luni, 26 octombrie 2009

Clientul nostru – stăpânul nostru

De câteva săptămâni TVR derulează un program în ajutorul monumentelor istorice. Duminica după-amiază, pe TVR 1, vedem o emisiune care se cheamă, cred, Restaurare, un soi de concurs în baza voturilor telespectatorilor, cu mai multe runde de „calificări”, cu finale, cu teledon şi filosofia „câştigătorul ia tot”.
Cred că nu trebui să subliniez prea gros importanţa momentului. Media se ocupă, obişnuit, de cu totul alte lucruri decât cultură şi patrimoniu. Reportaje precum cel despre Sarmizegetusa, de pe ProTV (surpriză?) sunt rarităţi (vezi link-urile de alături).
Spre ruşinea mea, cel de ieri a fost primul episod pe care l-am vazut (a fost al 4-lea, cred), şi aceasta doar datorită atenţionării primite prin e-mail de la Aurel Stănică. Trebuie să spun că am fost dezamăgit. Scenariul global este inspirat de Discovery – imagini de pe sit însoţite de comentarii ale unor specialişti, mixate cu minifilme artistice, pentru „culoare”.
Din punctul meu de vedere – realizarea a fost penibilă. Pe stânca de la Enisala s-a montat o poveste de dragoste sordidă (ce caută o domnişoară într-o garnizoană strict militară?) şi sângeroasă. Pentru Edificiul cu mozaic de la Constanţa s-a folosit o machetă, adică ceva simplu şi destul de clar, dar speach-urile specialiştilor au lăsat de dorit. Pentru Adamclisi, din nou, s-a preferat soluţia cu figuranţii care agită spade (pe scuturi rotunde...) şi strigă unii la alţii („dacii şi romanii”). Era atât de greu de reprezentat lupta cu imagini de pe monument, sau de pe Columnă? Cele două monumente evocă tocmai acea împrejurare. Era de nevoie de un „film”?
Am vrut să scriu încă de aseară, revoltat (însă doar de jumătate): cum adică? se cheltuie atâta bănet pentru producţie – dar nu se găsesc bani pentru un consultant ştiinţific? ca la Discovery, de exemplu?
Azi dimineaţă, însă, am avut surpriza să-l aud pe Dobrovolschi, de la Guerilla, lăudând „super-producţia”... Ce să mai zici? Poate nu am eu destulă experienţă în „comunicare”... Şi totuşi: atunci când între Sarmizegetusa şi castelul de la Hunedoara se alege o clădire de sec. XIX de la Herculane (acesta a fost votul spectatorilor!), atunci ceva nu-i în regulă cu „superproducţia”.
Sau?... Mi-ar place să aud şi altă opinie.

duminică, 18 octombrie 2009

Comisarul Dezastelor

Povestea este cunoscută: Barosso este investit să alcătuiască altă Comisie Europeană, pentru următorii patru ani. Conform uzanţelor, României i s-a cerut să nominalizeze trei persoane, pentru ca barosanul sa aibă de unde alege. Cel care acum se crede România a făcut precum unul dintre managerii clubului Dinamo, câteva săptămâni în urmă, nominalizând pe Cioloş, Cioloş, Cioloş. Ca să fie clar că nu te joci cu voinţa domniei sale...
Răspunsul pentru cârmaciul de serviciu a fost clar, de ceva vreme: nu poţi să dai flămândului cheile de la cămară, aşa că - nici vorbă de Comisariatul Agriculturii. Azi am auzit, din bârfe, care va fi soluţia: un Comisariat al Dezastrelor (naturale, umanitare), cu dedicaţie pentru Traian. Şi ce - nu-i corect? Nu este agricultura României un dezastru? (natural şi umanitar).
Până la urmă Cioloş va fi totuşi Comisar, ceea ce nu-i puţin lucru. Dar comisar la dezastre?... Cine îşi doreşte graţiile lui Băsescu nu ştie ce-şi doreşte.

duminică, 11 octombrie 2009

Kabala naţionale

Ca orice popor care se respectă, românii au atracţie pentru cifre magice. Este în fapt o manie globală, precum „nine-eleven”, dar cifrele noastre le pricepem doar noi – ceea ce ar putea furniza un strop de confort şi alinare furioşilor anti-globalizare. „Şase-şase”-i „poartă-n casă”, dar 666 arată cam unde te duce prea mult noroc. 6-din-49 este norocul apartamentul nou din Centrul Civic, pe care nu o să-l ai. Cu 7 sunt alte lucruri lipsă, precum educaţia. 21-22 este misterul de Ignat; nişte porci de lapte sunt sacrificaţi pentru ca să ne simţim împliniţi de sărbători. Cu 3 sunt lucruri din cale afară de interesante: 3-Doamne-şi-toţi-3 este tot despre norocul celor care au fost duşi la lucru, sau la război; 3 sunt ciobăneii, cu 300 de oi, dar şi viitoarea turmă monocamerală; 322 este tot pe acolo, arătând excesul unei clase politice, la coliziunea miraculoasă a lui 300 şi 22.
Acum avem un 5. Serbia 5 - România 0. Atenţie! 5 nu este al nostru – este al lor. Noi 0. Este măsura speranţei care ne-a rămas.
Urmează sondaje, cu multe cifre, pe care le înţelegem, fireşte, tot noi. Findcă nu este nimic de înţeles.

sâmbătă, 3 octombrie 2009

Liberalismul şi Educaţia

Prin doctrină, dar şi prin tradiţia şi practica politică, liberalii români au arătat puţină atenţie domeniilor non-„productive”, aşa cum ar fi, alături de Sănătatea publică, Educaţia naţională. În deplin spirit liberal, dreapta românească democratică a arătat mai multă sensibilitate chestiunilor privitoare la taxe şi impozite, sau instituţiilor pieţei.
Din păcate, în acest fel liberalismul se condamnă la un bazin electoral care poate fluctua în jur de 10% (fiindcă nu putem considera masele rurale care au urmat Primarul şi săgeata, pe conjuctura guvernării din 2005-2008). Rezonarea ideilor liberale în corpul cetăţenesc este dependentă nu atât de bogăţia clasei de mijloc, cât de capacitatea cetăţeanului de a înţelege că idealurile liberale sunt în avantajul oricărui cetăţean şi că liberalismul nu este o doctrină „de clasă” (aşa cum se înţelege astăzi, chiar printre „luminaţi” comentatori de sticlă).
Dincolo de balamucul „promisiunilor” (egalat doar de hora furtişagului), fiecare partid trebuie să-şi fixeze priorităţi („să prioritizeze” – cu un barbarism la modă), pentru simplul motiv că nu se poate alerga după mai mulţi iepuri în acelaşi timp. Prioritatea „educaţie” este, probabil, cea mai ingrată dintre toate, fiindcă rezultatele se culeg în timp îndelungat; o „investiţie” (politică) ce vine pe „profit” eventual în generaţia copiilor iniţiatorilor, dacă nu mai târziu. Dilemă, nu?
Şi totuşi, o societate „liberală” nu poate fi decât o societate educată. Este o chestiune de sistem. Într-o societate educată cetăţenii ştiu să investească, ştiu să-şi păzească sănătatea, să-şi îndrume copiii, ştiu să se ajute fără a aştepta ajutor, să-şi promoveze tradiţiile şi identitatea.
...Doar dacă nu aşteptăm vreo minune. Dar minunile se întâmplă când vor ele, cum vor ele, şi nu pot ţine loc de strategie.
Nu sunt cadru didactic; nu sunt nici membru al PNL şi nu am fost niciodată. Sunt un liberal şi atât. Şi încerc să mai judec, deşi este anevoie în acest zgomot, în această isterie provocată de parveniţii îngrijoraţi de soarta poporului.