joi, 18 februarie 2010

Cămaşa de deochi

Am în dulap o cămaşă roşie. De câte ori deschid dulapul îi trag o privire scurtă şi nu foarte prietenoasă – tu ce vrei?! – şi iau altă cămasă. E roşie, „so much unlike me”. Azi dimineaţă însă am deschis dulapul şi am rămas cu ochii la ea. Ciudat. Dar ce nu e ciudat the day after? Mă durea capul de mi se deşuruba şi aveam clare întreruperi pe fluxul de date, cam ca o subtitrare din doi în patru, cu decalaj de cinci sau şapte minute. Mi-am spus din nou „it is so much unlike me”, dar am luat-o de pe umeraş, spre nedumerirea lui Zozo, cockeritza mea zbanghie şi schizofrenică, care a simţit că momentul are potenţial periculos şi s-a ascuns sub cel mai depărtat scaun din bucătărie.
După a treia cafea fluxul de date şi-a revenit în parametri de avarie. M-am vazut în oglinda şi m-am speriat, crezând ca am uitat uşa deschisă. Am fost de acord cu Zozo: nu era tocmai ceva liniştitor. Şi apoi – primul raţionament al zilei – ar fi trebuit să o iau ieri, adică să nu mă deochi. Dar de unde să ştii dimineaţă că va fi o zi bună?... O zi nesperat de frumoasă, de senină, în ciuda ploii îngheţate de afară. Am încă amintirea zgribulită a drumului altminteri atât de scurt de la Universitate la Mânir, negociind în ploaie cu floristul oacheş (au! avea cămaşă roşie!) un discount de un leu la mâna de flori. Flori pentru Mihaela, flori pentru magna, flori de flori, 7 ca să fie magic (au! a fost...), albe – ca pentru un nou început.
Pentru Alexandru nu am luat flori. Presupuneam că nu-i plac. I-aş fi luat şi lui flori, că băutura – gârlă – era deja luată (şi deja curgea). Ar fi trebuit să-i iau flori de împăcare, de scuzare, de nu-ş’-ce. Nu am crezut că poate, dar a putut. Nu i-am luat flori, aşa că îi dedic aceste rânduri, ca un buchet de flori.
Da, a fost o zi specială, chiar şi pentru mine, deşi nu am avut nici cea mai palidă intuiţie. Motive au fost multe, dar prefer să le invoc doar pe cele care au primit flori. Am simţit, după multă (dar multă-multă) vreme că „frumoasele vremuri de altădată” mor, dar nu se predau. Ar fi trebuit să iau ieri cămaşa roşie, să nu mă deoache o zi atât de frumoasă...
Să fie a cincea cafea de vină, sau cămaşa de deochi şi-a făcut efectul? Mi-a trecut durerea de cap. A rămas un abur, nu foarte gros, ca pe o şosea încinsă după o ploaie de vară. De vară – se aude?? (Câh!)

PS: sunt invidios pe Ionuţ Opriş - avea fular roşu... Acum, prefer să nu mă gândesc la lucruri rele. Ci la deochi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu