Sofia

Există treceri şi momente de trecere. Naşterea şi moartea sunt doar cele mai pregnante. În psihologia colectivă există multe premiere de reper, precum primul sărut, prima noapte, primul job, dovadă că nu contează că mori, ci doar când mori prima dată. Pentru astfel de ocazii s-au inventat pe-trecerile, situaţia în care, care-va-să-zică, stai pe o trecere, ca un om beat pe zebra pietonală.

A deveni bunic este o astfel de trecere, un pasaj unic, fiindcă nu poti deveni bunic de două ori. Pentru mine a fost – probabil ca pentru oricine altcineva – o trecere bulversantă; doar că una este să ştii că unele lucruri se întâmplă tuturor (de exemplu să mori), şi alta este să se întâmple. Sentimentele (semntimentele?) faţă de această trecere nu s-au sedimentat şi nici nu prea aveau cum, fiind energic amestecate cu patinajul artistic cu maşina, mersul prin sloată, pânda după medici, pe culoare, sau vânatul de melci, precum clinciurile cu CNMP-ul, şedinţele, contractele şi precontractele şi prelungirile de contract..., proiectele de cercetare şi alte planuri irealizabile.

A fost pe 27 ianuarie, „între două”, după cum ironic – dar just – a remarcat un coleg. Pe 26 era „termenul”, dar nu-mi place numele Nicoleta, aşa că, dacă s-a putut, am spus „pas”. Nici pe 28 nu se putea, că era ziua lui Paul, şi nu puteam lipsi... Paul, cel mai-bătrân-cu-40-de-zile, care are în faţa mea, deci, o... înălţare. Că doar împlinea o jumătate de veac, vârsta aceea „frumoasă”, pe care o faci, nu-i aşa, tot numai o dată. Un alt moment de trecere. Obositor, cel puţin pentru mine. Cred că şi pentru el...

Pe Sofia am văzut-o când avea vreo 3 ore. De-abia servise prima ei masă din biberon – probabil şi acesta un moment de trecere. Dormea adânc, nederanjată de vizitator, şi mi-a făcut impresia unei păpuşi care respiră. Cam atât. Nu am putut să răspund la întrebarea „cu cine seamănă”. Poate nu am eu spirit de observaţie.

Acum i-am văzut şi ochii care încă nu zăresc, dar caută lumina. I-am văzut şi degetele transparente, neîndemânatice dar căutând neobosit ceva de care să se agaţe. I-am auzit şi scâncetul care nu ştie ce vrea, dar ştie că vrea. Adică e om.

Să trăieşti şi să creşti mare, Sofia!

Eu încă mă lupt cu ideea că doar primii 60 de ani sunt mai grei... Nu mai este aşa de mult.