Requery de Moş Ajun

Multă lume are impulsul de a pune mâna pe pistol când aude de cultură; de aceea s-au înmulţit aşa pistolarii. Guvernanţii încearcă să ia măsuri represive, sau măcar să-i înveţe pe cine au voie să ia la ochi, în loc să ia măsuri culturale. Culmea, pistolarii nu ştiu ce va să zică aia „cultură”, şi nici nu vor să afle; vor doar să împuşte. Noroc că muschetarii (ai Regelui?... ai Reginei?) nu citesc astfel de blog-uri...

Pentru ceilalţi, aş propune o definiţie foarte simplă, ceva de ţinut minte: cultura este acel lucru care ne aseamănă sau ne desparte. „A sparge bostană”, „micii de Întâi Mai” sau cozile la moaşte sunt doar exemple despre ceea ce ne separă sau ne adună. Răsuceam în minte astfel de lucruri simple, răsucind aţa globurilor pe acele bradului, ieşit (prea) brusc din alergătura cotidiană după „date”.

Cam la fel ar fi cu pomii de Crăciun. Auzeam recent că a fi „eco”, în materie, ar însemna să ai un pom artificial, desigur unul foarte scump şi foarte simili. Ca şi cum ai putea iubi un android (am spus „iubi”!, nu vulgarizaţi...). Am încercat în acest an o altă versiune „eco”, care mi s-a părut, teoretic, mult mai acceptabilă: un brăduţ în ghiveci (ah! ce cuvânt alunecos!). Ideea ar fi că după sărbători nu-l arunci la gunoi, ci îl duci în grădină (mă gândeam deja la Grădina din Paradis – scuzaţi pleonasmul), iar el trăieşte acolo fericit, aşteptând un alt An Nou, să fie din nou împodobit; un soi de brad de part-time sezonier, precum cei de meserie Moş Crăciun. Şi am găsit: recipientul era însă probabil de cleştar (unul de sinteză, cu mult plastic, oricum), fiindcă preţul era ca de la Swarovski. Aşa că am ajuns tot la un brad de sacrificiu, frumos, mare şi ieftin, pe care am să-l arunc la gunoi la Sf. Ion (în copilărie strângeam toţi brazii aruncaţi şi îi ardeam, neştiind că împlineam un ritual). În cele două săptămâni cât îl vom găzdui la noi în apartament ne va aduce aminte că tot ce este verde se usucă, şi tot ce mirosea frumos îşi pierde hazul, de la un an la altul, adică de pe o zi pe alta.

Am auzit atât de mult, zilele din urmă, despre „spiritul Crăciunului”, că am ajuns în Ajun plictisit, întrebându-mă agasat cam ce este acel „spirit” (alcool, cumva?) şi de ce este atât de enervant. „Spirit” ar fi, mai pe româneşte, un „duh”. Există un Duh al Crăciunului? Spus aşa – aproape că sperie. „Stare de spirit” ar fi ceva mai inteligibil, şi se referă la acel lucru care acum mie îmi lipseşte. Oricum o dai, „spiritul Crăciunului” este o traducere jalnică după „Christmas spirit”. „Crăciun” nu are, cum o iei, nici o legătură evidentă cu „Naşterea Domnului”, fiindcă înseamnă, din bătrâni, „buturugă aprinsă”, rostogolită pe coastă, sugestie a soarelui care apune în genune. Uite-aşa – ai nevoie de un copac în coajă şi sevă, ca să ardă, să se rostogolească şi să pună capăt Nopţii.

Nu am nici cea mai timidă intenţie de a face „miliţie spirituală”; detest „miliţia” în orice posibilă întrebuinţare. Nu cred în uniformizarea culturală, aşa cum nu am crezut în „omul nou”. Cred că, mai departe, unii vor sparge seminţe pe banca de pe bulevard, că unii se vor obişnui cu androizii, iar alţii vor mânca caltaboş, măcar de Crăciun; era doar o idee despre ce ne apropie şi ce ne desparte: cultura. După dorinţa lor de a uita tot ce-i leagă de pământ, românii ar trebui să devină primii „europeni”, cu ţigani cu tot. Doar că nu este aşa de simplu. Noi românii, când ne gândim la zilele Ignatului, ne aducem aminte de sângele curs în stradă; este aceasta „spiritul Crăciunului”? Este, dar într-un înţeles foarte particular, adică foarte românesc. Câte popoare se pot lăuda că şi-au făcut sită un şef de stat, în chiar ziua de Crăciun?... Ei?... Nu suntem noi ceva inconfundabil? Crede cineva că vom scăpa de acea stafie? Pardon: duh?

Nu cred că am urât vreodată ceva mai rău decât pe Pingelică. Probabil a fost singurul lucru pe care l-am urât. Dar uciderea lui în ziua de Crăciun a fost un gest funest şi perfect tragic: un Popor a scăpat de Tiran într-un fel de neiertat, şi de neuitat.

... La ce vă gândiţi când auziţi cuvântul „balcon”? Vă gândiţi cumva la „Scena Balconului”, ca orice european civilizat? Nu. Vă gândeaţi, până de curând, la Balconul Universităţii. Şi vă gândiţi, cel puţin în acest an, la Balconul Parlamentului şi la sângele de pe mochetă. Acesta este blestemul istoriei: avem ceva în comun, care este deci al nostru, şi pe care doar noi îl înţelegem. Este normal că unii dintre noi doresc să uite. Doar că este iluzoriu: unele lucruri nu se uită, chiar dacă se iartă.

PS: „query” este o interogare a bazei de date; un „requery” este un „refresh” de date, pentru a obţine un raport „abdatat” (am găsit acest cuvânt monstruos pe web...). Eu am terminat bradul, deci sunt bucuros (silogism); voi?

Un Tra-La-La, Maestre!

S-A STINS FLACĂRA!... geme televizorul. Este cântarea monocordă pe toate posturile la început de week-end. Distinşi oameni de cultură îşi exibă rănile spirituale:

Traian Băsescu: „Am fost doi oameni care am avut opinii politice total diferite, însă în poezia lui Păunescu m-am regăsit, ca de altfel mulţi dintre noi”. Să ne iubim pe tunuri!

Ion Iliescu: „A fost un poet marcant, militant, care s-a implicat în viaţa cetăţii”. Nu mai da din mână!

Emil Boc: „Sunt şocat!” (dar nu demisionează)

Gică Hagi: „E o zi tristă pentru România”. Galata combate!

Cornel Dinu (antrenorul procurorilor, stângaciul filosofilor): „Da-i-ar Dumnezeu linişte şi dincolo de moartea de care nu scapă nimeni”. Deci a fost liniştit, Poetul...

Pe SMS curg mesaje fierbinţi la preţ de sărbătoare, 0.8 Euro fără TVA, adică 0.99 Euro preţ final – ieftin ca Praga (da’ ce-i aia pragă, bre?). Se repetă obsesiv, delirant, un apelativ de cununie: Maestre! (Cui ne laşi? Unde te duci? Ce ziseşi?... Maestre, etc). Nici Eminescu nu scapă din troacă: El L-a luat, că se simţea singur (Labiş e în Spania, la căpşuni, iar Stănescu şi-a luat al doilea job la Miliţie). Minunat de monstruos. Comment ça va, Mâitre Michel? Adică ce aspersorul calului or fi şi poeţii ăştia? Care va să zică nişte lăutari. Un LA, maestre! La Revedere!

Ajunge!... Dau pe Descopery. Acolo este emisiunea aia de ştiinţă despre „Welcome to Earth. Population: Zero”. Ştiinţa ocultă despre neliniştile cu care plecăm dincolo de moartea de care nu scapă nimeni

Show must go on?

Evident, nu despre Cenaclul Flacăra am dorit să vorbesc. Eu l-am perceput, atunci, în epocă, drept o maşină de imbecilizare în masă, unde, după o poezemă (are pete...) despre Eminescu se scanda despre Cârmaciu (şi aspersorul lui). Dar, să zicem, eram eu un extremist de centru. Şi, la urma urmei, este doar o linguriţă într-o mare nesărată.

Despre ipocrizie şi despre pupinturism vroiam să vorbesc. Dar mi-a pierit cheful...

Emoţiunea de ce’zură

Începutul acestei săptămâni a fost cam aşa:

Reevaluare a valorilor de patrimoniu. Automatic sau manual. Automatic – nu ai cu ce; manual nu ai cu cine. Indice de inflaţie 1970-2009. Da’i mai bun tabelul venitului mediu net. Dar fişa? Care fişă? Fişa de re-evaluare? Nu. Fişa de evaluare. A personalului. După fişa de post, care e după ce a trecut anul, şi aproape încă unul.

Dar asta-i nimic... Cum le-o dăm italienilor?... Pedefe, tiff, jpeg, illustrator sau deloc? Sau de tot? Dar paragraful acela de ce este left, când restul e justify?... Ce paragraf, bre??... Asta-i o hartă! Hartă cu poze, dar e hartă!... Nu harta, proasto! Ecusonul. Nu vezi că-i aliniat deazliniat? Că curge textul în afara plasticului, ca o macaroană înfăşurată pe bot?

Boc?... Boc-boc-boc!... Treci la loc!

Hai că-i bună! Indicele de inflaţie şi cel de salarizare sunt ca un vals în patru pătrimi. Nu le poate potrivi nici Roberta pe drumul chihlimbarului. Să se ia măsuri legale ca o interogare de SQL importată să fie writable!

Nene... Eşti stresssat?

Nu. Eram stresat acum zece ani. Apoi am fost nebun. Acum încep să mă simt mai bine...

Ieşi Afară!

În tabela de la bibliotecă toţi anii sunt bisecţi.

Ar mai fi şi problema perisabilităţii (În Engleză, te rog!). Being organic, amber fucks and looks like shit! Smells like heaven – in fire. Sorry! Ce spuneam?

Javră ordinară?!

Cine? EU???

Greşeşti, mon cher. Fişierul acela era gripat. Iar vaca...., ce să-ţi mai zic..., rumegă un mall.

The Reader

Tocmai am văzut The Reader. Un film suficient de celebru pentru a găsi referinţe pe net despre el. Nu am să fac un comentariu, fiindcă nu sunt critic de film şi nu am timp (sau chef?) de aşa ceva. Am să spun numai că este un film despre salvarea prin cultură; viaţa - istoria deci - în sine este hâdă, absurdă şi inacceptabilă; doar povestită - istorisită deci - capătă sens şi poate face lucrurile suportabile, dacă nu tocmai sublime.
Întâmplarea face ca ideea filmului să se potrivească cu ceea ce aveam de comentat. Deşi aparent fără nici o legătură.
Un prieten m-a sunat, în prima parte a lunii august, să-mi spună că are o expoziţie de pictură şi grafică la Mogoşoaia. Eram atunci într-o călătorie (să zicem de servici, fără a uita vorbele lui Damian: "Noi suntem plătiţi ca să practicăm un hobby") prin Dobrogea şi i-am spus că e puţin probabil să ajung la Mogoşoaia în timp util. Iată însă că în acest week-end am vizitat-o pe Alexandra la Corbeanca, şi am realizat că sunt la două accelerări de palat, aşa că sâmbătă dimineaţa am ajuns acolo. O vreme superbă - încă, fiind devreme -, mulţi turişti, prea multe maşini acolo, în curtea domnească, dar tot era frumos. Expoziţia personală a lui Florin era la Cuhnie, o bijuterie arhitectonică în sine.
Sincer, m-am dus fără mari speranţe. Aşa că am fost surprins de ceea ce am văzut. În viaţa de toate zilele Florin Mihai este un... funcţionar. La ce te poţi aştepta? În nici un caz la aşa o luptă cu sine! Priviţi imaginea alăturată. Este un autoportret (nu m-am uitat la titlu; nu ştiu dacă contează) cu două feţe: O postură şi o lumină cristică, de o parte, de partea cea înaltă. Un înger decăzut şi un rebel - pe cealaltă, pândind din vintre, precum viaţa şi moartea.
Nu ştiu dacă am descoperit un "mare artist"; am descoperit însă cu siguranţă un artist. Cum se recunoaşte un artist? Simplu. Este un om care nu acceptă realitatea "aşa cum este"; el o imită, o maimuţăreşte, o contorsionează, o sfâşie, o disecă, o împăiază, o înjură şi o divinizează.
Vestea proastă este că această expoziţie se închide pe 3 septembrie, adică vineri. Sigur, am ajuns prea târziu, într-un sens. Vestea bună este că despre Florin Mihai vom mai auzi, cu exagerările lui, cu spaimele lui, cu anatemele lui şi, de ce nu, cu bonomia lui.

Emil Bock

Am trecut prin Bucureşti ca un nor de ploaie, repede şi cam peste noapte.
Sigur, venind în capitală nu aveam cum să nu calc pe Lipscani, să văd cum se mai veseleşte poporul în criză. Pe treptele Băncii Naţionale - târg de carte. Ciudat şi ameninţător... Alte hârtii nu mai au?... În fine, m-am uitat şi pe câteva titluri (vara arareori apuc să citesc mai mult de câteva poze, eventual şi vreo două profile), şi mi-am dat seama că zvonurile cu exploziile solare sunt adevărate. Iată un titlu de carte: Emil Bock - Apocalipsa. Consideraţii asupra Revelaţiei lui Ioan. Uau! Semnele sfârşitului sunt aprope: la tarabă se dau bonuri fiscale, poliţiştii nu mai sunt prieteni cu şuţii, Bunicuţa îl laudă pe Crin, Băse a plecat de la Cotroceni şi s-a călugărit, Tăriceanu creşte în sondaje, iar la intrarea dosnică a MNIR nu mai merge aerul condiţionat...
Semne ar fi şi altele: francezii nu mai colecţionează minorităţi, nici măcar pe cele care le învaţă limba (Si'l vous plait, mesieur!), Pitsi s-a certat cu Patronul (dar se aude că şi-a aruncat zarurile!), iar Bucureştiul este anunţat de Oxford Economics (Comics?) drept cel mai prosper şi expansiv oraş european al următorului cincinal.
Acestea fiind zise - eu plec la ţară, ca să mai trăiesc ceva. Vă pup! Poate vă şi scriu. Dacă merge netul la ţară...

PS: Am ajuns şi acasă, să fac bagajul. L-am facut (mă rog, cumva) şi am dat drumul la teveu. Am luat-o la plimbare, în pas alert, peste butoane. Am găsit nişte extratereştri urâţi, cu rât solzat şi gene de titan, care se pupau cu foc, amigdală-n amigdală. Presupun că o fac normal, ca oamenii, nu ca măgarii. Nici extratereştrii nu mai sunt ce erau... Pe vremea mea - ea lua o pastilă şi rămânea el să scoată copilu de la microunde...

Şoferul Domnului Ministru

Ieşeam ieri cu maşina din curtea fabricii. Stătuse în soare şi ardea tot. Am dat ambele geamuri până jos şi am pornit ventilatorul la maxim (acţiuni care nu se potrivesc, dar care demonstrează cât de cald era). Am luat virajul de la Stavropoleos cu viteza I, ca să mă strecor printre maşini şi oameni. În faţă la Caru cu Bere – puzderie de turişti, ca un roi de muşte redat cu încetinitorul. Din spatele muştelor – piaza rea: un WV negru, nou-nouţ, o limuzină, ca să fiu mai exact; făcea din faruri, disperat, să-i fac pârtie. Mă uit în oglindă – în spatele meu altă rablă de consum venea spre mine. Doi în marche arrière pentru o limuzină? Pe căldura aia?...

Cei care citesc aproape sigur cunosc strada: îngustă, cu parcare ilegală pe ambele părţi şi un carosabil util de lăţimea unei maşini. Iată-ne deci faţă în faţă, bară la bară. Am aprins o ţigară şi m-am pregătit de aşteptare. La câteva secunde se dă jos, de pe locul mortului, un mort; pardon, un gras în costum de mort. Vine spre mine, clătinându-se ca o raţă. Are faţă de budincă, ochi mici de viezure, transpiră abundent şi îmi aduce în minte, spontan, noţiunea de „activist de partid”.

„Nu vrei să faci loc, hai??”... Răsuflă pentru a doua frază. „Ce? Era greu să dai în spate 30 de m?!”

„Puteaţi face acelaşi lucru”, zic eu, simplu.

„Şi ai intrat şi pe sens interzis”, întoarce el la obiect.

Fraier cum mă ştiu, mă ia prin surprindere întotdeauna argumentaţia tâmpită, şi mă enervez: „De unde sens interzis?? Visezi?”

Pleacă. Spre spatele meu, unde avea treburi...

Nu mai trag două fumuri şi de dincolo de parbrizul fumuriu se iţeşte şoferul. La şpiţ, fecior de la ţară pricopsit, 30 de ani cel mult. Imi zice: „Aşa mă?... L-ai făcut pe dom’ Ministru să meargă pe jos!”

Urmează discuţia despre cine avea prioritate. După cartea mea, la înghesuiala aia, întotdeauna cine iese. Dar nu are rost.

„Auzi, bă? Am primit ordin de la domnu Ministru să nu mişc maşina”. Râde şi pleacă. Tot spre spate.

Asta este, zic. Măcar nu stau singur... În spatele meu deja era coadă. Încep clacsoanele. Clienţii de la terasă – aflaţi la mai puţin de 2 metri de incindent – încep să protesteze. Clacsoanele atrag un poliţai. Se duce glonţ spre WV, cu gânduri vădite de ceartă, dar constată că nu are cu cine. „Unde-i ăsta??” – mă întreabă....

Şi pleacă după el. Nu termin ţigara – şi îi văd pe amândoi revenind la locul faptei. Şoferul Domnului Ministru gesticula periculos, pe strada foarte aglomerată. Poliţaiul avea o faţă de-aia „gata de acţiune” şi se abţinea cu greu să nu i-o tragă în muştiuc. Eu îi zâmbesc domnului şofer, şăgalnic, pe un cor de fluierături. Tânărul din maşina din spate era cam cătrănit şi dondănea, mai-mai să sară peste rândul poliţistului. De pe terasă aud un glas: „Băi! Du-te după Dom’ Ministru, că nu poate umbla singur pe jos!”.

WV-ul dă cu spatele, încet. Se opreşte înainte de barieră, lăsând un interval cât să treci cămila prin urechile acului, şi-mi zice: „Zi mă! Eşti mândru de ce ai făcut?”...

Nu aş fi comentat acest mic incident de trafic, dacă nu mi s-ar fi părut că rezumă, simbolic, ceea ce se întâmplă cu noi zilele acestea.

New Deal

Ca elev, apoi ca profesor, am auzit sau am spus de sute de ori "Marea Criză", cu referire la evenimentele din 1929-33. Ceea ce se întâmplă acum ameninţă să schimbe cartea de istorie. Înainte de a uita cu totul despre acea criză, să ne aducem aminte că ieşirea din criză a fost rezultatul unui set de măsuri economice cunoscute drept "New Deal". A fost, deci, Soluţia.
Între pachetul promovat de Franklin D. Roosevelt şi cel impus de Traian Băsescu nu există nici un fel de legătură, deci nu se pot face comparaţii. Avem însă nevoie de un New Deal, de un nou contract social, pentru a ieşi dintr-o situaţie de pomină (aşa va fi, fără îndoială). Sacrificiile sunt inevitabile, ca pe front. Problema este dacă putem accepta sacrificiul la care ne împinge acest om (dacă nu e mult spus).
Putem accepta să ne conducă mai departe un guvern care timp de un an jumate nu a făcut nimic (pentru noi, că pentru ei au făcut)? Putem accepta pauperizarea accelerată în acest an în care vânzarea maşinilor de lux a crescut?
Eu unul nu pot. Acesta ar trebui să fie New Deal. Acceptăm sacrificiile, fiindcă nu ne putem afunda la nesfârşit în datorii. Nu acceptăm însă pe cei care încearcă să ni le impună. JOS cu ei - apoi mai vedem. Ştiu, e foarte radical. Nu e problemă de orgoliu. E o problemă pragmatică: unde vom ajunge dacă îi vom lăsa nepedepsiţi?
Se tot spune că "strada nu este o soluţie". În vremuri normale - este adevărat. Dar sunt acestea vremuri normale?

Solidaritatea Graşilor

Joi seara am aflat, destul de mirat, că fac parte din categoria socială a graşilor care s-au cocoţat pe bugetul naţional. Dincolo de veştile proaste cu titlul personal – de exemplu scăderea veniturilor în zona codului galben de insolvenţă – am recepţionat lovitura în plin, amestecând gânduri negre din perimetre diferite ale minţii, un mix de aprehensiuni greu analizabil. De pildă, că am adus în jurul meu oameni tineri, care vor să muncească, dar care vor trebui să-şi caute un alt loc de muncă; că am muncit două decenii într-o instituţie în care, cu încăpăţânare, am continuat să cred, dacă nu în prezentul ei, atunci măcar în viitorul ei; sincer, această parte a încrederii era deja în ruină de mai multă vreme, însă nu îmi imaginam cât de aproape suntem de marginea prăpastiei (acel loc unde ameţeala ia locul beţiei).

Urma, după numai două nopţi, să aniversăm – de Ziua Partidului, Ucigă-l Toaca! – cununia religioasă a singurului meu copil, dar şi intrarea în lume a Sofiei. Atunci, joi seara, m-am felicitat că făcusem puţine invitaţii la eveniment, în instituţia despre care vorbesc. Acum, sigur, pot să spun şi de ce: tocmai pentru a nu crea celor tineri o (altă) problemă financiară. Oricum, deşi nu era vina mea, mă încerca un soi de vină că totuşi chemasem prea multă lume, şi ei din categoria Graşilor.

Dincolo de neliniştile mele, probabil naturale pentru oricine are de făcut „management de situaţie”, ziua de sâmbătă a fost mai reuşită decât aş fi sperat. Câteva lucruri au fost cu totul remarcabile. Aş începe cu cele două slujbe, într-adevăr foarte lungi, dar care au reuşit să menţină, de-a lungul a peste două ore, o atmosferă de o solemnitate cum rareori am trăit (nunta mea a fost un fiasco, în opulentul cadru al Catedralei metropolitane din Sibiu); nu exclud senzitivităţi speciale, de pildă aia cu „inimă de tataie”, dar sunt destul de sigur că nu mă înşel foarte tare.

Au fost apoi copiii. Foarte mulţi, de la piticii care au ţinut cu stoicism de lumârile masive, la fetiţele care abia învăţau să meargă, dar care nu şi-au luat ochii de la preot, la Sofi, care a fost pur şi simplu atinsă de graţia tăcerii vesele, atunci, în biserică, şi în tot restul serii, inclusiv atunci când a dansat cu naşi-su... A propos – arareori cred că am văzut naşi atât de dedicaţi...

Atmosfera de la restaurant a fost destul de împotmolită, o lungă vreme (se ajunsese târziu, decalat, invitaţii erau în farfurii, la feluri diferite, alte alea...), dar până la urmă s-a destins, graţie unor diavoliţe cu iniţiativă privată, aşa că, dacă tot nu intra în mine nici un fel de mâncare şi în nici o cantitate, am turnat alcool, de care s-a nimerit... Şi până la urmă, toţi graşii invitaţi de mine au venit, au fost mai zâmbitori decât se putea spera (in the day after), şi cred că s-au simţit relativ bine împreună cu masele muncitoare – slăbănogii de la multinaţionale...

Asta vroiam să vă spun... Zilele bune vin şi trec... Nenorocirile vin şi poate pleacă. Dar atâta vreme cât vom reuşi să rămânem solidari, cu sau fără grăsimea bugetară, vom mai avea motive să ne trezim şi mâine. Este o concluzie de care eu aveam neapărată nevoie. Fiindcă de mâine trebuie să punem în practică.

Cronica plictiselii anunţate

Spre acest final de săptămână am participat, în calitate de gură-cască, la a 11-a ediţie a ARA (Arhitectură, Restaurare, Arheologie; a se citi de la coadă la cap). Pe ansamblu a fost o manifestare ştiinţifică reuşită, pentru care organizatorii merită felicitări. Am să dau doar două argumente: sala a fost aproape permanent neîncăpătoare (ceea ce pentru cine cunoaşte sala de şedinţe de la IAB nu este atât de greu de imaginat), iar o considerabilă parte a audienţei au fost arhitecţi (mai ales tineri), ceea ce poate contribui la astuparea tranşeelor dintre noi. În fine, un al treilea „amănunt” favorabil, care mi-a scăpat la prima numărătoare mentală, este apariţia primului caiet ARA (în condiţii grafice mai mult decât decente), respectiv o parte a comunicărilor de la ediţia precedentă.

Astăzi, sâmbătă, pe programul sesiunii trona, ca o piază rea, imortela temă Roşia Montană („masă rotundă”). A fost exact la înălţimea aşteptărilor. Pardon: în abisul aşteptărilor.

M-am abţinut să mă pronunţ public despre acest proiect, tocmai datorită poziţiei incomode de „profitor”, fie el şi indirect, ca angajat al mult-hulitei instituţii. Chiar existenţa acestui blog este proba că nu apăr „realizările” MNIR cu orice preţ sau cu oricare ocazie. Oricum, înveninarea opozanţilor proiectului este obositoare, atunci când nu este doar ridicolă. O mult prea stimată doamnă dădea asistenţei indicaţii strategice, strigând că singura armă suficient de eficientă este vehemenţa; simplu – cine strigă mai tare are dreptate (practică tribală, niciodată uitată).

Sigur, fiecare dintre actanţii principali şi-au exprimat vehemenţa în limitele de cultură şi inteligenţă. Unele intervenţii au fost interesante, sau au avut măcar o patină de argumentare intelectuală (poate prea patinată, totuşi). De exemplu, un cât se poate de stimabil profesor demonstra că în zona „patrulaterului aurifer” există prea multe toponime dacice ca să nu existe şi relicte materiale; în concluzie, săpătura este prea... restrânsă, din moment ce nu a scos nici măcar o cioabă dacică. Este un strălucit exponent al unei generaţii care crede că se poate demonstra orice, dacă accentul este corect. Statistică?... Ce-i aia?... (aia cu 2 la mie e... orice altceva).

Un alt stimat profesor a învăţat elemente de arheometrie şi le împărtăşeşte şi celorlalţi. Astfel, proiectul Arheomet (pardon: Archaeomet) ar fi demonstrat că aurul brăţărilor este dacic, deci dacii trebuie să fi exploatat aur la Roşia Montană (doar că bulangiii de la MNIR nu au fost în stare să-l găsească; a fost prea fin să tragă şi această concluzie, dar ne-a lăsat să ne străduim să ajungem singuri la „adevăr”; adevărul domniei, sale, desigur). Confruntat cu „detaliul” că acel aur a fost unul aluvionar, şi nu de filon, replică tăios şi la obiect: IRELEVANT! Normal. Ceea ce nu îi sprijină „demonstraţia” nu are ce căuta în discuţie (măcar din politeţe, nu-i aşa?).

Sigur, e democraţie, cum se spune, iar pe tărâmul ştiinţei disensiunile nu sunt tocmai ceva neaşteptat. Problema este însă că vehemenţa i-a scos pe combatanţi din tranşeele bunei-cuviinţe, trimiţându-i cu unghiile răşchirate la câtul hidrei corporatiste. Nu s-au dat deci în lături de la miştocăreală ieftină, întorcând o glumă („Oamenii mergeau la Alburnus Maior doar ca să moară”) în probă incontestabilă de incompetenţă; sau sugerând managementul de budoar, amestecând deliberat planuri şi date; sau vorbind, faţiş, despre lipsă de moralitate profesională şi meschine interese pecuniare, evident, ferindu-se să dea nume (fiindcă le ştie toată lumea, nu-i aşa?... oricum, oricine „ştie pe cineva”, deci se potriveşte).

Să fim înţeleşi. Nu apăr proiectul Gold Corporation. Documentele lor publice din anii de început demonstrau, fără cea mai mică urmă de îndoială, că au încercat să ne ia din banane (pentru cine este curios: producţia de aur + argint estimată < investiţia previzionată, evident la preţurile din 2000; azi miza e mult mai mare). Există, în fapt, multe alte argumente de a nu crede pe Gabriel şi urmaşii lui. Dar cu Calu ce-aţi avut?... 
„Cei aleşi”, fie ei talibanii sau partizanii din munţi, nu s-au gândit niciodată la victimele colaterale. Ele nici nu contează. Sunt nişte gângănii. Singurul lucru care contează este CAUZA. Iar dacă nu mai avem una – o inventam. Aşa devenim solidari, ne identificăm mai simplu „prietenii” (= supuşii) şi inamicii. Avem un scop – deci nu va fi plictiseală. Trăiască şi înflorească! Pentru cine nu ştie – acesta a fost bolşevismul. Pardon. Încă este.

Asterix & Obelix pe româneşte

Am primit invitaţia de a ţine o conferinţă la Facultatea de Limbi străine despre arheologie şi „naţiune”, valori şi simboluri naţionale, despre interpretarea etnicităţii din documentaţia arheologică. Am căutat, în pregătirea materialului necesar, să ies din definiţiile care ne-au mâncat tinereţile (Comunitate stabilă de oameni, istoricește constituită ca stat,...) şi să vorbesc despre simboluri ca vehicul al mesajului etnic. Pentru că, nu-i aşa, în săpătură nu găsim definiţii, ci obiecte, eventual cu încărcătură simbolică.

Am ales fără dificultate câteva figuri simbolice, care încapsulează esenţa naţională, precum Matrioşka, vodka Wiborowa, sau Asterix & Obelix. Matrioşka, fiindcă, în ciuda aspectului paşnic şi colorat, este hieratică (în sensul cel mai bizantin) complicată şi indestructibilă; oricât de mult ai demonta marea păpuşă de lemn (lemnul – alt simbol naţional), ea rămâne “Ru-si-a” până la nivel atomic. Wiborowa, fiindcă defineşte firea expansivă şi entuziastă, care dă repede în plâns cu sughiţuri şi gesturi eroice inutile, pentru că este bine “marketată” şi se vinde cu succes în occident, dar şi fiindcă se serveşte cu lămâie, adică asortează ideile despre ceea ce “exotismul” poate fi.

Asterix şi Obelix sunt o alegere simplă, fiindcă sunt simpatici, fuduli şi reflectă minunat capacitatea francezilor de a se autodefini cu umor. Asterix este fiara războinică doar un pic mai mare decât o pisică, cel care înfruntă vijelios, ca un vârtej iscat din senin, armatele cotropitoare din toate timpurile, fie ele legiunile lui Caesar sau Adolf. Obelix este braţul de fier şi stomacul de căpcăun, care nu mai trebuie să se dea cu poţiunea magică a druizilor, care face luptătorii celţi intangibili, fiindcă în copilărie a... căzut în ea (pe româneşte s-ar spune altfel, că norocoşi mai avem şi noi). Gingaş ca un butoi, Obelix se place aşa cum numai un gal ar putea, deci e “doar bine făcut”, nu gras. Ajuns la 50 de ani (ca mine, deci înţeleg), încă se bucură de tort, ca un copil ce este (am postat poza făcută săptămâna trecută) şi suflă în lumânări punându-şi (încă) o dorinţă (culinară, presupun).

Cu un simbol al românilor, recunosc, am avut ceva probleme. Nu multă vreme; la un moment dat a trebuit să recunosc că greu ar putea ceva concura cu Dracula. Personajul închide în sine paradigma oglinzii, în care toată lumea se uită, dar fiecare vede altceva. Neamţul vede un vlah sadic, americanul vede contele misterios de pe planeta Transylvania, cu mantie neagră şi colţi de argint, iar românul – vai de mama lui! – îl vede pe Vlad Ţepeş... Trebuie să spunem că viziunea românului este cea mai înspăimântătoare, fiindcă nu numai că îl admiră pe Ţeapă-Vodă, dar şi-l doreşte întors din morţi. Adică vampir?? (sau preşedinte?)...

Aseară nu aveam somn, ca orice om de ştiinţă serios care, dacă se pune în pat înainte de miezul nopţii, trebuie să se gândească la ceva, precum Asterix şi Obelix. Mi-am dat seama că succesul perechii este croit pe un filon de gândire străvechi, de tip gemelar. Gemeni de un anume tip, născuţi de aceeaşi mitologie dacă nu din acelaşi tată, inseparabili ca cerul şi pământul (există separat?). Ei sunt doi pentru a disjunge, analitic, defecte şi calităţi, prezente însă totdeauna împreună. Aşa ar fi Castor şi Pollux (nu mă refer la excavatoarele de la Polus!), un muritor şi un zeu împărţind moartea (sau viaţa). Aşa ar fi Chip & Dale, veveriţele americane, din care una isteaţă şi una complet năucă, sau copii polonezi Lolek i Bolek, fiindcă mitologia nu cunoaşte graniţe ideologice.

Era să uit... Avem şi noi Păcală şi Tândală, o pereche românească autentică, încriptând acelaşi mesaj: un cuplul care exprimă momentele când am fost deştepţi şi când am fost proşti. Figuri pe vremuri foarte populare, astăzi sunt, probabil, eşuaţi doar în manualele şcolare (nu am găsit aproape nimic interesant pe Internet...), deşi ţin de esenţa comportamentală a românului. Isprava cea mai cunoscută este cea în care Păcală a spus „când pleci – trage uşa după tine!”, iar Tândală s-a executat, scoţând uşa din ţâţâni şi târâind-o după el. Este acelaşi mod speculativ şi carambolesc în care Mitică a lui Conu’ Caragiale, întrebat de ce se trag clopotele, răspunde sec: „De şfoară, doamnule!”. Dacă ne defineşte ceva – prin prisma unui Păcală şi Tândală – este gluma şi jocul de cuvinte; nu e nimic artificial, speculativ, în această apreciere. Arheologii, care au lucrat la ţară mai toată cariera lor de săpători, au avut de-a face cu multe personaje scoase parcă din cărţile lui Marin Preda, mucaliţi şi filosofi, dar şi mitocani până la unghii.

Doar că noi nu suntem francezi. Spiritul nostru autocritic pare complet anesteziat de prea multele şedinţe publice de „autocritică”, cuvânt detestat acum precum numele lui Bată’l Toaca. Aşa că optăm, mai departe, să fim ţara lui Ţepeş Vodă, iar ceea ce nu este promovat de media americană se stinge repede şi sigur. 

1% - ediţia 2

Prezidentul ne-a supărat din nou: a spus că (din păcate, desigur) 99% dintre români preferă manelele. Multă lume s-a simţit ofensată şi s-a proclamat din acea ultra-minoritate de un procent. Am auzit reacţii nu numai între cunoscuţi, dar şi pe Realitatea FM, pe drumul de acasă către Mânir (Bogdane! Să trăieşti, că bine i-ai zis!).
Acu’, zic eu, s-a cam supărat lumea degeaba. Cine ştie, mai bine ca Băse, ce vor românii? Le-a spus că vor un parlament mai „suplu”, iar românii au spus „da-da” (erau două întrebări). Nu a spus prezidentul „cetăţenii români”, ci românii, nuanţă subtilă, pe care de obicei o percep doar cei care îl iubesc, fiindcă, spre deosebire de restul lumii, la auzul cuvântului, transpiră de plăcere. Ei sunt românii; şi la ei se referea, desigur, stimabilul.
Ştiţi cum e lumea. Rea. Unul – care vorbea cam rîrîit – explica spusa celui mai înalt funcţionar al statului prin aceea că vorbeşte despre familia lui şi despre mediul lui. Acu’, ce să zic?... Fetele sunt manele de manele. Frate-su’ – e chiar naşul manelelor. Nevastă-sa – deşi curtată de Crin, tactic, în campanie – mie mi se pare mai mult dintr-o telenovelă; mă îndoiesc că lui i s-ar părea altfel. Iar o telenovelă pe româneşte e chiar mai vomitivă decât o manea autentică... Bine că nu cunosc toată familia...
Dar mediul (nu mă refer la Sulfina Barbu)?... Adriean ar putea fi, după nume. Dar nu răsare. Berceanu e tot pe drumuri, dar e un „domn” (cu rezerva „de la Craiova”; deci posibil). Dar iubitul Stolo?... Tot telenovelă. Pe teme economice. Sau Monicaa Macovei.... Monicaaaaaa e dintr-un film de groaaaaază-ză. Nu e manea. Dar d-l Traian? Ungureanu. Trompeta Carpaţilor, orice, dar nu manea. De ce să jignim oamenii fără temei? (Sau de ce să-i jignim??). De ce să mai aducem vorba de fetele de super-mall (ot Dubai), gen Ritzi, Elena de la Dezvoltare sau alte purtătoare de crocodil? Că doar nu sunt crocodili româneşti...
Dar dacă a fost o viziune?... Dacă a fost o indicaţie?... Pentru congresul PDL. Credeţi că degeabă vor să-şi schimbe numele în Partidul Popular? Ce ar putea fi mai popular de atât? Au început cu cureaua lată, au tăiat iarbă la câini, s-au dat în coasă. Acum a venit vremea faptelor! Adrian Preşedinte! Nu Videanu. Nu Năstase. Copilu Minune, bre!
Aţi observat că tinerii vorbesc din nou despre plecare dincolo? Că e mai bine. Uite-aşa, într-o zi spusa se va adeveri: 99% vor fi manelişti; minoritatea rămasă – surdo-muţi.

Materialul de mai sus reprezintă o republicare fără modificări a materialului postat pe 25 februarie, numit atunci "Unu la sută".

Unu la sută

ACEASTĂ POSTARE A FOST ŞTEARSĂ DE UN INTRUS. CINE GHICEŞTE DESPRE CE ERA? FACEM CONCURS DE IDEI...

victor.ponta@psd.com

Ponta e victor. A câştigat, adică a fost botezat corect.
Succesul lui la congresul stângii nu a surprins decât neinformaţii. E asta o veste bună? Ar putea fi, câtă vreme partidul social-democrat a renunţat la un şef perdant de meserie. Ar putea fi, dacă de-vanghelizarea mai poate fi imaginată. Dar a câştigat cu ajutorul lui Mitrea, Năstase, a Brazilianului şi a Şobolanului-Rozaliu. Se putea altfel? Nu.
Acesta este motivul pentru care nu am să intru în politică. Fiindcă prefer @ro, decât @com.
Având în vedere cât de repede l-a luat în balon Traian Ungureanu – îmi este totuşi simpatic. Nu că nu aş fi de acord cu condeierul oficial al Cotrocenilor: Victor e cam copilăros. Dar măcar ştie să zâmbească şi să glumească. Şi apoi – funcţia asta grea pune pe repede-înainte ramoleala la om. La sfâşitul mandatului va arăta ca unchiul Dacianei (era să scriu Daciadei).
Dacă am ajuns să votez cu Geoană, de ce nu mi-ar fi simpatic Ponta (poate ca totusi nu ajung sa votez cu el...)?
Îi urez şi eu succes, deşi cred că a început pe piciorul stâng (o fi bine? o fi rău?): maşinile şefilor să nu mai intre în curtea sediului partidului, că dă rău la... televizor. Dar bogăţia nu dă rău la un partid de stânga? Domnia sa câştigă 200000 de Euro pe an, conform declaraţiei de venituri, care este document public. Să fie bine? Să fie rău? Îi mai urez să rămână acolo, la 200000. Fiindcă nu sunt răutăcios.

Cămaşa de deochi

Am în dulap o cămaşă roşie. De câte ori deschid dulapul îi trag o privire scurtă şi nu foarte prietenoasă – tu ce vrei?! – şi iau altă cămasă. E roşie, „so much unlike me”. Azi dimineaţă însă am deschis dulapul şi am rămas cu ochii la ea. Ciudat. Dar ce nu e ciudat the day after? Mă durea capul de mi se deşuruba şi aveam clare întreruperi pe fluxul de date, cam ca o subtitrare din doi în patru, cu decalaj de cinci sau şapte minute. Mi-am spus din nou „it is so much unlike me”, dar am luat-o de pe umeraş, spre nedumerirea lui Zozo, cockeritza mea zbanghie şi schizofrenică, care a simţit că momentul are potenţial periculos şi s-a ascuns sub cel mai depărtat scaun din bucătărie.
După a treia cafea fluxul de date şi-a revenit în parametri de avarie. M-am vazut în oglinda şi m-am speriat, crezând ca am uitat uşa deschisă. Am fost de acord cu Zozo: nu era tocmai ceva liniştitor. Şi apoi – primul raţionament al zilei – ar fi trebuit să o iau ieri, adică să nu mă deochi. Dar de unde să ştii dimineaţă că va fi o zi bună?... O zi nesperat de frumoasă, de senină, în ciuda ploii îngheţate de afară. Am încă amintirea zgribulită a drumului altminteri atât de scurt de la Universitate la Mânir, negociind în ploaie cu floristul oacheş (au! avea cămaşă roşie!) un discount de un leu la mâna de flori. Flori pentru Mihaela, flori pentru magna, flori de flori, 7 ca să fie magic (au! a fost...), albe – ca pentru un nou început.
Pentru Alexandru nu am luat flori. Presupuneam că nu-i plac. I-aş fi luat şi lui flori, că băutura – gârlă – era deja luată (şi deja curgea). Ar fi trebuit să-i iau flori de împăcare, de scuzare, de nu-ş’-ce. Nu am crezut că poate, dar a putut. Nu i-am luat flori, aşa că îi dedic aceste rânduri, ca un buchet de flori.
Da, a fost o zi specială, chiar şi pentru mine, deşi nu am avut nici cea mai palidă intuiţie. Motive au fost multe, dar prefer să le invoc doar pe cele care au primit flori. Am simţit, după multă (dar multă-multă) vreme că „frumoasele vremuri de altădată” mor, dar nu se predau. Ar fi trebuit să iau ieri cămaşa roşie, să nu mă deoache o zi atât de frumoasă...
Să fie a cincea cafea de vină, sau cămaşa de deochi şi-a făcut efectul? Mi-a trecut durerea de cap. A rămas un abur, nu foarte gros, ca pe o şosea încinsă după o ploaie de vară. De vară – se aude?? (Câh!)

PS: sunt invidios pe Ionuţ Opriş - avea fular roşu... Acum, prefer să nu mă gândesc la lucruri rele. Ci la deochi.

Sofia

Există treceri şi momente de trecere. Naşterea şi moartea sunt doar cele mai pregnante. În psihologia colectivă există multe premiere de reper, precum primul sărut, prima noapte, primul job, dovadă că nu contează că mori, ci doar când mori prima dată. Pentru astfel de ocazii s-au inventat pe-trecerile, situaţia în care, care-va-să-zică, stai pe o trecere, ca un om beat pe zebra pietonală.

A deveni bunic este o astfel de trecere, un pasaj unic, fiindcă nu poti deveni bunic de două ori. Pentru mine a fost – probabil ca pentru oricine altcineva – o trecere bulversantă; doar că una este să ştii că unele lucruri se întâmplă tuturor (de exemplu să mori), şi alta este să se întâmple. Sentimentele (semntimentele?) faţă de această trecere nu s-au sedimentat şi nici nu prea aveau cum, fiind energic amestecate cu patinajul artistic cu maşina, mersul prin sloată, pânda după medici, pe culoare, sau vânatul de melci, precum clinciurile cu CNMP-ul, şedinţele, contractele şi precontractele şi prelungirile de contract..., proiectele de cercetare şi alte planuri irealizabile.

A fost pe 27 ianuarie, „între două”, după cum ironic – dar just – a remarcat un coleg. Pe 26 era „termenul”, dar nu-mi place numele Nicoleta, aşa că, dacă s-a putut, am spus „pas”. Nici pe 28 nu se putea, că era ziua lui Paul, şi nu puteam lipsi... Paul, cel mai-bătrân-cu-40-de-zile, care are în faţa mea, deci, o... înălţare. Că doar împlinea o jumătate de veac, vârsta aceea „frumoasă”, pe care o faci, nu-i aşa, tot numai o dată. Un alt moment de trecere. Obositor, cel puţin pentru mine. Cred că şi pentru el...

Pe Sofia am văzut-o când avea vreo 3 ore. De-abia servise prima ei masă din biberon – probabil şi acesta un moment de trecere. Dormea adânc, nederanjată de vizitator, şi mi-a făcut impresia unei păpuşi care respiră. Cam atât. Nu am putut să răspund la întrebarea „cu cine seamănă”. Poate nu am eu spirit de observaţie.

Acum i-am văzut şi ochii care încă nu zăresc, dar caută lumina. I-am văzut şi degetele transparente, neîndemânatice dar căutând neobosit ceva de care să se agaţe. I-am auzit şi scâncetul care nu ştie ce vrea, dar ştie că vrea. Adică e om.

Să trăieşti şi să creşti mare, Sofia!

Eu încă mă lupt cu ideea că doar primii 60 de ani sunt mai grei... Nu mai este aşa de mult.

Oranjet

Mare dezbatere naţională: Mircea Geoană a fost bătut de vrăjitorii lui Băsescu!
Să fie bine? Să fie rău?
În discuţia publică au ajuns materii prin natura lor „esoterice”, care deci nu sunt sau nu ar trebui discutate „în public”. Reacţiile sunt pe măsură. Bunicuţa Iliescu a dat cu bunul simţ de pământ, cum făceau soldaţii cu basca, întrebând: Ne întoarcem la Nostradamus? Întrebarea e bună doar dacă nu este retorică.
Pentru a nu lăsa loc de intrepretări, personal nu am făcut niciodată o pasiune din proorocirile lui Nostradamus, ca pentru oricare text din specie (Apocalipsa, de exemplu), iar soarta eroilor antici care vedeau viitorul este suficient de penalizatoare pentru a înţelege că genul acesta de cunoaştere nu este dezirabil. Doar că „parapsihologia” nu se reduce la previzionarea viitorului, ci la tot ce este „ocult” şi „nenatural” (cuvânt nefericit). Că marile puteri militare ale secolului XX au acordat atenţie fenomenelor împachetate în noţiune – chiar nu este un secret; ele s-au ocupat cu neagră seriozitate de tot ceea ce pentru „cetăţean”, educat în spiritul „raţiunii”, sună prosteşte, precum telepatia, telekinezia, ubicuitatea sau fenomele UFO. Într-o tradiţie perfect clasică, cetăţeanul este „raţional”, lăsând celor mai obscure filiale ale puterii „prostiile”, la concurenţă cu babele şi escrocii (cei de jos, fiindcă cei cu adevărat şcoliţi sunt fruntaşii academiilor militare).
Nu asta este problema! Problema este că afacerile „esoterice” sunt şi trebuie să rămână astfel; o discuţie „democratică” despre esoterism este la fel de neavenită precum o dezbatere despre Big Bang (Big Band sau Big Brother fiind mai adecvate). Că puradeii lui Băsescu trecuseră de la orajadă la movulită – am remarcat, mai ales spre finalul campaniei electorale, fiindcă era imposibil să nu-l văd pe premierul răspopit în culori de budoar, zâmbind diafan şi – evident – „pozitiv”. Doar că asemenea atitudini trebuie clasate, în spaţiul public, prin ridiculizare, nu prin mirajul magiei. Fiindcă doar un tăntălău poate crede că valorează mai mult cu o culoare la modă, şi doar un prostănac ar putea fi gelos pe garnitura vestimentară a adversarului. Asta nu mai este parapsihologie. E paraplegie, paranghelie, paralogie – orice altceva.
Nu mă îndoiesc, şeful senatului a trăit toată viaţa cu sentimentul că lipseşte ceva. Şi nu era postura de locatar la Cotroceni. Era lipsa de bărbăţie. S-a mai spus. Nu inovez nimic şi nici nu încerc. Dar că pentru asta nu sunt vrăjitorii de vină, ci ursitoarele. Am ajuns desigur la misoginismul originar, unde tot ce este de bine, precum „bărbăţia” (sună mai bine în latină, dar tot acolo duce), de la virilitate vine, iar sursele răului sunt părţile femeieşti. Sigur, e perfect „iraţional”. Să o ia d-l Geoană ca metaforă a lipsei de noroc. Adică sfaturi proaste.
Oricum, mai are o şansă: să poarte violet la congresul partidului, să vadă cât succes poate mulge de la o culoare, şi aia de împrumut...
Prefer să închei cu ceea ce eventual merită repetat, dar care încă nu s-a spus despre campania prezidenţială:

Amurg de toamnă violet ...
Pe drum e-o lume leneşă, cochetă;
Mulţimea toată pare violetă,
Oraşul tot e violet.