The Reader

Tocmai am văzut The Reader. Un film suficient de celebru pentru a găsi referinţe pe net despre el. Nu am să fac un comentariu, fiindcă nu sunt critic de film şi nu am timp (sau chef?) de aşa ceva. Am să spun numai că este un film despre salvarea prin cultură; viaţa - istoria deci - în sine este hâdă, absurdă şi inacceptabilă; doar povestită - istorisită deci - capătă sens şi poate face lucrurile suportabile, dacă nu tocmai sublime.
Întâmplarea face ca ideea filmului să se potrivească cu ceea ce aveam de comentat. Deşi aparent fără nici o legătură.
Un prieten m-a sunat, în prima parte a lunii august, să-mi spună că are o expoziţie de pictură şi grafică la Mogoşoaia. Eram atunci într-o călătorie (să zicem de servici, fără a uita vorbele lui Damian: "Noi suntem plătiţi ca să practicăm un hobby") prin Dobrogea şi i-am spus că e puţin probabil să ajung la Mogoşoaia în timp util. Iată însă că în acest week-end am vizitat-o pe Alexandra la Corbeanca, şi am realizat că sunt la două accelerări de palat, aşa că sâmbătă dimineaţa am ajuns acolo. O vreme superbă - încă, fiind devreme -, mulţi turişti, prea multe maşini acolo, în curtea domnească, dar tot era frumos. Expoziţia personală a lui Florin era la Cuhnie, o bijuterie arhitectonică în sine.
Sincer, m-am dus fără mari speranţe. Aşa că am fost surprins de ceea ce am văzut. În viaţa de toate zilele Florin Mihai este un... funcţionar. La ce te poţi aştepta? În nici un caz la aşa o luptă cu sine! Priviţi imaginea alăturată. Este un autoportret (nu m-am uitat la titlu; nu ştiu dacă contează) cu două feţe: O postură şi o lumină cristică, de o parte, de partea cea înaltă. Un înger decăzut şi un rebel - pe cealaltă, pândind din vintre, precum viaţa şi moartea.
Nu ştiu dacă am descoperit un "mare artist"; am descoperit însă cu siguranţă un artist. Cum se recunoaşte un artist? Simplu. Este un om care nu acceptă realitatea "aşa cum este"; el o imită, o maimuţăreşte, o contorsionează, o sfâşie, o disecă, o împăiază, o înjură şi o divinizează.
Vestea proastă este că această expoziţie se închide pe 3 septembrie, adică vineri. Sigur, am ajuns prea târziu, într-un sens. Vestea bună este că despre Florin Mihai vom mai auzi, cu exagerările lui, cu spaimele lui, cu anatemele lui şi, de ce nu, cu bonomia lui.

Emil Bock

Am trecut prin Bucureşti ca un nor de ploaie, repede şi cam peste noapte.
Sigur, venind în capitală nu aveam cum să nu calc pe Lipscani, să văd cum se mai veseleşte poporul în criză. Pe treptele Băncii Naţionale - târg de carte. Ciudat şi ameninţător... Alte hârtii nu mai au?... În fine, m-am uitat şi pe câteva titluri (vara arareori apuc să citesc mai mult de câteva poze, eventual şi vreo două profile), şi mi-am dat seama că zvonurile cu exploziile solare sunt adevărate. Iată un titlu de carte: Emil Bock - Apocalipsa. Consideraţii asupra Revelaţiei lui Ioan. Uau! Semnele sfârşitului sunt aprope: la tarabă se dau bonuri fiscale, poliţiştii nu mai sunt prieteni cu şuţii, Bunicuţa îl laudă pe Crin, Băse a plecat de la Cotroceni şi s-a călugărit, Tăriceanu creşte în sondaje, iar la intrarea dosnică a MNIR nu mai merge aerul condiţionat...
Semne ar fi şi altele: francezii nu mai colecţionează minorităţi, nici măcar pe cele care le învaţă limba (Si'l vous plait, mesieur!), Pitsi s-a certat cu Patronul (dar se aude că şi-a aruncat zarurile!), iar Bucureştiul este anunţat de Oxford Economics (Comics?) drept cel mai prosper şi expansiv oraş european al următorului cincinal.
Acestea fiind zise - eu plec la ţară, ca să mai trăiesc ceva. Vă pup! Poate vă şi scriu. Dacă merge netul la ţară...

PS: Am ajuns şi acasă, să fac bagajul. L-am facut (mă rog, cumva) şi am dat drumul la teveu. Am luat-o la plimbare, în pas alert, peste butoane. Am găsit nişte extratereştri urâţi, cu rât solzat şi gene de titan, care se pupau cu foc, amigdală-n amigdală. Presupun că o fac normal, ca oamenii, nu ca măgarii. Nici extratereştrii nu mai sunt ce erau... Pe vremea mea - ea lua o pastilă şi rămânea el să scoată copilu de la microunde...