, dar a apărut ursul şi l-a supus unui control oral prelungit. Negru de supărare, vânătorul s-a întors în pădure cu o mitralieră, dar a risipit încărcătorul într-un tufiş neliniştit, apoi a apărut ursul iar scena sugerată anterior s-a repetat. Vânătorul ghinionist şi-a cumpărat apoi o maşină blindată (dacă nu a împrumutat de la Gigi un Humvee) şi s-a întors la locul supliciului, dar l-a bătut căldura de sub blindaj şi a ieşit să ia o gură de aer... Mă rog, de ceva. Atunci a apărut ursul, normal, care a constatat, destul de plictisit: Mă băiete!... Eu cred că a început să-ţi placă!...
Nu-mi place paranoia şi detest scenarita. Dar unele lucruri care se repetă mă enervează şi pe mine. Să vedem...
Precampania electorală a debutat cu “majoritatea de la Grivco”. Ei – şi? Nu-i şi aceea o sală de şedinţe? De ce nu?...
După turul I lucrurile păreau clare. Dar a apărut Patriciu pe sticlă, declarând că aşa şi pe dincolo. Ca să devină credibil, a aruncat pe piaţă un filmuleţ suficient de modificat genetic cât să fie declarat toxic. Ursul şi-a plâns de milă, a sughiţat jignit (Să-ţi fie ruşine, Dinu!), cu un ton mai degrabă potrivit reproşurilor între amanţi...
A venit şi seara Marii confruntări. Ea a pus în faţă doi mincinoşi de profesie (nu simt nevoia să argumentez). Prostovanul e forţat să recunoască faptul – fie vorba între noi, de-a dreptul neverosimil – că a facut o vizită nocturnă (nu şi discretă, povestea fiind devoalată de un reporter de la Newsin, agenţia de ştiri a lui Vântu...) celui de al treilea “mogul”, sub un pretext încă şi mai neverosimil. Ca şi cum rahatul nu era deja suficient de puturos, ţeparul şef de la FNI declară, intrând benevol în direct la Realitatea, că el şi Mircea sunt legaţi de o frumoasă prietenie, de vreo patru ani, deja. Tolontan, în studio, dă lovitura de graţie: Mie mi-a declarat că v-aţi văzut de două-trei ori.
Trei Doamne şi toţi trei... Lipseşte să mai facă azi o declaraţie şi Primarul care este (cei trei spadasini sunt totdeauna patru), şi meciul e jucat, dar invers...
Se spune că românii nu pot face performanţă în nimic. Greşit. La manipulare nu-i bate nimeni. Sau la prostie. Alegeţi.
Nu-mi place paranoia şi detest scenarita. Dar unele lucruri care se repetă mă enervează şi pe mine. Să vedem...
Precampania electorală a debutat cu “majoritatea de la Grivco”. Ei – şi? Nu-i şi aceea o sală de şedinţe? De ce nu?...
După turul I lucrurile păreau clare. Dar a apărut Patriciu pe sticlă, declarând că aşa şi pe dincolo. Ca să devină credibil, a aruncat pe piaţă un filmuleţ suficient de modificat genetic cât să fie declarat toxic. Ursul şi-a plâns de milă, a sughiţat jignit (Să-ţi fie ruşine, Dinu!), cu un ton mai degrabă potrivit reproşurilor între amanţi...
A venit şi seara Marii confruntări. Ea a pus în faţă doi mincinoşi de profesie (nu simt nevoia să argumentez). Prostovanul e forţat să recunoască faptul – fie vorba între noi, de-a dreptul neverosimil – că a facut o vizită nocturnă (nu şi discretă, povestea fiind devoalată de un reporter de la Newsin, agenţia de ştiri a lui Vântu...) celui de al treilea “mogul”, sub un pretext încă şi mai neverosimil. Ca şi cum rahatul nu era deja suficient de puturos, ţeparul şef de la FNI declară, intrând benevol în direct la Realitatea, că el şi Mircea sunt legaţi de o frumoasă prietenie, de vreo patru ani, deja. Tolontan, în studio, dă lovitura de graţie: Mie mi-a declarat că v-aţi văzut de două-trei ori.
Trei Doamne şi toţi trei... Lipseşte să mai facă azi o declaraţie şi Primarul care este (cei trei spadasini sunt totdeauna patru), şi meciul e jucat, dar invers...
Se spune că românii nu pot face performanţă în nimic. Greşit. La manipulare nu-i bate nimeni. Sau la prostie. Alegeţi.
joi, 3 decembrie 2009
miercuri, 2 decembrie 2009
Încă o revoluţie?
Portocalele se joacă cu mixerul.
Mai vor o revoluţie.
Serios?
De ce nu...
Pentru cine a uitat: revoluţiile se fac cu sânge, nu cu limonadă!
Mai vor o revoluţie.
Serios?
De ce nu...
Pentru cine a uitat: revoluţiile se fac cu sânge, nu cu limonadă!
vineri, 27 noiembrie 2009
Cioloşiada
În zgomotul provocat de evenimentele evocate în titlul anterior, a trecut aproape neobservată o veste bună (bună??.... poate la Germanos!): Dacian Cioloş a fost nominalizat pentru postul de comisar european pentru agricultură. La ştirile principale de seară de la Antena3, ştirea a venit unde pe locul ‘nşpe, fiind difuzată la 18:26. Atât suntem de confuze.
Ei bine – nimeni nu a crezut. Nici eu nu am crezut, condamnând cerbicia lui Băsescu de a-l nominaliza pe Cioloş, în ciuda avertismentelor că nu are nici o şansă (e primul „minister european”, judecând după buget), după cum m-am exprimat în materialul postat pe 18 octombrie.
Ar fi de aici de extras următoarele învăţăminte:
- se poate întâmpla ca Băsescu să aibă dreptate;
- se poate întâmpla ca eu să nu am dreptate;
- postura noastră de popor damnat, smiorcăindu-se că „toată lumea ne bate (uf! iar a venit vorba...) şi ne persecută”, a fost ridiculizată, fiind obligaţi, de acum, să considerăm că minunata copilărie (a democraţiei) s-a încheiat şi că, în consecinţă, va trebui să ne luăm în serios;
- ar fi de preferat totuşi ca Băsescu să nu mai aibă dreptate;
- ar fi de preferat ca d-l Păturiciu să aibă dreptate (dar să vândă, totuşi, Adevărul);
- Cioloşiada nu înseamnă „ciolaniada”, cum unii dintre dv, grăbiţi, au crezut (ca să vă înşelaţi şi dv, nu numai eu!); este antonimul; sau mimul, ceva;
- dacă anul acesta Moş Niculae vine travestit în Mircea (nu Bricul, ci Geoană), atunci, de Crăciun vine Santa Claus Iohannis, pe bune! călare pe o sticlă de Coca-Cola (cu palinka,... kalinka, ceva...)
Ei bine – nimeni nu a crezut. Nici eu nu am crezut, condamnând cerbicia lui Băsescu de a-l nominaliza pe Cioloş, în ciuda avertismentelor că nu are nici o şansă (e primul „minister european”, judecând după buget), după cum m-am exprimat în materialul postat pe 18 octombrie.
Ar fi de aici de extras următoarele învăţăminte:
- se poate întâmpla ca Băsescu să aibă dreptate;
- se poate întâmpla ca eu să nu am dreptate;
- postura noastră de popor damnat, smiorcăindu-se că „toată lumea ne bate (uf! iar a venit vorba...) şi ne persecută”, a fost ridiculizată, fiind obligaţi, de acum, să considerăm că minunata copilărie (a democraţiei) s-a încheiat şi că, în consecinţă, va trebui să ne luăm în serios;
- ar fi de preferat totuşi ca Băsescu să nu mai aibă dreptate;
- ar fi de preferat ca d-l Păturiciu să aibă dreptate (dar să vândă, totuşi, Adevărul);
- Cioloşiada nu înseamnă „ciolaniada”, cum unii dintre dv, grăbiţi, au crezut (ca să vă înşelaţi şi dv, nu numai eu!); este antonimul; sau mimul, ceva;
- dacă anul acesta Moş Niculae vine travestit în Mircea (nu Bricul, ci Geoană), atunci, de Crăciun vine Santa Claus Iohannis, pe bune! călare pe o sticlă de Coca-Cola (cu palinka,... kalinka, ceva...)
Domnul Păturiciu ca reacţiune
În scandalul zilei, cu „palma din turul II”, se spun multe-multe (am stat câteva ore pe Realitatea FM), şi mai deştepte, şi mai proaste, ca „românul” (ăla cu care vorbeşte Băse). Aş vrea să mă opresc aici strict asupra unui aspect: pionul otrăvit Patriciu.
Dinu Patriciu este unul dintre cei mai bogaţi oameni din această ţară, dacă nu cel mai bogat. Acesta nu ar trebui să fie un stigmat. Ca intelectual, nu am cine ştie ce admiraţie pentru oamenii bogaţi, şi încă mai puţin pentru îmbogăţiţii peste noapte (s-au format iniţial cu mentalitate de sărăntoc, între altele, precum evocatul domn Păturică, din mixul caţavencesc din titlu, iar asta nu are cum să fie bine). Eu respect oamenii care îşi cunosc bine meseria şi o practică performant, fie că vorbim despre un instalator, contabil, poliţist sau fizician. De aceea aş prefera să pot respecta şi un om de afaceri, dacă este performant. Nici nu cred că putem progresa spre o societate bogată şi modernă fără modele veritabile pe tărâmul afacerilor.
Faptul că Patriciu a ajuns cel mai bogat om din ţară, în ciuda adversităţilor de tot felul, ar trebui să-mi creeze certitudinea că este un om om deştept (adică treaz, în primul rând). Episodul cu „palma din turul 2” demonstrează altceva. În primul rând – că Patriciu este un om ranchiunos, ca orice om de rând (ca să nu spun rândaş) şi plăteşte datoriile de acest fel cu cea mai mare dobândă de bale. În al doilea rând, că domnia sa consideră minciuna la fel de naturală precum ploaia (iar recoltele mănoase s-ar datora tocmai ploii, dată pământului „atât cât trebuie”; à propos? cât „trebuie”?), iar explicaţiile livrate în teveu sunt sulfuroase. În al treilea rând, Patriciu este un ipocrit, fiindcă dacă era atât de revoltat de gestul lui Băsescu ar fi trebuit să dea pe trompetă a doua zi „sau să tacă pe veci”. În fine, Patriciu este un strateg politic de Cişmigiu, fiindcă i-a prilejuit lui Băsescu să reintre în rolul persecutatului, cel care i-a adus în 2007 o victorie zdrobitoare.
Până la acest incident, Băsescu nu avea discurs (altul decât penibilul referundum), iar Geoană nu avea nevoie de ajutor, fiindcă oricum câştiga (detaşat). Acum Băsescu are ce trăcăni, iar d-l Geoană are din nou emoţii. Ca noi toţi.
Am un sfat pentru d-l Patriciu şi cei ca el: să-şi vadă de afaceri, că la politică sunt ageamii. Oricum, şi în afaceri am un sfat: să vândă Adevărul, că-i un ziar prost. Sau să-l ţină... Rămâne campania pentru cărţi ieftine, care a fost o reuşită; ca să nu creadă cineva că am ceva împotriva magnatului (îmi repugnă limbajul oriental în lexicul dâmboviţean, folosit de Băsescu, care repetă prosteşte cuvinte pe care nu le înţelege).
Eu mă consider un liberal; unul generic, fără carnet. Este Patriciu un liberal? Iată o întrebare cel puţin jenantă.
Dinu Patriciu este unul dintre cei mai bogaţi oameni din această ţară, dacă nu cel mai bogat. Acesta nu ar trebui să fie un stigmat. Ca intelectual, nu am cine ştie ce admiraţie pentru oamenii bogaţi, şi încă mai puţin pentru îmbogăţiţii peste noapte (s-au format iniţial cu mentalitate de sărăntoc, între altele, precum evocatul domn Păturică, din mixul caţavencesc din titlu, iar asta nu are cum să fie bine). Eu respect oamenii care îşi cunosc bine meseria şi o practică performant, fie că vorbim despre un instalator, contabil, poliţist sau fizician. De aceea aş prefera să pot respecta şi un om de afaceri, dacă este performant. Nici nu cred că putem progresa spre o societate bogată şi modernă fără modele veritabile pe tărâmul afacerilor.
Faptul că Patriciu a ajuns cel mai bogat om din ţară, în ciuda adversităţilor de tot felul, ar trebui să-mi creeze certitudinea că este un om om deştept (adică treaz, în primul rând). Episodul cu „palma din turul 2” demonstrează altceva. În primul rând – că Patriciu este un om ranchiunos, ca orice om de rând (ca să nu spun rândaş) şi plăteşte datoriile de acest fel cu cea mai mare dobândă de bale. În al doilea rând, că domnia sa consideră minciuna la fel de naturală precum ploaia (iar recoltele mănoase s-ar datora tocmai ploii, dată pământului „atât cât trebuie”; à propos? cât „trebuie”?), iar explicaţiile livrate în teveu sunt sulfuroase. În al treilea rând, Patriciu este un ipocrit, fiindcă dacă era atât de revoltat de gestul lui Băsescu ar fi trebuit să dea pe trompetă a doua zi „sau să tacă pe veci”. În fine, Patriciu este un strateg politic de Cişmigiu, fiindcă i-a prilejuit lui Băsescu să reintre în rolul persecutatului, cel care i-a adus în 2007 o victorie zdrobitoare.
Până la acest incident, Băsescu nu avea discurs (altul decât penibilul referundum), iar Geoană nu avea nevoie de ajutor, fiindcă oricum câştiga (detaşat). Acum Băsescu are ce trăcăni, iar d-l Geoană are din nou emoţii. Ca noi toţi.
Am un sfat pentru d-l Patriciu şi cei ca el: să-şi vadă de afaceri, că la politică sunt ageamii. Oricum, şi în afaceri am un sfat: să vândă Adevărul, că-i un ziar prost. Sau să-l ţină... Rămâne campania pentru cărţi ieftine, care a fost o reuşită; ca să nu creadă cineva că am ceva împotriva magnatului (îmi repugnă limbajul oriental în lexicul dâmboviţean, folosit de Băsescu, care repetă prosteşte cuvinte pe care nu le înţelege).
Eu mă consider un liberal; unul generic, fără carnet. Este Patriciu un liberal? Iată o întrebare cel puţin jenantă.
luni, 26 octombrie 2009
Clientul nostru – stăpânul nostru
De câteva săptămâni TVR derulează un program în ajutorul monumentelor istorice. Duminica după-amiază, pe TVR 1, vedem o emisiune care se cheamă, cred, Restaurare, un soi de concurs în baza voturilor telespectatorilor, cu mai multe runde de „calificări”, cu finale, cu teledon şi filosofia „câştigătorul ia tot”.
Cred că nu trebui să subliniez prea gros importanţa momentului. Media se ocupă, obişnuit, de cu totul alte lucruri decât cultură şi patrimoniu. Reportaje precum cel despre Sarmizegetusa, de pe ProTV (surpriză?) sunt rarităţi (vezi link-urile de alături).
Spre ruşinea mea, cel de ieri a fost primul episod pe care l-am vazut (a fost al 4-lea, cred), şi aceasta doar datorită atenţionării primite prin e-mail de la Aurel Stănică. Trebuie să spun că am fost dezamăgit. Scenariul global este inspirat de Discovery – imagini de pe sit însoţite de comentarii ale unor specialişti, mixate cu minifilme artistice, pentru „culoare”.
Din punctul meu de vedere – realizarea a fost penibilă. Pe stânca de la Enisala s-a montat o poveste de dragoste sordidă (ce caută o domnişoară într-o garnizoană strict militară?) şi sângeroasă. Pentru Edificiul cu mozaic de la Constanţa s-a folosit o machetă, adică ceva simplu şi destul de clar, dar speach-urile specialiştilor au lăsat de dorit. Pentru Adamclisi, din nou, s-a preferat soluţia cu figuranţii care agită spade (pe scuturi rotunde...) şi strigă unii la alţii („dacii şi romanii”). Era atât de greu de reprezentat lupta cu imagini de pe monument, sau de pe Columnă? Cele două monumente evocă tocmai acea împrejurare. Era de nevoie de un „film”?
Am vrut să scriu încă de aseară, revoltat (însă doar de jumătate): cum adică? se cheltuie atâta bănet pentru producţie – dar nu se găsesc bani pentru un consultant ştiinţific? ca la Discovery, de exemplu?
Azi dimineaţă, însă, am avut surpriza să-l aud pe Dobrovolschi, de la Guerilla, lăudând „super-producţia”... Ce să mai zici? Poate nu am eu destulă experienţă în „comunicare”... Şi totuşi: atunci când între Sarmizegetusa şi castelul de la Hunedoara se alege o clădire de sec. XIX de la Herculane (acesta a fost votul spectatorilor!), atunci ceva nu-i în regulă cu „superproducţia”.
Sau?... Mi-ar place să aud şi altă opinie.
Cred că nu trebui să subliniez prea gros importanţa momentului. Media se ocupă, obişnuit, de cu totul alte lucruri decât cultură şi patrimoniu. Reportaje precum cel despre Sarmizegetusa, de pe ProTV (surpriză?) sunt rarităţi (vezi link-urile de alături).
Spre ruşinea mea, cel de ieri a fost primul episod pe care l-am vazut (a fost al 4-lea, cred), şi aceasta doar datorită atenţionării primite prin e-mail de la Aurel Stănică. Trebuie să spun că am fost dezamăgit. Scenariul global este inspirat de Discovery – imagini de pe sit însoţite de comentarii ale unor specialişti, mixate cu minifilme artistice, pentru „culoare”.
Din punctul meu de vedere – realizarea a fost penibilă. Pe stânca de la Enisala s-a montat o poveste de dragoste sordidă (ce caută o domnişoară într-o garnizoană strict militară?) şi sângeroasă. Pentru Edificiul cu mozaic de la Constanţa s-a folosit o machetă, adică ceva simplu şi destul de clar, dar speach-urile specialiştilor au lăsat de dorit. Pentru Adamclisi, din nou, s-a preferat soluţia cu figuranţii care agită spade (pe scuturi rotunde...) şi strigă unii la alţii („dacii şi romanii”). Era atât de greu de reprezentat lupta cu imagini de pe monument, sau de pe Columnă? Cele două monumente evocă tocmai acea împrejurare. Era de nevoie de un „film”?
Am vrut să scriu încă de aseară, revoltat (însă doar de jumătate): cum adică? se cheltuie atâta bănet pentru producţie – dar nu se găsesc bani pentru un consultant ştiinţific? ca la Discovery, de exemplu?
Azi dimineaţă, însă, am avut surpriza să-l aud pe Dobrovolschi, de la Guerilla, lăudând „super-producţia”... Ce să mai zici? Poate nu am eu destulă experienţă în „comunicare”... Şi totuşi: atunci când între Sarmizegetusa şi castelul de la Hunedoara se alege o clădire de sec. XIX de la Herculane (acesta a fost votul spectatorilor!), atunci ceva nu-i în regulă cu „superproducţia”.
Sau?... Mi-ar place să aud şi altă opinie.
duminică, 18 octombrie 2009
Comisarul Dezastelor
Povestea este cunoscută: Barosso este investit să alcătuiască altă Comisie Europeană, pentru următorii patru ani. Conform uzanţelor, României i s-a cerut să nominalizeze trei persoane, pentru ca barosanul sa aibă de unde alege. Cel care acum se crede România a făcut precum unul dintre managerii clubului Dinamo, câteva săptămâni în urmă, nominalizând pe Cioloş, Cioloş, Cioloş. Ca să fie clar că nu te joci cu voinţa domniei sale...
Răspunsul pentru cârmaciul de serviciu a fost clar, de ceva vreme: nu poţi să dai flămândului cheile de la cămară, aşa că - nici vorbă de Comisariatul Agriculturii. Azi am auzit, din bârfe, care va fi soluţia: un Comisariat al Dezastrelor (naturale, umanitare), cu dedicaţie pentru Traian. Şi ce - nu-i corect? Nu este agricultura României un dezastru? (natural şi umanitar).
Până la urmă Cioloş va fi totuşi Comisar, ceea ce nu-i puţin lucru. Dar comisar la dezastre?... Cine îşi doreşte graţiile lui Băsescu nu ştie ce-şi doreşte.
Răspunsul pentru cârmaciul de serviciu a fost clar, de ceva vreme: nu poţi să dai flămândului cheile de la cămară, aşa că - nici vorbă de Comisariatul Agriculturii. Azi am auzit, din bârfe, care va fi soluţia: un Comisariat al Dezastrelor (naturale, umanitare), cu dedicaţie pentru Traian. Şi ce - nu-i corect? Nu este agricultura României un dezastru? (natural şi umanitar).
Până la urmă Cioloş va fi totuşi Comisar, ceea ce nu-i puţin lucru. Dar comisar la dezastre?... Cine îşi doreşte graţiile lui Băsescu nu ştie ce-şi doreşte.
duminică, 11 octombrie 2009
Kabala naţionale
Ca orice popor care se respectă, românii au atracţie pentru cifre magice. Este în fapt o manie globală, precum „nine-eleven”, dar cifrele noastre le pricepem doar noi – ceea ce ar putea furniza un strop de confort şi alinare furioşilor anti-globalizare. „Şase-şase”-i „poartă-n casă”, dar 666 arată cam unde te duce prea mult noroc. 6-din-49 este norocul apartamentul nou din Centrul Civic, pe care nu o să-l ai. Cu 7 sunt alte lucruri lipsă, precum educaţia. 21-22 este misterul de Ignat; nişte porci de lapte sunt sacrificaţi pentru ca să ne simţim împliniţi de sărbători. Cu 3 sunt lucruri din cale afară de interesante: 3-Doamne-şi-toţi-3 este tot despre norocul celor care au fost duşi la lucru, sau la război; 3 sunt ciobăneii, cu 300 de oi, dar şi viitoarea turmă monocamerală; 322 este tot pe acolo, arătând excesul unei clase politice, la coliziunea miraculoasă a lui 300 şi 22.
Acum avem un 5. Serbia 5 - România 0. Atenţie! 5 nu este al nostru – este al lor. Noi 0. Este măsura speranţei care ne-a rămas.
Urmează sondaje, cu multe cifre, pe care le înţelegem, fireşte, tot noi. Findcă nu este nimic de înţeles.
Acum avem un 5. Serbia 5 - România 0. Atenţie! 5 nu este al nostru – este al lor. Noi 0. Este măsura speranţei care ne-a rămas.
Urmează sondaje, cu multe cifre, pe care le înţelegem, fireşte, tot noi. Findcă nu este nimic de înţeles.
sâmbătă, 3 octombrie 2009
Liberalismul şi Educaţia
Prin doctrină, dar şi prin tradiţia şi practica politică, liberalii români au arătat puţină atenţie domeniilor non-„productive”, aşa cum ar fi, alături de Sănătatea publică, Educaţia naţională. În deplin spirit liberal, dreapta românească democratică a arătat mai multă sensibilitate chestiunilor privitoare la taxe şi impozite, sau instituţiilor pieţei.
Din păcate, în acest fel liberalismul se condamnă la un bazin electoral care poate fluctua în jur de 10% (fiindcă nu putem considera masele rurale care au urmat Primarul şi săgeata, pe conjuctura guvernării din 2005-2008). Rezonarea ideilor liberale în corpul cetăţenesc este dependentă nu atât de bogăţia clasei de mijloc, cât de capacitatea cetăţeanului de a înţelege că idealurile liberale sunt în avantajul oricărui cetăţean şi că liberalismul nu este o doctrină „de clasă” (aşa cum se înţelege astăzi, chiar printre „luminaţi” comentatori de sticlă).
Dincolo de balamucul „promisiunilor” (egalat doar de hora furtişagului), fiecare partid trebuie să-şi fixeze priorităţi („să prioritizeze” – cu un barbarism la modă), pentru simplul motiv că nu se poate alerga după mai mulţi iepuri în acelaşi timp. Prioritatea „educaţie” este, probabil, cea mai ingrată dintre toate, fiindcă rezultatele se culeg în timp îndelungat; o „investiţie” (politică) ce vine pe „profit” eventual în generaţia copiilor iniţiatorilor, dacă nu mai târziu. Dilemă, nu?
Şi totuşi, o societate „liberală” nu poate fi decât o societate educată. Este o chestiune de sistem. Într-o societate educată cetăţenii ştiu să investească, ştiu să-şi păzească sănătatea, să-şi îndrume copiii, ştiu să se ajute fără a aştepta ajutor, să-şi promoveze tradiţiile şi identitatea.
...Doar dacă nu aşteptăm vreo minune. Dar minunile se întâmplă când vor ele, cum vor ele, şi nu pot ţine loc de strategie.
Nu sunt cadru didactic; nu sunt nici membru al PNL şi nu am fost niciodată. Sunt un liberal şi atât. Şi încerc să mai judec, deşi este anevoie în acest zgomot, în această isterie provocată de parveniţii îngrijoraţi de soarta poporului.
Din păcate, în acest fel liberalismul se condamnă la un bazin electoral care poate fluctua în jur de 10% (fiindcă nu putem considera masele rurale care au urmat Primarul şi săgeata, pe conjuctura guvernării din 2005-2008). Rezonarea ideilor liberale în corpul cetăţenesc este dependentă nu atât de bogăţia clasei de mijloc, cât de capacitatea cetăţeanului de a înţelege că idealurile liberale sunt în avantajul oricărui cetăţean şi că liberalismul nu este o doctrină „de clasă” (aşa cum se înţelege astăzi, chiar printre „luminaţi” comentatori de sticlă).
Dincolo de balamucul „promisiunilor” (egalat doar de hora furtişagului), fiecare partid trebuie să-şi fixeze priorităţi („să prioritizeze” – cu un barbarism la modă), pentru simplul motiv că nu se poate alerga după mai mulţi iepuri în acelaşi timp. Prioritatea „educaţie” este, probabil, cea mai ingrată dintre toate, fiindcă rezultatele se culeg în timp îndelungat; o „investiţie” (politică) ce vine pe „profit” eventual în generaţia copiilor iniţiatorilor, dacă nu mai târziu. Dilemă, nu?
Şi totuşi, o societate „liberală” nu poate fi decât o societate educată. Este o chestiune de sistem. Într-o societate educată cetăţenii ştiu să investească, ştiu să-şi păzească sănătatea, să-şi îndrume copiii, ştiu să se ajute fără a aştepta ajutor, să-şi promoveze tradiţiile şi identitatea.
...Doar dacă nu aşteptăm vreo minune. Dar minunile se întâmplă când vor ele, cum vor ele, şi nu pot ţine loc de strategie.
Nu sunt cadru didactic; nu sunt nici membru al PNL şi nu am fost niciodată. Sunt un liberal şi atât. Şi încerc să mai judec, deşi este anevoie în acest zgomot, în această isterie provocată de parveniţii îngrijoraţi de soarta poporului.
vineri, 25 septembrie 2009
Atestarea arheologică profesională
Blogul http://romanianarchaeology.wordpress.com/ găzduieşte o dezbatere despre criteriile de atestare profesională pentru arheologi, iniţiată (dacă am înţeles bine) de A.A. Rusu. Adresa exact a materialului este http://romanianarchaeology.wordpress.com/2009/09/25/atestarea-arheologica-profesionala-in-romania-dezbatere/#more-67.
Am citit şi eu materialul. În primul rând - preocuparea pentru criteriile de atestare este necesară. În al doilea rând, cred că şi ideile cele mai bune pot fi compromise de un anume radicalism (că radicalismul este semn de tinereţe - e altă discuţie). De exemplu - cam care ar fi chestiunea cu "reatestarea" (la fiecare 3 ani)? Contează doar activitatea din ultimii 3 ani? (nu am găsit o asemenea menţiune). Ar trebui să ne dea d-l Rusu (de exemplu) specimene de desen de profil, cel mai târziu la 3 ani? Dar dacă ceva a fost "atestat" (fie şi prin procedura nouă), ce rost are să "re-atestăm"?
Personal cred că procesul de "atestare-reatestare" ar trebui să fie o procedură desfăşurată "la cerere" (precum clasarea obiectelor sau a siturilor, de exemplu), fie la cererea "atestabilului", fie la contestarea unei atestări (minim 3 persoane, cred eu, de un rang cel puţin egal cu cel contestat).
Am citit şi eu materialul. În primul rând - preocuparea pentru criteriile de atestare este necesară. În al doilea rând, cred că şi ideile cele mai bune pot fi compromise de un anume radicalism (că radicalismul este semn de tinereţe - e altă discuţie). De exemplu - cam care ar fi chestiunea cu "reatestarea" (la fiecare 3 ani)? Contează doar activitatea din ultimii 3 ani? (nu am găsit o asemenea menţiune). Ar trebui să ne dea d-l Rusu (de exemplu) specimene de desen de profil, cel mai târziu la 3 ani? Dar dacă ceva a fost "atestat" (fie şi prin procedura nouă), ce rost are să "re-atestăm"?
Personal cred că procesul de "atestare-reatestare" ar trebui să fie o procedură desfăşurată "la cerere" (precum clasarea obiectelor sau a siturilor, de exemplu), fie la cererea "atestabilului", fie la contestarea unei atestări (minim 3 persoane, cred eu, de un rang cel puţin egal cu cel contestat).
joi, 24 septembrie 2009
Maxim 300
Asta propune Băse boborului. Economie la privilegiaţi... "Maxim 300 de parlamentari"!
Intenţiile prezidentului sunt atât de străvezii, încât nu îmi permit să le comentez, având în vedere că blogul meu e citit - aproape - numai de oameni inteligenţi. Îmi permit doar o glumiţă: dacă iese pasienţa, atunci nu vor mai fi niciodată "322"...
A propos de campania care vine... Reţineţi că niciodată un tiran nu s-a cocoţat pe fotoliu fără a fi ajutat; că nu există UN ticălos diabolic, ci O societate decăzută. Şi nu mă refer nici la analfabeţi, nici la lobby-şti. Un bun exemplu am avut astăzi pe sticlă: un ilustru intelectual care considera că Antonescu ar fi coborât nepermis ştacheta comparându-l pe Boc cu un conductor beat ("beţie a guvernării" - preciza liberalul). Şi să nu-mi spuneţi că un intelectual nu pricepe o comparaţie banală...
Intenţiile prezidentului sunt atât de străvezii, încât nu îmi permit să le comentez, având în vedere că blogul meu e citit - aproape - numai de oameni inteligenţi. Îmi permit doar o glumiţă: dacă iese pasienţa, atunci nu vor mai fi niciodată "322"...
A propos de campania care vine... Reţineţi că niciodată un tiran nu s-a cocoţat pe fotoliu fără a fi ajutat; că nu există UN ticălos diabolic, ci O societate decăzută. Şi nu mă refer nici la analfabeţi, nici la lobby-şti. Un bun exemplu am avut astăzi pe sticlă: un ilustru intelectual care considera că Antonescu ar fi coborât nepermis ştacheta comparându-l pe Boc cu un conductor beat ("beţie a guvernării" - preciza liberalul). Şi să nu-mi spuneţi că un intelectual nu pricepe o comparaţie banală...
miercuri, 23 septembrie 2009
Lingvistica şi arheologia
Vineri, 2 octombrie 2009, ora 12.30, la sediul MNIR, se va lansa o carte, pe nume Lingvistica şi Arheologia slavilor timpurii. O altă vedere de la Dunărea de Jos. Cartea este semnată Sorin Paliga (de la catedra de limbi slave a Universităţii Bucureşti) şi subsemnatul.
Trebuie sa recunosc că gestul de a scrie o astfel de carte este unul nebunesc; dovada: nu există încă nici o sinteză a istoriei slave timpurii, scrisă în limba română, în original. Prin prisma acestei constatări – este o nebunie necesară. Evident, dată fiind dimensiunea problemei, în timp (vreo patru secole) şi spaţiu (jumătate din Europa), ea nu poate fi tratată „exhaustiv”, aşa cum se exprimă rituos arheologii, de obicei. A fost unul dintre motivele de a cauta un format „de popularizare”, cel puţin declarativ; în fapt, există şi aparat critic, redus însă la trimiterile fundamentale pentru o problemă sau alta, cu variaţii de volum al aparatului critic funcţie de experienţa noastră anterioară pe un subiect sau altul (subiectele „noi”, fără bibliografie proprie anterioară, au fost tratate mai aproape de maniera „profesională”).
Mai trebuie să recunosc că dacă Sorin Paliga nu ar fi insistat – cartea nu ar fi existat. Pur şi simplu nu aveam curaj... Că, acum, există – e altă poveste. S-ar putea să am, în timp, destule motive de a regreta că am făcut-o. Dar nu e în firea mea să mă uit în spate. Am înţeles, de mult, că performanţa ştiinţifică este perimabilă şi că nu poate avea pretenţia „perenităţii”, decât ca acumulare (precum miile de tiranozauri care au murit pentru a deveni „petrol”).
Cartea noastră despre slavii timpurii – sau, într-un limbaj mai tehnic, despre etnogeneza slavă – reprezintă mai degrabă un prim pas, decât ultima expresie a cunoaşterii. Este prima oară când încercăm să judecăm cu propria minte, câtă este, despre un subiect internaţional fierbinte, în loc de a ne rezolva micile probleme arheologice (sau lingvistice) cu trimiteri cuminţi la „ce au gândit alţii”.
Subtitlul – o altă vedere de la Dunărea de Jos – se datorează faptului că nu ne permitem tratarea subiectului din perspectivă multiplă (foarte dificilă şi ca informaţie, dar şi psihologic, fiindcă nu avem personalităţi disociative), ci aşa cum se văd ele, acum, din poziţia noastră geografică şi culturală. Nu mai puţin, subtitlul reprezintă o aluzie la celebra – de acum – teză a lui Florin Curta, despre naşterea slavilor la Dunărea de Jos; ipoteza a fost primită cu maximă mefienţă, cel puţin în lumea slavă, dar – nu mă îndoiesc – şi de cercetătorii români, care au protestat prin ignorare. Apărută în România, în traducere, în 2006, The Making of Slavs (2001) a provocat în străinătate o veritabilă furtună, cu mai multe episoade; unul dintre ele s-a petrecut, cu câţiva ani în urmă, la Viena, unde un conclav de slavişti s-a străduit să condamne „erezia”; un alt episod este mult mai recent: facultatea de istorie a universităţii din Sankt-Petersburg a dedicat un număr întreg din Studia Slavica et Balcanica Petropolitana (2, din 2008) analizei critice a lucrării (http://www.history.pu.ru/about/company/cathedra/slav/science/sspb/2008-2.php).
Ne alăturăm şi noi, deci, cu puţinele noastre puteri, la dezbaterea internaţională. Sigur, parafrazarea subtitlului colegului nostru de peste ocean (History and Archaeology on the Lower Danube Region) nu înseamnă preluarea tezei, ci analiza ei. Ce a ieşit – veţi spune dumneavoastră...
Nu pot să închei această scurtă prezentare fără a menţiona editorul: Cetatea de Scaun, care a suportat integral costurile de producţie, într-un gest de generozitate nu foarte frecvent în zilele acestea „cu praf”. Este o editură care şi-a câştigat, în timp, un profil de activitate specializat, legat de mica noastră lume a istoricilor. Nu putem fi – cel puţin autorii – decât recunoscători.
Trebuie sa recunosc că gestul de a scrie o astfel de carte este unul nebunesc; dovada: nu există încă nici o sinteză a istoriei slave timpurii, scrisă în limba română, în original. Prin prisma acestei constatări – este o nebunie necesară. Evident, dată fiind dimensiunea problemei, în timp (vreo patru secole) şi spaţiu (jumătate din Europa), ea nu poate fi tratată „exhaustiv”, aşa cum se exprimă rituos arheologii, de obicei. A fost unul dintre motivele de a cauta un format „de popularizare”, cel puţin declarativ; în fapt, există şi aparat critic, redus însă la trimiterile fundamentale pentru o problemă sau alta, cu variaţii de volum al aparatului critic funcţie de experienţa noastră anterioară pe un subiect sau altul (subiectele „noi”, fără bibliografie proprie anterioară, au fost tratate mai aproape de maniera „profesională”).
Mai trebuie să recunosc că dacă Sorin Paliga nu ar fi insistat – cartea nu ar fi existat. Pur şi simplu nu aveam curaj... Că, acum, există – e altă poveste. S-ar putea să am, în timp, destule motive de a regreta că am făcut-o. Dar nu e în firea mea să mă uit în spate. Am înţeles, de mult, că performanţa ştiinţifică este perimabilă şi că nu poate avea pretenţia „perenităţii”, decât ca acumulare (precum miile de tiranozauri care au murit pentru a deveni „petrol”).
Cartea noastră despre slavii timpurii – sau, într-un limbaj mai tehnic, despre etnogeneza slavă – reprezintă mai degrabă un prim pas, decât ultima expresie a cunoaşterii. Este prima oară când încercăm să judecăm cu propria minte, câtă este, despre un subiect internaţional fierbinte, în loc de a ne rezolva micile probleme arheologice (sau lingvistice) cu trimiteri cuminţi la „ce au gândit alţii”.
Subtitlul – o altă vedere de la Dunărea de Jos – se datorează faptului că nu ne permitem tratarea subiectului din perspectivă multiplă (foarte dificilă şi ca informaţie, dar şi psihologic, fiindcă nu avem personalităţi disociative), ci aşa cum se văd ele, acum, din poziţia noastră geografică şi culturală. Nu mai puţin, subtitlul reprezintă o aluzie la celebra – de acum – teză a lui Florin Curta, despre naşterea slavilor la Dunărea de Jos; ipoteza a fost primită cu maximă mefienţă, cel puţin în lumea slavă, dar – nu mă îndoiesc – şi de cercetătorii români, care au protestat prin ignorare. Apărută în România, în traducere, în 2006, The Making of Slavs (2001) a provocat în străinătate o veritabilă furtună, cu mai multe episoade; unul dintre ele s-a petrecut, cu câţiva ani în urmă, la Viena, unde un conclav de slavişti s-a străduit să condamne „erezia”; un alt episod este mult mai recent: facultatea de istorie a universităţii din Sankt-Petersburg a dedicat un număr întreg din Studia Slavica et Balcanica Petropolitana (2, din 2008) analizei critice a lucrării (http://www.history.pu.ru/about/company/cathedra/slav/science/sspb/2008-2.php).
Ne alăturăm şi noi, deci, cu puţinele noastre puteri, la dezbaterea internaţională. Sigur, parafrazarea subtitlului colegului nostru de peste ocean (History and Archaeology on the Lower Danube Region) nu înseamnă preluarea tezei, ci analiza ei. Ce a ieşit – veţi spune dumneavoastră...
Nu pot să închei această scurtă prezentare fără a menţiona editorul: Cetatea de Scaun, care a suportat integral costurile de producţie, într-un gest de generozitate nu foarte frecvent în zilele acestea „cu praf”. Este o editură care şi-a câştigat, în timp, un profil de activitate specializat, legat de mica noastră lume a istoricilor. Nu putem fi – cel puţin autorii – decât recunoscători.
luni, 24 august 2009
Liber la distrugere
Băsescu dă liber la distrugerea siturilor arheologice! Pe faţă şi foarte explicit (vezi, la rubrica alăturată „Cotidiene”, titlul „Dezlegare de la Cotroceni”).
Am să vă scutesc de pretenţioase consideraţii teoretice. Pe scurt – iubitul nostru preşedinte (statistic vorbind...) doreşte schimbarea legislaţiei de asemenea natură încât, pentru marile investiţii (precum autostrăzile) să... (o să vedem). El nu are nimic cu „istoria”, dar priveşte, cu ochii lui de oţel, spre viitorul de aur! Este limpede că dacă rămâne la putere va putea schimba şi legislaţia, oricât s-ar opune (să zicem) Ministerul Culturii, adică organul desemnat de lege să protejeze patrimoniul.
Problema este, pe de o parte, una morală, şi iată cât de simplă: poate, sau vrea statul român să impună cetăţenilor de rând să respecte patrimoniul istoric, dacă statul român doreşte să fie exceptat de la reguli?
Un alt aspect de care cu siguranţă Cârmaciul nu a ţinut cont este că România nu mai este, de ceva vreme, de capul ei, că este parte a Uniunii Europene, dar este şi semnatara unor convenţii internaţionale pe care s-a obligat să le respecte.
Lista regulilor care ar trebui respectate este foarte lungă şi nu doresc să plictisesc pe nimeni, cu atât mai puţin persoane cu multe „responsabilităţi” (în cazul în care s-ar deranja să citească). Să dăm doar câteva exemple, care ar putea fi ilustrative:
ICOMOS: (…) legislation should require full archaeological investigation and documentation in cases where destruction of the archaeological heritage is authorised (Art.3) and further on the Art.5 stipulate that the archaeological knowledge is based on scientific investigation embracing a whole range of methods from… to total excavation. Excavation should be carried out on sites and monuments threatened by development, land use change, looting, or natural deterioration.
Valletta: (…) if projects has to go ahead, so adequate time will be given “for an appropriate scientific study to be made of the site” (Art.5).
Pentru cei care eventual nu citesc engleză am să rezum: legislaţia trebuie să cuprindă prevederea cercetării integrale a zonei unde siturile istorice urmează a fi distruse, situaţie valabilă inclusiv pentru situri care sunt ameninţate din cauze naturale (na – belea!); în cazul în care proiectul [de investiţii] trebuie continuat, va fi acordat timpul necesar pentru o cercetare ştiinţifică adecvată.
Nu sunt jurist, dar cred că există şi un aspect penal în delirul prezidenţial: preşedintele spune românilor că trebuie să nu respecte legea! Sigur – nu explicit, dar instigarea este evidentă. Interesul mercantil trebuie să stea deasupra oricărui alt considerent, crede domnia sa. Socoteală proastă! Nimeni nu poate fi respectat dacă nu îşi respectă propriul trecut, fiindcă, deliberat sau nu, renunţă la identitatea sa pentru una fictivă (prezidenţială, de exemplu). Ideea cu “progresul” este una pe care europenii o cunosc: a venit totdeauna de la regimuri dictatoriale.
Lansez arheologilor invitaţia de a se solidariza explicit pentru a împiedica punerea în practică a unor astfel de planuri, indiferent că Băse câştigă sau pierde. Şi fiindcă argumentele de bun simţ nu prea servesc la nimic, iar cele arheologice – nici atât, trebuie să ne concentrăm pe simţul mimetic al românilor. Haideţi să le arătăm care este legislaţia şi practica în statele europene!
Vă aştept cu mesaje, fie ca răspuns la acest mesaj, fie pe adresa mea personală de e-mail (eusteo@gmail.com). Pot crea conturi de utilizator (pe acest blog) tuturor celor care doresc să ia atitudine. Dacă vor fi suficiente solicitări putem deschide un blog specializat pe probleme de protecţie a patrimoniului.
Am să vă scutesc de pretenţioase consideraţii teoretice. Pe scurt – iubitul nostru preşedinte (statistic vorbind...) doreşte schimbarea legislaţiei de asemenea natură încât, pentru marile investiţii (precum autostrăzile) să... (o să vedem). El nu are nimic cu „istoria”, dar priveşte, cu ochii lui de oţel, spre viitorul de aur! Este limpede că dacă rămâne la putere va putea schimba şi legislaţia, oricât s-ar opune (să zicem) Ministerul Culturii, adică organul desemnat de lege să protejeze patrimoniul.
Problema este, pe de o parte, una morală, şi iată cât de simplă: poate, sau vrea statul român să impună cetăţenilor de rând să respecte patrimoniul istoric, dacă statul român doreşte să fie exceptat de la reguli?
Un alt aspect de care cu siguranţă Cârmaciul nu a ţinut cont este că România nu mai este, de ceva vreme, de capul ei, că este parte a Uniunii Europene, dar este şi semnatara unor convenţii internaţionale pe care s-a obligat să le respecte.
Lista regulilor care ar trebui respectate este foarte lungă şi nu doresc să plictisesc pe nimeni, cu atât mai puţin persoane cu multe „responsabilităţi” (în cazul în care s-ar deranja să citească). Să dăm doar câteva exemple, care ar putea fi ilustrative:
ICOMOS: (…) legislation should require full archaeological investigation and documentation in cases where destruction of the archaeological heritage is authorised (Art.3) and further on the Art.5 stipulate that the archaeological knowledge is based on scientific investigation embracing a whole range of methods from… to total excavation. Excavation should be carried out on sites and monuments threatened by development, land use change, looting, or natural deterioration.
Valletta: (…) if projects has to go ahead, so adequate time will be given “for an appropriate scientific study to be made of the site” (Art.5).
Pentru cei care eventual nu citesc engleză am să rezum: legislaţia trebuie să cuprindă prevederea cercetării integrale a zonei unde siturile istorice urmează a fi distruse, situaţie valabilă inclusiv pentru situri care sunt ameninţate din cauze naturale (na – belea!); în cazul în care proiectul [de investiţii] trebuie continuat, va fi acordat timpul necesar pentru o cercetare ştiinţifică adecvată.
Nu sunt jurist, dar cred că există şi un aspect penal în delirul prezidenţial: preşedintele spune românilor că trebuie să nu respecte legea! Sigur – nu explicit, dar instigarea este evidentă. Interesul mercantil trebuie să stea deasupra oricărui alt considerent, crede domnia sa. Socoteală proastă! Nimeni nu poate fi respectat dacă nu îşi respectă propriul trecut, fiindcă, deliberat sau nu, renunţă la identitatea sa pentru una fictivă (prezidenţială, de exemplu). Ideea cu “progresul” este una pe care europenii o cunosc: a venit totdeauna de la regimuri dictatoriale.
Lansez arheologilor invitaţia de a se solidariza explicit pentru a împiedica punerea în practică a unor astfel de planuri, indiferent că Băse câştigă sau pierde. Şi fiindcă argumentele de bun simţ nu prea servesc la nimic, iar cele arheologice – nici atât, trebuie să ne concentrăm pe simţul mimetic al românilor. Haideţi să le arătăm care este legislaţia şi practica în statele europene!
Vă aştept cu mesaje, fie ca răspuns la acest mesaj, fie pe adresa mea personală de e-mail (eusteo@gmail.com). Pot crea conturi de utilizator (pe acest blog) tuturor celor care doresc să ia atitudine. Dacă vor fi suficiente solicitări putem deschide un blog specializat pe probleme de protecţie a patrimoniului.
vineri, 10 iulie 2009
Romanii de la Transporturi
...Era în vara lui 2004, cu câteva zile înaintea alegerilor locale. Pe un deal din spatele Clujului, pe la Săvădisla, Bombonel tăia pangliga unui şantier astăzi celebru: Autostrada Transilvania. Acţiunea fusese pregătită cam în pripă, motiv pentru care vreo 4 scrappere răscoliseră un deal, urmând îndemnul actorului: „Mircea – fă-te că lucrezi!”. Camioane de tonaj preluau pământul, se învârteau în jurul dealului, lăsau bagajul unde dădea Domnul un unghi mort, şi se întorceau frenetice, în (din?) amintirea „întrecerii socialiste”. La faţa locului se găsea şi cel mai celebru şofer de pe la noi – Mitrea pe nume, care, întrebat de un reporter: „Domul Răzvan [Theodorescu, Ministrul Culturii] a avizat?” răspunde ca la sindicat: „Răzvan să sugă...! Avizează el!...”
Se spune „No news – Bad news”... Dacă ar fi să şi credem ce se spune, arheologia este, de vreo săptămână, vedetă de televiziune. Întâi s-a sesizat d-l Berceanu că „dacii au aflat traseul autostrăzii” (de la şpăgarii de la Minister, presupun)! Ca orice general conştiincios – se gândeşte la ce spune Traian. Exemplul este străvechi: Imperatorul stă între doi sepepişti şi ridică o mână: acolo se sacrifică boii şi se taie pădurea, să facă loc civilizaţiei. Dacii – se opun, dar li se taie capul, iar drumul este construit de armata triumfătoare. Când şi când, printre buştenii de fier-beton, Imperatorul găseşte o tribună şi grăieşte: Am înţeles că oamenii nu vor să-şi vândă terenurile [ieftin]. Dar că instituţiile Statului nu cooperează pentru realizarea unor obiective naţionale... Că se dau nişte avize doar când au ei chef...
Adică Ministerul Culturii... Care nu vrea să dea avizele...
Iată – mă văd nevoit să mă întorc, mult mai repede decât credeam, la tematica arheologului ca Mumă a Pădurii (v. Cocalarul de Huniedooara din aprilie 2009). Nu am să reiau argumentele de acolo. De data această, însă, este cu mult mai grav, fiindcă trompeta buldozerului naţional se face chiar şeful statului. Ca un veritabil pater patriae ce se află, el ştie că „ţara” nu are nevoie de filosofi, ci de tinichigii (atunci de ce a pus un filosof la Cultură? un tinichigiu de speţa Mitrea nu era mai bun?); el ştie că pâinea nu se face cu truela, iar de circ se ocupă alţii, mai calificaţi. Are vreo importanţă că în această ţară există legi care prevăd condiţiile în care se poate face descărcarea de sarcină arheologică? Daca Constituţia a devenit subiect de taifas, de ce ar conta o lege oarecare? Are vreo importanţă că în ţările civilizate ale Europei, din cauza unui sit arheologic se poate suspenda orice investiţie între 5 şi 10 ani?... Să fie la ei! Are importanţă că în Ungaria arheologii pleacă pe teren cu 3 ani înainte de a veni excavatorul? Are vreo importanţă că brambureala pleacă din lipsa de planificare de la iubitul minister? Cum să aibă?? Expert în diversiune, Traian ştie totdeauna pe cine să dea vina. Nu-mi fac nici o iluzie că Cetăţeanul ar fi suficient de vigil, sau că măcar i-ar păsa. Nu-i pasă de lucruri încă şi mai grave.
... Peste câteva ore trebuie să plec pe şantier, în Oltenia. Argumentele sunt acolo, deloc întâmplător, din seria Berceanu, doar că exprimate mai frust. Anul trecut l-am întrebat pe primar dacă noua spălătorie din sat (sic) are autorizaţie de construcţie; s-a uitat la mine ca la un peşte prăjit şi a exclamat: „Dar e a lu’ frate-miu!!”. Aşa-s arheologii. Pricep mai greu. Motiv pentru care la sfârşitul campaniei un şobolan de investitor m-a ameninţat că „mă învaţă carte”.
Nu am scris aceste rânduri pentru a mă plânge, ci pentru a întreba: poţi apăra patrimoniul unei ţări dacă ţara nu vrea?... Una – că nu se poate. Două – chiar merită?
Apostolat?... Cuvânt greu... Pax vobiscum!
Nu am plecat niciodată cu inima grea pe un şantier. Acum îmi vine să despachetez... Sau...
Se spune „No news – Bad news”... Dacă ar fi să şi credem ce se spune, arheologia este, de vreo săptămână, vedetă de televiziune. Întâi s-a sesizat d-l Berceanu că „dacii au aflat traseul autostrăzii” (de la şpăgarii de la Minister, presupun)! Ca orice general conştiincios – se gândeşte la ce spune Traian. Exemplul este străvechi: Imperatorul stă între doi sepepişti şi ridică o mână: acolo se sacrifică boii şi se taie pădurea, să facă loc civilizaţiei. Dacii – se opun, dar li se taie capul, iar drumul este construit de armata triumfătoare. Când şi când, printre buştenii de fier-beton, Imperatorul găseşte o tribună şi grăieşte: Am înţeles că oamenii nu vor să-şi vândă terenurile [ieftin]. Dar că instituţiile Statului nu cooperează pentru realizarea unor obiective naţionale... Că se dau nişte avize doar când au ei chef...
Adică Ministerul Culturii... Care nu vrea să dea avizele...
Iată – mă văd nevoit să mă întorc, mult mai repede decât credeam, la tematica arheologului ca Mumă a Pădurii (v. Cocalarul de Huniedooara din aprilie 2009). Nu am să reiau argumentele de acolo. De data această, însă, este cu mult mai grav, fiindcă trompeta buldozerului naţional se face chiar şeful statului. Ca un veritabil pater patriae ce se află, el ştie că „ţara” nu are nevoie de filosofi, ci de tinichigii (atunci de ce a pus un filosof la Cultură? un tinichigiu de speţa Mitrea nu era mai bun?); el ştie că pâinea nu se face cu truela, iar de circ se ocupă alţii, mai calificaţi. Are vreo importanţă că în această ţară există legi care prevăd condiţiile în care se poate face descărcarea de sarcină arheologică? Daca Constituţia a devenit subiect de taifas, de ce ar conta o lege oarecare? Are vreo importanţă că în ţările civilizate ale Europei, din cauza unui sit arheologic se poate suspenda orice investiţie între 5 şi 10 ani?... Să fie la ei! Are importanţă că în Ungaria arheologii pleacă pe teren cu 3 ani înainte de a veni excavatorul? Are vreo importanţă că brambureala pleacă din lipsa de planificare de la iubitul minister? Cum să aibă?? Expert în diversiune, Traian ştie totdeauna pe cine să dea vina. Nu-mi fac nici o iluzie că Cetăţeanul ar fi suficient de vigil, sau că măcar i-ar păsa. Nu-i pasă de lucruri încă şi mai grave.
... Peste câteva ore trebuie să plec pe şantier, în Oltenia. Argumentele sunt acolo, deloc întâmplător, din seria Berceanu, doar că exprimate mai frust. Anul trecut l-am întrebat pe primar dacă noua spălătorie din sat (sic) are autorizaţie de construcţie; s-a uitat la mine ca la un peşte prăjit şi a exclamat: „Dar e a lu’ frate-miu!!”. Aşa-s arheologii. Pricep mai greu. Motiv pentru care la sfârşitul campaniei un şobolan de investitor m-a ameninţat că „mă învaţă carte”.
Nu am scris aceste rânduri pentru a mă plânge, ci pentru a întreba: poţi apăra patrimoniul unei ţări dacă ţara nu vrea?... Una – că nu se poate. Două – chiar merită?
Apostolat?... Cuvânt greu... Pax vobiscum!
Nu am plecat niciodată cu inima grea pe un şantier. Acum îmi vine să despachetez... Sau...
marți, 30 iunie 2009
Ginel
Când întreabă un „bucureştean” unde este Muzeul Naţional, i se spune, invariabil, că „vis-à-vis de CEC-ul mare”. Acolo este o stradă, de fapt, Stavropoleos pe nume, iar pe stradă – Carul cu Bere. De aceea, la întrebare s-ar putea răspunde, la fel de bine – „unde s-a răsturnat Caru cu Bere”... Parcă aud: „Bine că esti tu deştept!”
De Car se leagă multă istorie a „mânir”, după expresia savuroasă a unui om de ştiinţă. Mă voi opri la un singur caz, pe nume Ginel. Un nume mititel cu o poveste mare. Mă gândesc că dacă are o soră – ar trebui să se cheme Rosé. Ginel este Beefeater pe româneşte, stropit cu mult Borsec.
Cu câteva săptămâni în urmă a venit la mine, cu fălcile încleştate, gata de orice (la întâlnirea cu Balauru). Vroia o legitimaţie nouă, că pe cea veche – sanchi! – o pierduse. Dar să nu mai scriu pe ea „muzeograf”, că el este „cercetător”. Am încremenit. Sincer. Nici nu am avut replică. Ştiam că shit happen’, dar nu-ţi poţi reprezenta chiar toate nefăcutele care vin.
Cu ani în urmă (2005 sau 2006) am încercat să propun direcţiunii un set de criterii pentru promovarea într-o funcţie de cercetare. Nu a convenit. Dacă oamenii promovează pe merit – ei, Directorii, ce rol ar mai avea?...
Să vedem ce a ieşit. Ginel este doar un caz. S-a întâmplat să semneze un articol, în Muzeul Naţional (A physical and moral portrait of Balkan Vlachs in historical sources (IXth-XIIth centuries), MN 20, 2008), pe limba lui Beefeater deci. S-a întâmplat, iarăşi, să mă intereseze chestiunea (izvoare despre vlahi în veacul IX???? Woooow!!).
Nu am să fac o „recenzie”, că nu merită. Am amintesc doar scrântelile de limbă engleză (pentru tsar foloseşte, alternativ, ba csar, ba czar), dar nu ar fi asta chiar o problemă. Problemă este că nu ştie istorie. Ne-o cântă tot pe cea veche, cu prăbuşirea limes-ului roman (pe care îl numeşte border, ca la trotuar) ca urmare a rebeliunii lui Phocas (p. 4 cu nota 2), ceea ce înseamnă că degeaba şi-au răcit gura zeci de arheologi şi istorici, în ultimele două decenii... Ginel se foloseşte de „mărturia” lui Constantin Porphyrogenetul despre coloniştii romani aduşi (?) de „Diocleţian” (sic) în Dalmatia (de ce nu „Dalmaţia”??), care ar fi deci „romani” şi aşa se numesc „până în zilele noastre” (adică ale împăratului istoric), pentru a argumenta că numele a fost utilizat de sursele bizantine pentru a desemna „românii”. Ginel ar trebui să ştie, dar nu ştie, că învăţatul împărat nu făcea „istoriografie”, ci politică, deci nu amintea de capitala imperială a lui Diocletian decât pentru a-şi aroga drepturi la care doar visa, în fosta provincie Pannonia, aşa cum, de pildă, povesteşte migraţia croaţilor şi a sîrbilor doar pentru a-şi clama suveranitatea în Balcanii de vest. Ce legătură are asta cu „românii”? Borsec! Ca şi „dacii” cu „besii” („dacii” din Dacia Ripensis, ficior!).
Dar cel mai tare se răfuieşte Ginel cu defăimătorii de neam, care le pun nume de ocară, precum „nomazi”, „ciobani” şi alte alea. Să citim împreună: Our source reveals how the Vlachs in the Rhino valley used to travel „with their women and children“ a key element proving their non-nomad trait and their desire to settle down (p. 5). Remarcabil raţionament!
Dar cine sunt vlahii ăştia de pe râul Rhino? Pe Net veţi găsi un singur râu Rhino, în Kenia, unde se face sportul extrem de plăcut zis în popor safari. Ne explică tot Ginel, la pagina 4: Vlahorinhinii sunt vlahii care trăiesc pe valea Rhino. Antologic! Prostia este luată din Fontes IV (p. 7, sub semnătura lui H. Mihăescu), dar la ce bun un „cercetător”, dacă nu să fie atent pe unde calcă? Documentul care „atestă” vlahii „la mijlocul veacului IX” (doar fiindcă aminteşte de tulburările iconoclaste) este din secolul ... XVII (S. Brezeanu, Istoria imperiului bizantin, 2007, 146), textul fiind considerat o interpolare târzie în Miracolele Sf. Dimitrie (Madgearu, Continuitate..., 1997, 191-193), produs oricum al confuziilor pe care trecerea unui mileniu le produce (rynchinii sunt slavii de jurul Thessalonicului, în veacul VII, nu un râu..., ca şi sagudaţii din poveste, aşa că de ce ar veni „vlachorynchinii” de la Dunăre??). Textul respectiv nu „atestă” absolut nimic, fiindcă nu vlahii au cucerit Balcanii din mâna împăraţilor romani; el reflectă doar resentimentele pe care agitaţii vlahi le trezeau călugărilor de la Muntele Athos. „Poporul din căruţă” este doar amintirea tulbure a migraţiilor, iar „migratorii” veacului XVII erau vlahii.
Morala: Dacă ar fi existat un comitet de redacţie care să-şi facă treaba, recenzenţi de specialitate – aşa cum se pretinde revistelor de specialitate care visează „indexarea” – atunci acest articol (care este, cel mult, un „conspect” stângaci din Brezeanu) nu ar fi apărut, iar Ginel nu ar fi pretins că ar putea fi, vreodată, „cercetător”.
Dar cu Caru ce-aţi avut?...
De Car se leagă multă istorie a „mânir”, după expresia savuroasă a unui om de ştiinţă. Mă voi opri la un singur caz, pe nume Ginel. Un nume mititel cu o poveste mare. Mă gândesc că dacă are o soră – ar trebui să se cheme Rosé. Ginel este Beefeater pe româneşte, stropit cu mult Borsec.
Cu câteva săptămâni în urmă a venit la mine, cu fălcile încleştate, gata de orice (la întâlnirea cu Balauru). Vroia o legitimaţie nouă, că pe cea veche – sanchi! – o pierduse. Dar să nu mai scriu pe ea „muzeograf”, că el este „cercetător”. Am încremenit. Sincer. Nici nu am avut replică. Ştiam că shit happen’, dar nu-ţi poţi reprezenta chiar toate nefăcutele care vin.
Cu ani în urmă (2005 sau 2006) am încercat să propun direcţiunii un set de criterii pentru promovarea într-o funcţie de cercetare. Nu a convenit. Dacă oamenii promovează pe merit – ei, Directorii, ce rol ar mai avea?...
Să vedem ce a ieşit. Ginel este doar un caz. S-a întâmplat să semneze un articol, în Muzeul Naţional (A physical and moral portrait of Balkan Vlachs in historical sources (IXth-XIIth centuries), MN 20, 2008), pe limba lui Beefeater deci. S-a întâmplat, iarăşi, să mă intereseze chestiunea (izvoare despre vlahi în veacul IX???? Woooow!!).
Nu am să fac o „recenzie”, că nu merită. Am amintesc doar scrântelile de limbă engleză (pentru tsar foloseşte, alternativ, ba csar, ba czar), dar nu ar fi asta chiar o problemă. Problemă este că nu ştie istorie. Ne-o cântă tot pe cea veche, cu prăbuşirea limes-ului roman (pe care îl numeşte border, ca la trotuar) ca urmare a rebeliunii lui Phocas (p. 4 cu nota 2), ceea ce înseamnă că degeaba şi-au răcit gura zeci de arheologi şi istorici, în ultimele două decenii... Ginel se foloseşte de „mărturia” lui Constantin Porphyrogenetul despre coloniştii romani aduşi (?) de „Diocleţian” (sic) în Dalmatia (de ce nu „Dalmaţia”??), care ar fi deci „romani” şi aşa se numesc „până în zilele noastre” (adică ale împăratului istoric), pentru a argumenta că numele a fost utilizat de sursele bizantine pentru a desemna „românii”. Ginel ar trebui să ştie, dar nu ştie, că învăţatul împărat nu făcea „istoriografie”, ci politică, deci nu amintea de capitala imperială a lui Diocletian decât pentru a-şi aroga drepturi la care doar visa, în fosta provincie Pannonia, aşa cum, de pildă, povesteşte migraţia croaţilor şi a sîrbilor doar pentru a-şi clama suveranitatea în Balcanii de vest. Ce legătură are asta cu „românii”? Borsec! Ca şi „dacii” cu „besii” („dacii” din Dacia Ripensis, ficior!).
Dar cel mai tare se răfuieşte Ginel cu defăimătorii de neam, care le pun nume de ocară, precum „nomazi”, „ciobani” şi alte alea. Să citim împreună: Our source reveals how the Vlachs in the Rhino valley used to travel „with their women and children“ a key element proving their non-nomad trait and their desire to settle down (p. 5). Remarcabil raţionament!
Dar cine sunt vlahii ăştia de pe râul Rhino? Pe Net veţi găsi un singur râu Rhino, în Kenia, unde se face sportul extrem de plăcut zis în popor safari. Ne explică tot Ginel, la pagina 4: Vlahorinhinii sunt vlahii care trăiesc pe valea Rhino. Antologic! Prostia este luată din Fontes IV (p. 7, sub semnătura lui H. Mihăescu), dar la ce bun un „cercetător”, dacă nu să fie atent pe unde calcă? Documentul care „atestă” vlahii „la mijlocul veacului IX” (doar fiindcă aminteşte de tulburările iconoclaste) este din secolul ... XVII (S. Brezeanu, Istoria imperiului bizantin, 2007, 146), textul fiind considerat o interpolare târzie în Miracolele Sf. Dimitrie (Madgearu, Continuitate..., 1997, 191-193), produs oricum al confuziilor pe care trecerea unui mileniu le produce (rynchinii sunt slavii de jurul Thessalonicului, în veacul VII, nu un râu..., ca şi sagudaţii din poveste, aşa că de ce ar veni „vlachorynchinii” de la Dunăre??). Textul respectiv nu „atestă” absolut nimic, fiindcă nu vlahii au cucerit Balcanii din mâna împăraţilor romani; el reflectă doar resentimentele pe care agitaţii vlahi le trezeau călugărilor de la Muntele Athos. „Poporul din căruţă” este doar amintirea tulbure a migraţiilor, iar „migratorii” veacului XVII erau vlahii.
Morala: Dacă ar fi existat un comitet de redacţie care să-şi facă treaba, recenzenţi de specialitate – aşa cum se pretinde revistelor de specialitate care visează „indexarea” – atunci acest articol (care este, cel mult, un „conspect” stângaci din Brezeanu) nu ar fi apărut, iar Ginel nu ar fi pretins că ar putea fi, vreodată, „cercetător”.
Dar cu Caru ce-aţi avut?...
miercuri, 24 iunie 2009
De neamul moldovenilor
Ştiu că podurile de flori au prins pânză de paianjen, mai ales de când dincolo de Prut poţi fi arestat doar pentru faptul de a poseda un paşaport românesc, iar preţul unei vize este de două ori salariul mediu pe economie. Au trecut aproape două decenii de la ceea ce numim, din comoditate, Revoluţie - iată, deschidem balul! - iar vremea entuziasmelor a trecut şi ea. Acum doar ne crizăm, ne întrebăm care miniştri ar fi mai corupţi (ai PNL, sau a avortonului de coaliţie la putere) şi deplângem că PNT este o jumătate de EBa, mai simplu - "o ţâţă".
Dacă vremea entuziasmului s-a dus, sper că nu şi vigilitatea. Cu un interes, să zicem, pur "intelectual", am asistat mirat la dizolvarea Parlamentului moldovean în absenţa unui singur vot; atât a lipsit comuniştilor să numească un nou preşedinte şi să aibă ţara la discreţie, în următorii 4 ani. A trecut, deci, şi vremea "cozilor de topor" (expresie foarte reuşită şi foarte "moldovenească"); cine ar fi crezut?...
Nu. Nu putem să-i ajutăm pe românii de dincolo de Prut în nici un fel concret. Nici nu ştiu dacă cineva mai aşteaptă un "ajutor concret". E timpul să se ajute singuri, respectiv să se exprime clar şi limpede. Tot ceea ce putem face este să nu le răsplătim eforturile şi - uneori - sacrificiul cu indiferenţă, să le arătăm că ne pasă, că nu sunt singuri pe lume.
În ceea ce mă priveşte, nu cred în "naţionalism", nici măcar într-unul "luminat"; cred însă în "identitate", în existenţa prin cultură, cred în memorie şi în decenţă; or, ideologiei "poporului moldovean" exact decenţa îi lipseşte.
Nu ştiu cum aţi perceput voi evoluţia din ultimii ani ai "Moldovei"; discuţiile în mass-media românească sunt mai degrabă sumare, rezumându-se la comentariul evenimenţial (evenimentele din 7 aprilie, de exemplu). Eu am "semnele mele". Unul dintre ele se numeşte editura "Cartier", de la Chişinău (http://www.cartier.md/), care a fost prezentă şi la ultima ediţie a Bookfest. Este una dintre editurile de limbă română (bună! mă rog - cu mici scăpări) cele mai meritoase ale ultimilor ani. Este, de fapt, exact "semnul" pe care îl aşteptam: că vechea separaţie - marcată lingvistic - nu mai există. Acesta este sensul "unirii", pentru mine.
Am primit aseară, de la Sergiu Musteaţă, link-ul noului site al Asociaţiei Istoricilor din Republica Moldova. Vi-l comunic şi dv, în boxul alăturat (vezi "Situaţia politică...", Declaraţia din 20 iunie).
Dacă vremea entuziasmului s-a dus, sper că nu şi vigilitatea. Cu un interes, să zicem, pur "intelectual", am asistat mirat la dizolvarea Parlamentului moldovean în absenţa unui singur vot; atât a lipsit comuniştilor să numească un nou preşedinte şi să aibă ţara la discreţie, în următorii 4 ani. A trecut, deci, şi vremea "cozilor de topor" (expresie foarte reuşită şi foarte "moldovenească"); cine ar fi crezut?...
Nu. Nu putem să-i ajutăm pe românii de dincolo de Prut în nici un fel concret. Nici nu ştiu dacă cineva mai aşteaptă un "ajutor concret". E timpul să se ajute singuri, respectiv să se exprime clar şi limpede. Tot ceea ce putem face este să nu le răsplătim eforturile şi - uneori - sacrificiul cu indiferenţă, să le arătăm că ne pasă, că nu sunt singuri pe lume.
În ceea ce mă priveşte, nu cred în "naţionalism", nici măcar într-unul "luminat"; cred însă în "identitate", în existenţa prin cultură, cred în memorie şi în decenţă; or, ideologiei "poporului moldovean" exact decenţa îi lipseşte.
Nu ştiu cum aţi perceput voi evoluţia din ultimii ani ai "Moldovei"; discuţiile în mass-media românească sunt mai degrabă sumare, rezumându-se la comentariul evenimenţial (evenimentele din 7 aprilie, de exemplu). Eu am "semnele mele". Unul dintre ele se numeşte editura "Cartier", de la Chişinău (http://www.cartier.md/), care a fost prezentă şi la ultima ediţie a Bookfest. Este una dintre editurile de limbă română (bună! mă rog - cu mici scăpări) cele mai meritoase ale ultimilor ani. Este, de fapt, exact "semnul" pe care îl aşteptam: că vechea separaţie - marcată lingvistic - nu mai există. Acesta este sensul "unirii", pentru mine.
Am primit aseară, de la Sergiu Musteaţă, link-ul noului site al Asociaţiei Istoricilor din Republica Moldova. Vi-l comunic şi dv, în boxul alăturat (vezi "Situaţia politică...", Declaraţia din 20 iunie).
luni, 8 iunie 2009
Reprezentativitate
Discuţii, aseară, pe tembelizor, că alegerile pentru Parlamentul European nu ar fi reprezentative; că o prezenţă la urne de sub 30% nu ar putea să autentifice numele listate... Că Europa nu i-ar putea lua în serios... Parcă noi putem.
În ciuda dezabuzării pe care au produs-o, rezultatele alegerilor din 7 iunie sunt oglinda fidelă a pentru The Land of Choise. Nu cunoaşteţi pipiţe care pasc iarbă în cârciumi de fiţe? E suficient să faceţi o plimbare la Mall (pe alese) şi să le admiraţi ghearele roz. Nu cunoaşteţi bătăuşi cu lanţuri mari de aur, care vorbesc tare despre Dumnezeu? Nu cunoaşteţi poeţi care rimează numai la Ceauşescu, în costume albe, ca să pară mai slabi, şi cu largi ochelari de soare, să nu le vedem ochii de carton?
Prin ce ar fi Eba, Gigi şi Vadim mai puţin reprezentativi decât Renate Weber sau Adrian Severin (cel recomandat de Vangelie)? Şi unde se discută aceasta? La televiziunile de ştiri??... Când a fost săltat Gigi (din greşeală?) ne-au ţinut zile în şir cu „directe” din Pipera, ca la sfârşitul lumii. Se îndoia cineva că Gigi nu va sta în închisoare? Poate caprele din Redacţie, după un consum excesiv de iarbă.
Şi apoi – cum ar putea fi nereprezentativi, când jumătate din votanţi nu a terminat liceul? Intelectualii au stat acasă, supăraţi pe lume, iar oamenii de afaceri s-au relaxat la invitaţia doamnei ministru.
Land of Choise... Of course! Bad choise...
În ciuda dezabuzării pe care au produs-o, rezultatele alegerilor din 7 iunie sunt oglinda fidelă a pentru The Land of Choise. Nu cunoaşteţi pipiţe care pasc iarbă în cârciumi de fiţe? E suficient să faceţi o plimbare la Mall (pe alese) şi să le admiraţi ghearele roz. Nu cunoaşteţi bătăuşi cu lanţuri mari de aur, care vorbesc tare despre Dumnezeu? Nu cunoaşteţi poeţi care rimează numai la Ceauşescu, în costume albe, ca să pară mai slabi, şi cu largi ochelari de soare, să nu le vedem ochii de carton?
Prin ce ar fi Eba, Gigi şi Vadim mai puţin reprezentativi decât Renate Weber sau Adrian Severin (cel recomandat de Vangelie)? Şi unde se discută aceasta? La televiziunile de ştiri??... Când a fost săltat Gigi (din greşeală?) ne-au ţinut zile în şir cu „directe” din Pipera, ca la sfârşitul lumii. Se îndoia cineva că Gigi nu va sta în închisoare? Poate caprele din Redacţie, după un consum excesiv de iarbă.
Şi apoi – cum ar putea fi nereprezentativi, când jumătate din votanţi nu a terminat liceul? Intelectualii au stat acasă, supăraţi pe lume, iar oamenii de afaceri s-au relaxat la invitaţia doamnei ministru.
Land of Choise... Of course! Bad choise...
marți, 21 aprilie 2009
Solidaritate
Hristos a'nviat!
Am primit duminică o declaraţie a Asociaţiei Istoricilor din Republica Moldova, pe care o puteţi citi folosind link-ul alăturat.
Am să mă abţin de la comentarii personale, considerând că link-ul postat exprimă deja un punct de vedere.
Dacă cineva doreşte să se exprime (mai ales asupra metodelor concrete prin care ne-am putea ajuta colegii de dincolo de Prut) este rugat să mă contacteze (esteo60@yahoo.co.uk) pentru a primi drepturi de scriere pe blog.
Am primit duminică o declaraţie a Asociaţiei Istoricilor din Republica Moldova, pe care o puteţi citi folosind link-ul alăturat.
Am să mă abţin de la comentarii personale, considerând că link-ul postat exprimă deja un punct de vedere.
Dacă cineva doreşte să se exprime (mai ales asupra metodelor concrete prin care ne-am putea ajuta colegii de dincolo de Prut) este rugat să mă contacteze (esteo60@yahoo.co.uk) pentru a primi drepturi de scriere pe blog.
marți, 7 aprilie 2009
Cu bodyNgard
Aeroportul Băneasa. Un avion mare, kaki-n albastru, aterizează cu scrâşnet. Maşini negre bâzâie pe pistă. O trompetă răguşită dă onorul. Din cala avionului este coborâtă o cutie. În cutie – un căpitan. Un vultur, se zice. Căzut în Afganistan.
Oiţele rumegă sub balcon, în vis-à-vis de pistă, şi-şi fac de lucru: Be-e-e-e-e!!!! Încă se mai aude o trompetă.
Un grup de tineri ingineri români primesc, la Geneva, premiul cel mare al Salonului internaţional de inventică. Au făcut o drăcie de scanner care face inventarul unui camion fără să te sui în el. Iubitele lor de la Bucureşti ţopăie, beau şampanie şi se uită la televizor. Pe Fir e o problemă: se aude-e-e-e-e doar Gene-e-e-e-e-va.
La Chişinău comuniştii au câştigat a treia oară la rând alegerile parlamentare. Viitorul guvern va fi comunist. Viitorul preşedinte va fi tot comunist. Pe străzi – tineri agitaţi, probabil drogaţi, strigă ceva în medio-moldovenească. Din tumult răzbate doar Freeeee-e-e-e-e Gigi-i-i-i-i-i-...
Dar pe cine să te superi? Pe nişte oi?... Oile nu vorbesc, doar beheie. Iar când totuşi vorbesc îţi trimit mesajul vrânceanului şi al ungureanului: Ba-a-a-a-a-ga-ţi minţile în cap şi banii la bancă! Că poţi să ai şi casă, şi cavou.
Oiţele rumegă sub balcon, în vis-à-vis de pistă, şi-şi fac de lucru: Be-e-e-e-e!!!! Încă se mai aude o trompetă.
Un grup de tineri ingineri români primesc, la Geneva, premiul cel mare al Salonului internaţional de inventică. Au făcut o drăcie de scanner care face inventarul unui camion fără să te sui în el. Iubitele lor de la Bucureşti ţopăie, beau şampanie şi se uită la televizor. Pe Fir e o problemă: se aude-e-e-e-e doar Gene-e-e-e-e-va.
La Chişinău comuniştii au câştigat a treia oară la rând alegerile parlamentare. Viitorul guvern va fi comunist. Viitorul preşedinte va fi tot comunist. Pe străzi – tineri agitaţi, probabil drogaţi, strigă ceva în medio-moldovenească. Din tumult răzbate doar Freeeee-e-e-e-e Gigi-i-i-i-i-i-...
Dar pe cine să te superi? Pe nişte oi?... Oile nu vorbesc, doar beheie. Iar când totuşi vorbesc îţi trimit mesajul vrânceanului şi al ungureanului: Ba-a-a-a-a-ga-ţi minţile în cap şi banii la bancă! Că poţi să ai şi casă, şi cavou.
sâmbătă, 4 aprilie 2009
Cocalarul de Huniedooara
Din ciclul De mitocani nu avem nevoie; mitocani suntem şi noi, voi povesti astăzi despre o specie de investitor sălbatic, cocalarus huniedoriensis, care se înmulţeşte cu păduchii, adică repede şi cam peste tot, punând în pericol ecosistemul.
Deşi nu mai prea urmăresc emisiunile TVR1 de multişor, pentru a uita, măcar la mine acasă, de depresia moştenirii culturale a Împuşcatului, s-a întâmplat să trec, într-una din serile trecute, pe acolo. Mi s-a părut că ar fi vorba despre arheologie şi am stat. Nu. Era vorba despre ciuperci; despre ciupercile la care visase un investitor din specia menţionată. Specimenul – acelaşi în care ne punem speranţa cu toţii, să ne scoată din marasm – câştigase finanţare europeană pentru o ciupercărie, ca să... dea de lucru la oamenii dintr-un sat amărât. A obţinut omul o autorizaţie de construcţie, a plasat dosarul – şi a câştigat. Aici începe dramoleta. A vrut atunci cocalarus să şi construiască, dar a dat peste „vestigii” şi a anunţat autorităţilii (versiunea oficială). Au venit deci arheologii şi au început să-l jupoaie: să plătească 10 oameni pentru 10 zile (se arătau nişte „casete”, nu foarte impunătoare); apoi – 30 de oameni pentru 30 de zile... Şi s-a ales praful de frumuseţe de afacere de jumătate de bulion în Euro...
Să facem o socoteală: 10 zile a 10 oameni = 100 zile muncă ~ 3000 lei. Acelaşi calcul pentru 30 x 30 x 30 (= zi muncă; zona este vai de capul ei, se zice pe sticlă...) ~ 27000 lei. Total 30000 lei, adică 7500 Euros, adică 1.5% din 500000. Să fim serioşi... Orice proiect are în deviz capitolul „cheltuieli neprevăzute”, la care se pun minim 2%. De aici să i se fi tras „falimentul”?...
Nu. Problemele i s-au tras din prea multă şmecherie. Cinstitul investitor (aşa este prezentat pe sticlă) a obţinut autorizaţie de construcţie fără aviz de la Direcţia judeţeană de cultură. Cum s-a putut asta?... Numai prietenii ştiu. Mai cunoaştem. Situl arheologic Ciurel a fost ras, acum vreo trei ani, cu o autorizaţie de construcţie similară, fără aviz de la Ministerul Culturii (cum altfel? era monument istoric din grupa A!), în beneficiul unei biserici (jumate cât hotelul Hilton). Doar că la Bucureşti cei puşi să păzească patrimoniul sunt vorbiţi cu Lupul. La Huniedooara nu merge totdeauna.
... Nu aş fi scris despre această emisiune stupidă (Ochiul magic...), a unor realizatori penibili (no name), dacă nu mi-aş fi adus aminte despre o întâmplare de acum câţiva ani, de la Deva. Tocmai coborâsem cu telefericul de la Cetate, dar făceam parte dintr-un grup mare, care se aduna greu. Aşa că am rămas la cafeneaua de la poalele muntelui şi am ascultat – volens-nevolens, vorba răposatului Caragiu – o emisiunea radiofonică locală, un soi de talk-show cu intrări în direct, care toca tocmai arheologii din judeţ. Discuţia era în exact aceiaşi parametri pomeniţi mai sus, doar că încă şi mai virulent. Nu îmi venea să cred! Realizatorii făceau abstracţie de legislaţia în vigoare, înfierând cu mânie cocalară oameni care îşi făceau datoria, aceea pentru care sunt plătiţi de stat: să apere patrimoniul. Evident, era vorba despre alte cazuri, de acum ceva mai vechi. Şi era vorba despre un radio privat, nu de o instituţie de stat (care, cel puţin în principiu, ar trebui să apere interesele statului şi legisţia lui).
Acum... Sigur. Ne cunoaştem. Poate că nici arheologii nu sunt uşă de biserică. Sigur că evidenţa teritoriului a fost mereu împinsă către epoca de aur (aia de nu o să vină niciodată, pentru bunul motiv că a fost), şi că autorităţile locale, inclusiv cele din cultură, nu prea ştiu pe ce stau. Oricum, dragi cocalari: nici acea evidenţă nu se face singură, iar fără investiţii (priviţi bugetul pentru 2009 acordat culturii şi cercetării!)...
Din nefericire, cocalarul de Huniedooara nu este decât un nume pentru o specie foarte răspândită. Fiecare arheolog poate da exemple din biografia proprie.
Să vă relatez una dintre experienţele mele, alese deloc întâmplător, fiindcă are legătură tot cu TVR1. În februarie 1996 am fost scos în stradă, la propriu, adică în faţa Muzeului Naţional, pentru că începuseră lucrări de aducţiune apă pentru ceea ce avea să fie Bancorex (un nume plăcut auzului nostru); lucrare neautorizată, fără aviz de la patrimoniu. Excavatoarele loviseră în plin zidurile Hanului Constantin Vodă (Brâncoveanu, dacă aţi auzit... un neica nime’ căruia îi datorăm singurul stil arhitectonic românesc de la începuturile epocii moderne), şi dacă nu intervenea un grangure de la Poliţia Capitalei (ghinion: e în vecini, două case mai încolo) le mâncau fără probleme, deşi erau ziduri temeinice, de un metru lăţime. Şi încep săpăturile de salvare, într-o zloată de martie de toată frumuseţea (jumătate de zi scoteam apă din şanţuri...). Şi apare şi prezidentul Iliescu, să se interesez cum merg lucrurile... Şi, fireşte, apare şi un plotonier de la TVR, cu întrebări piezişe şi zâmbet unsuros. Apoi, seara, văd „reportajul”. Ne-a măcelărit! Noi, arheologii, eram puroiul din obrazul patriei, cei care se opun progresului!... A doua zi ne scuipau trecătorii, în şanţ. La propriu. Cu balele lor dornice de capitalism. Poate aveau bani la Bancorex...
În rest - cocalarul e patriotul naţionale şi foloseşte des cărămida. E mândru că e huniedoreeean şi se trage direct din Decebal şi Traian. Un experiment...
Deşi nu mai prea urmăresc emisiunile TVR1 de multişor, pentru a uita, măcar la mine acasă, de depresia moştenirii culturale a Împuşcatului, s-a întâmplat să trec, într-una din serile trecute, pe acolo. Mi s-a părut că ar fi vorba despre arheologie şi am stat. Nu. Era vorba despre ciuperci; despre ciupercile la care visase un investitor din specia menţionată. Specimenul – acelaşi în care ne punem speranţa cu toţii, să ne scoată din marasm – câştigase finanţare europeană pentru o ciupercărie, ca să... dea de lucru la oamenii dintr-un sat amărât. A obţinut omul o autorizaţie de construcţie, a plasat dosarul – şi a câştigat. Aici începe dramoleta. A vrut atunci cocalarus să şi construiască, dar a dat peste „vestigii” şi a anunţat autorităţilii (versiunea oficială). Au venit deci arheologii şi au început să-l jupoaie: să plătească 10 oameni pentru 10 zile (se arătau nişte „casete”, nu foarte impunătoare); apoi – 30 de oameni pentru 30 de zile... Şi s-a ales praful de frumuseţe de afacere de jumătate de bulion în Euro...
Să facem o socoteală: 10 zile a 10 oameni = 100 zile muncă ~ 3000 lei. Acelaşi calcul pentru 30 x 30 x 30 (= zi muncă; zona este vai de capul ei, se zice pe sticlă...) ~ 27000 lei. Total 30000 lei, adică 7500 Euros, adică 1.5% din 500000. Să fim serioşi... Orice proiect are în deviz capitolul „cheltuieli neprevăzute”, la care se pun minim 2%. De aici să i se fi tras „falimentul”?...
Nu. Problemele i s-au tras din prea multă şmecherie. Cinstitul investitor (aşa este prezentat pe sticlă) a obţinut autorizaţie de construcţie fără aviz de la Direcţia judeţeană de cultură. Cum s-a putut asta?... Numai prietenii ştiu. Mai cunoaştem. Situl arheologic Ciurel a fost ras, acum vreo trei ani, cu o autorizaţie de construcţie similară, fără aviz de la Ministerul Culturii (cum altfel? era monument istoric din grupa A!), în beneficiul unei biserici (jumate cât hotelul Hilton). Doar că la Bucureşti cei puşi să păzească patrimoniul sunt vorbiţi cu Lupul. La Huniedooara nu merge totdeauna.
... Nu aş fi scris despre această emisiune stupidă (Ochiul magic...), a unor realizatori penibili (no name), dacă nu mi-aş fi adus aminte despre o întâmplare de acum câţiva ani, de la Deva. Tocmai coborâsem cu telefericul de la Cetate, dar făceam parte dintr-un grup mare, care se aduna greu. Aşa că am rămas la cafeneaua de la poalele muntelui şi am ascultat – volens-nevolens, vorba răposatului Caragiu – o emisiunea radiofonică locală, un soi de talk-show cu intrări în direct, care toca tocmai arheologii din judeţ. Discuţia era în exact aceiaşi parametri pomeniţi mai sus, doar că încă şi mai virulent. Nu îmi venea să cred! Realizatorii făceau abstracţie de legislaţia în vigoare, înfierând cu mânie cocalară oameni care îşi făceau datoria, aceea pentru care sunt plătiţi de stat: să apere patrimoniul. Evident, era vorba despre alte cazuri, de acum ceva mai vechi. Şi era vorba despre un radio privat, nu de o instituţie de stat (care, cel puţin în principiu, ar trebui să apere interesele statului şi legisţia lui).
Acum... Sigur. Ne cunoaştem. Poate că nici arheologii nu sunt uşă de biserică. Sigur că evidenţa teritoriului a fost mereu împinsă către epoca de aur (aia de nu o să vină niciodată, pentru bunul motiv că a fost), şi că autorităţile locale, inclusiv cele din cultură, nu prea ştiu pe ce stau. Oricum, dragi cocalari: nici acea evidenţă nu se face singură, iar fără investiţii (priviţi bugetul pentru 2009 acordat culturii şi cercetării!)...
Din nefericire, cocalarul de Huniedooara nu este decât un nume pentru o specie foarte răspândită. Fiecare arheolog poate da exemple din biografia proprie.
Să vă relatez una dintre experienţele mele, alese deloc întâmplător, fiindcă are legătură tot cu TVR1. În februarie 1996 am fost scos în stradă, la propriu, adică în faţa Muzeului Naţional, pentru că începuseră lucrări de aducţiune apă pentru ceea ce avea să fie Bancorex (un nume plăcut auzului nostru); lucrare neautorizată, fără aviz de la patrimoniu. Excavatoarele loviseră în plin zidurile Hanului Constantin Vodă (Brâncoveanu, dacă aţi auzit... un neica nime’ căruia îi datorăm singurul stil arhitectonic românesc de la începuturile epocii moderne), şi dacă nu intervenea un grangure de la Poliţia Capitalei (ghinion: e în vecini, două case mai încolo) le mâncau fără probleme, deşi erau ziduri temeinice, de un metru lăţime. Şi încep săpăturile de salvare, într-o zloată de martie de toată frumuseţea (jumătate de zi scoteam apă din şanţuri...). Şi apare şi prezidentul Iliescu, să se interesez cum merg lucrurile... Şi, fireşte, apare şi un plotonier de la TVR, cu întrebări piezişe şi zâmbet unsuros. Apoi, seara, văd „reportajul”. Ne-a măcelărit! Noi, arheologii, eram puroiul din obrazul patriei, cei care se opun progresului!... A doua zi ne scuipau trecătorii, în şanţ. La propriu. Cu balele lor dornice de capitalism. Poate aveau bani la Bancorex...
În rest - cocalarul e patriotul naţionale şi foloseşte des cărămida. E mândru că e huniedoreeean şi se trage direct din Decebal şi Traian. Un experiment...
luni, 23 martie 2009
Zmeirea mea
Deci se poate... Şi încă foarte repede.
Păcat că a trebuit să ajungem aici. Păcat că astfel de întâmplări ne clatină încrederea că putem fi un colectiv, sau că tragem sania în aceeaşi direcţie. Nici nu vreau să mă gândesc care sunt pierderile în faţa colegilor din alte instituţii... Dar să nu ne gândim la pierderi (există în orice "afacere") şi să ne vedem de ziua de mâine.
Pentru că suntem istorici, vom păstra amintirea, în scris. Arhiva noastră de toate zilele.
EST
Păcat că a trebuit să ajungem aici. Păcat că astfel de întâmplări ne clatină încrederea că putem fi un colectiv, sau că tragem sania în aceeaşi direcţie. Nici nu vreau să mă gândesc care sunt pierderile în faţa colegilor din alte instituţii... Dar să nu ne gândim la pierderi (există în orice "afacere") şi să ne vedem de ziua de mâine.
Pentru că suntem istorici, vom păstra amintirea, în scris. Arhiva noastră de toate zilele.
EST
duminică, 22 martie 2009
SuperBebe
De luni de zile tronează pe prima pagină a site-ului MNIR un afiş grotesc, cu un tânăr care ne arată degetul scos din fund. Afişul este pandantul de prima pagină al unei activităţi „educative” iniţiate de un domn „medievist” (nu-l cunosc şi nu-mi doresc) şi puternic susţinute de departamentul „de marcheting şi educaţie muzeală” (şi nu numai). Iniţiativa, în sine, este departe de a fi rea; realizarea este însă o paradigmă a capacităţii românului de ridiculiza orice ideal, lege, principiu, model economic sau cultural.
Am protestat public şi destul de vehement, acum câteva săptămâni, împotriva acestui fel de cultură (care trebuie numit fără ezitare: subcultură, cu un atribut pe care îl alegeţi, de pildă gotică dâmboviţeană). Nu numai că nu am obţinut nimic, dar aflu acum că acolo va şi rămâne, din motive de... criză financiară. În faţa acestui argument nici nu mai ştiu ce să spun: déjà vu (motivaţia binecunoscută a prostituţiei este sărăcia; sărăcia de idei)? Puţinătatea şi disperarea ideilor fixe? Că este parfum de studii serale, folosit în exces, ca orice parfum prost?
Am privit site-ul MNIR astăzi, duminică, 22 martie 2008, la o zi înainte unei expoziţii de artă neolitică la care se lucreaza de cel puţin un an (pentru eternitate – voi păstra un print-screen a tripticului; vezi infra) şi, sincer, mi s-a făcut ruşine, ceva amestecat cu dorinţa de a fugi departe. Să privim şi să ne minunăm: în mijloc Tatăl; de-a dreapta Tătucului – Fiul (cel cu degetul); în stânga Prea-Ciuruitului – Sfântul duh al culturii, arta preistorică; totul – sub armele celui mai celebru tezaur al Europei – Pietroasa! Este un talmeş-balmeş (mâncare turcească reciclată de la un fast-food de Colentina) care, vai, defineşte la cât este ceasul în cultura românească (davai ceas? davai cultura?). Acum poate înţelegem mai bine ce s-ar întâmpla cu noi dacă ar ajunge pâinea şi cuţitul la nişte economişti care au făcut "cursul" (nu şi cursus), aşa cum s-a întâmplat în sistemul medical. Şi ca să nu se întâmple trebuie să protestăm. Gălăgios. Altfel ne mănâncă vaca. Vorbesc serios. Şi nu e Milka. E suplimentul cultural la SuperBebe!
Eugen S. Teodor
Am protestat public şi destul de vehement, acum câteva săptămâni, împotriva acestui fel de cultură (care trebuie numit fără ezitare: subcultură, cu un atribut pe care îl alegeţi, de pildă gotică dâmboviţeană). Nu numai că nu am obţinut nimic, dar aflu acum că acolo va şi rămâne, din motive de... criză financiară. În faţa acestui argument nici nu mai ştiu ce să spun: déjà vu (motivaţia binecunoscută a prostituţiei este sărăcia; sărăcia de idei)? Puţinătatea şi disperarea ideilor fixe? Că este parfum de studii serale, folosit în exces, ca orice parfum prost?
Am privit site-ul MNIR astăzi, duminică, 22 martie 2008, la o zi înainte unei expoziţii de artă neolitică la care se lucreaza de cel puţin un an (pentru eternitate – voi păstra un print-screen a tripticului; vezi infra) şi, sincer, mi s-a făcut ruşine, ceva amestecat cu dorinţa de a fugi departe. Să privim şi să ne minunăm: în mijloc Tatăl; de-a dreapta Tătucului – Fiul (cel cu degetul); în stânga Prea-Ciuruitului – Sfântul duh al culturii, arta preistorică; totul – sub armele celui mai celebru tezaur al Europei – Pietroasa! Este un talmeş-balmeş (mâncare turcească reciclată de la un fast-food de Colentina) care, vai, defineşte la cât este ceasul în cultura românească (davai ceas? davai cultura?). Acum poate înţelegem mai bine ce s-ar întâmpla cu noi dacă ar ajunge pâinea şi cuţitul la nişte economişti care au făcut "cursul" (nu şi cursus), aşa cum s-a întâmplat în sistemul medical. Şi ca să nu se întâmple trebuie să protestăm. Gălăgios. Altfel ne mănâncă vaca. Vorbesc serios. Şi nu e Milka. E suplimentul cultural la SuperBebe!
Eugen S. Teodor
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
