vineri, 24 decembrie 2010

Requery de Moş Ajun


Multă lume are impulsul de a pune mâna pe pistol când aude de cultură; de aceea s-au înmulţit aşa pistolarii. Guvernanţii încearcă să ia măsuri represive, sau măcar să-i înveţe pe cine au voie să ia la ochi, în loc să ia măsuri culturale. Culmea, pistolarii nu ştiu ce va să zică aia „cultură”, şi nici nu vor să afle; vor doar să împuşte. Noroc că muschetarii (ai Regelui?... ai Reginei?) nu citesc astfel de blog-uri...
Pentru ceilalţi, aş propune o definiţie foarte simplă, ceva de ţinut minte: cultura este acel lucru care ne aseamănă sau ne desparte. „A sparge bostană”, „micii de Întâi Mai” sau cozile la moaşte sunt doar exemple despre ceea ce ne separă sau ne adună. Răsuceam în minte astfel de lucruri simple, răsucind aţa globurilor pe acele bradului, ieşit (prea) brusc din alergătura cotidiană după „date”.
Cam la fel ar fi cu pomii de Crăciun. Auzeam recent că a fi „eco”, în materie, ar însemna să ai un pom artificial, desigur unul foarte scump şi foarte simili. Ca şi cum ai putea iubi un android (am spus „iubi”!, nu vulgarizaţi...). Am încercat în acest an o altă versiune „eco”, care mi s-a părut, teoretic, mult mai acceptabilă: un brăduţ în ghiveci (ah! ce cuvânt alunecos!). Ideea ar fi că după sărbători nu-l arunci la gunoi, ci îl duci în grădină (mă gândeam deja la Grădina din Paradis – scuzaţi pleonasmul), iar el trăieşte acolo fericit, aşteptând un alt An Nou, să fie din nou împodobit; un soi de brad de part-time sezonier, precum cei de meserie Moş Crăciun. Şi am găsit: recipientul era însă probabil de cleştar (unul de sinteză, cu mult plastic, oricum), fiindcă preţul era ca de la Swarovski. Aşa că am ajuns tot la un brad de sacrificiu, frumos, mare şi ieftin, pe care am să-l arunc la gunoi la Sf. Ion (în copilărie strângeam toţi brazii aruncaţi şi îi ardeam, neştiind că împlineam un ritual). În cele două săptămâni cât îl vom găzdui la noi în apartament ne va aduce aminte că tot ce este verde se usucă, şi tot ce mirosea frumos îşi pierde hazul, de la un an la altul, adică de pe o zi pe alta.
Am auzit atât de mult, zilele din urmă, despre „spiritul Crăciunului”, că am ajuns în Ajun plictisit, întrebându-mă agasat cam ce este acel „spirit” (alcool, cumva?) şi de ce este atât de enervant. „Spirit” ar fi, mai pe româneşte, un „duh”. Există un Duh al Crăciunului? Spus aşa – aproape că sperie. „Stare de spirit” ar fi ceva mai inteligibil, şi se referă la acel lucru care acum mie îmi lipseşte. Oricum o dai, „spiritul Crăciunului” este o traducere jalnică după „Christmas spirit”. „Crăciun” nu are, cum o iei, nici o legătură evidentă cu „Naşterea Domnului”, fiindcă înseamnă, din bătrâni, „buturugă aprinsă”, rostogolită pe coastă, sugestie a soarelui care apune în genune. Uite-aşa – ai nevoie de un copac în coajă şi sevă, ca să ardă, să se rostogolească şi să pună capăt Nopţii.
Nu am nici cea mai timidă intenţie de a face „miliţie spirituală”; detest „miliţia” în orice posibilă întrebuinţare. Nu cred în uniformizarea culturală, aşa cum nu am crezut în „omul nou”. Cred că, mai departe, unii vor sparge seminţe pe banca de pe bulevard, că unii se vor obişnui cu androizii, iar alţii vor mânca caltaboş, măcar de Crăciun; era doar o idee despre ce ne apropie şi ce ne desparte: cultura. După dorinţa lor de a uita tot ce-i leagă de pământ, românii ar trebui să devină primii „europeni”, cu ţigani cu tot. Doar că nu este aşa de simplu. Noi românii, când ne gândim la zilele Ignatului, ne aducem aminte de sângele curs în stradă; este aceasta „spiritul Crăciunului”? Este, dar într-un înţeles foarte particular, adică foarte românesc. Câte popoare se pot lăuda că şi-au făcut sită un şef de stat, în chiar ziua de Crăciun?... Ei?... Nu suntem noi ceva inconfundabil? Crede cineva că vom scăpa de acea stafie? Pardon: duh?
Nu cred că am urât vreodată ceva mai rău decât pe Pingelică. Probabil a fost singurul lucru pe care l-am urât. Dar uciderea lui în ziua de Crăciun a fost un gest funest şi perfect tragic: un Popor a scăpat de Tiran într-un fel de neiertat, şi de neuitat.
... La ce vă gândiţi când auziţi cuvântul „balcon”? Vă gândiţi cumva la „Scena Balconului”, ca orice european civilizat? Nu. Vă gândeaţi, până de curând, la Balconul Universităţii. Şi vă gândiţi, cel puţin în acest an, la Balconul Parlamentului şi la sângele de pe mochetă. Acesta este blestemul istoriei: avem ceva în comun, care este deci al nostru, şi pe care doar noi îl înţelegem. Este normal că unii dintre noi doresc să uite. Doar că este iluzoriu: unele lucruri nu se uită, chiar dacă se iartă.

PS: „query” este o interogare a bazei de date; un „requery” este un „refresh” de date, pentru a obţine un raport „abdatat” (am găsit acest cuvânt monstruos pe web...). Eu am terminat bradul, deci sunt bucuros (silogism); voi?