sâmbătă, 24 aprilie 2010

Cronica plictiselii anunţate

Spre acest final de săptămână am participat, în calitate de gură-cască, la a 11-a ediţie a ARA (Arhitectură, Restaurare, Arheologie; a se citi de la coadă la cap). Pe ansamblu a fost o manifestare ştiinţifică reuşită, pentru care organizatorii merită felicitări. Am să dau doar două argumente: sala a fost aproape permanent neîncăpătoare (ceea ce pentru cine cunoaşte sala de şedinţe de la IAB nu este atât de greu de imaginat), iar o considerabilă parte a audienţei au fost arhitecţi (mai ales tineri), ceea ce poate contribui la astuparea tranşeelor dintre noi. În fine, un al treilea „amănunt” favorabil, care mi-a scăpat la prima numărătoare mentală, este apariţia primului caiet ARA (în condiţii grafice mai mult decât decente), respectiv o parte a comunicărilor de la ediţia precedentă.
Astăzi, sâmbătă, pe programul sesiunii trona, ca o piază rea, imortela temă Roşia Montană („masă rotundă”). A fost exact la înălţimea aşteptărilor. Pardon: în abisul aşteptărilor.
M-am abţinut să mă pronunţ public despre acest proiect, tocmai datorită poziţiei incomode de „profitor”, fie el şi indirect, ca angajat al mult-hulitei instituţii. Chiar existenţa acestui blog este proba că nu apăr „realizările” MNIR cu orice preţ sau cu oricare ocazie. Oricum, înveninarea opozanţilor proiectului este obositoare, atunci când nu este doar ridicolă. O mult prea stimată doamnă dădea asistenţei indicaţii strategice, strigând că singura armă suficient de eficientă este vehemenţa; simplu – cine strigă mai tare are dreptate (practică tribală, niciodată uitată).
Sigur, fiecare dintre actanţii principali şi-au exprimat vehemenţa în limitele de cultură şi inteligenţă. Unele intervenţii au fost interesante, sau au avut măcar o patină de argumentare intelectuală (poate prea patinată, totuşi). De exemplu, un cât se poate de stimabil profesor demonstra că în zona „patrulaterului aurifer” există prea multe toponime dacice ca să nu existe şi relicte materiale; în concluzie, săpătura este prea... restrânsă, din moment ce nu a scos nici măcar o cioabă dacică. Este un strălucit exponent al unei generaţii care crede că se poate demonstra orice, dacă accentul este corect. Statistică?... Ce-i aia?... (aia cu 2 la mie e... orice altceva).
Un alt stimat profesor a învăţat elemente de arheometrie şi le împărtăşeşte şi celorlalţi. Astfel, proiectul Arheomet (pardon: Archaeomet) ar fi demonstrat că aurul brăţărilor este dacic, deci dacii trebuie să fi exploatat aur la Roşia Montană (doar că bulangiii de la MNIR nu au fost în stare să-l găsească; a fost prea fin să tragă şi această concluzie, dar ne-a lăsat să ne străduim să ajungem singuri la „adevăr”; adevărul domniei, sale, desigur). Confruntat cu „detaliul” că acel aur a fost unul aluvionar, şi nu de filon, replică tăios şi la obiect: IRELEVANT! Normal. Ceea ce nu îi sprijină „demonstraţia” nu are ce căuta în discuţie (măcar din politeţe, nu-i aşa?).
Sigur, e democraţie, cum se spune, iar pe tărâmul ştiinţei disensiunile nu sunt tocmai ceva neaşteptat. Problema este însă că vehemenţa i-a scos pe combatanţi din tranşeele bunei-cuviinţe, trimiţându-i cu unghiile răşchirate la câtul hidrei corporatiste. Nu s-au dat deci în lături de la miştocăreală ieftină, întorcând o glumă („Oamenii mergeau la Alburnus Maior doar ca să moară”) în probă incontestabilă de incompetenţă; sau sugerând managementul de budoar, amestecând deliberat planuri şi date; sau vorbind, faţiş, despre lipsă de moralitate profesională şi meschine interese pecuniare, evident, ferindu-se să dea nume (fiindcă le ştie toată lumea, nu-i aşa?... oricum, oricine „ştie pe cineva”, deci se potriveşte).
Să fim înţeleşi. Nu apăr proiectul Gold Corporation. Documentele lor publice din anii de început demonstrau, fără cea mai mică urmă de îndoială, că au încercat să ne ia din banane (pentru cine este curios: producţia de aur + argint estimată < investiţia previzionată, evident la preţurile din 2000; azi miza e mult mai mare). Există, în fapt, multe alte argumente de a nu crede pe Gabriel şi urmaşii lui. Dar cu Calu ce-aţi avut?... 
„Cei aleşi”, fie ei talibanii sau partizanii din munţi, nu s-au gândit niciodată la victimele colaterale. Ele nici nu contează. Sunt nişte gângănii. Singurul lucru care contează este CAUZA. Iar dacă nu mai avem una – o inventam. Aşa devenim solidari, ne identificăm mai simplu „prietenii” (= supuşii) şi inamicii. Avem un scop – deci nu va fi plictiseală. Trăiască şi înflorească! Pentru cine nu ştie – acesta a fost bolşevismul. Pardon. Încă este.