Elegie despre Patrimoniu

Vorbind despre „patrimoniu” ajungem pe tărâmul cuvintelor obosite; pronunţate prea des, cam într-o doară, cuvintele se răzbună şi îşi golesc conţinutul.

„Patrimoniu” este un neologism; iată un prim motiv pentru care el nu se exprimă cu tot potenţialul, în limba română. În originalul francez, el înseamnă „moştenire”. La fel şi în corelativul funcţional englezesc (heritage – pentru „patrimoniu”). A avea „patrimoniu” înseamnă a fi bogat, a fi moştenit ceva (important). Dar de la cine să fi „moştenit” ceva, dacă nu de la părinţi, sau de la moşi? Conform DEX, „a moşteni” ar veni de la „moştean”, „moşnean” (cu sensul major pe „localnic, pământean, băştinaş”), deşi aceste cuvinte, la rândul lor, nu sunt explicate mulţumitor (evident din ­moş-). Faptul că acest cuvânt derivă de la „moşi” (şi nu de la „taţi”, de exemplu) indică destul de exact natura problemei: este ceva care ne aparţine din „moşi”, şi, cel puţin pentru simetrie, ar trebui să aparţină şi nepoţilor noştri. De aceea, problema nu este doar a noastră, a vorbitorilor, ci şi a celor care încă nu cuvântă.

Acesta nu este un eseu despre „patriotism”, ci despre „rost”. A avea moştenire, pe ardeleneşte, se spune câteodată „a avea un rost”. Ca să rămânem pe teritoriul european, it should make sense, expresie care, pe englezeşte, face o trimitere, fie şi aluzivă, la „bunul simţ” – common sense; nu ar fi deci despre ceea ce cred cei mai buni dintre noi, ci despre ceea ce ar trebui să simtă cei mai mulţi dintre noi. E deci şi o problemă de simţ. Doar că simţurile sunt uneori zăpăcite de stimuli prea diverşi, de diversiuni şi zgomote.

Într-o societate care îşi doreşte, mai mult decât orice, să uite (comunismul, umilinţa, sărăcia), este destul de greu să vorbeşti despre „moşteniri” fără a cădea în derizoriu („greaua moştenire”). Este încă şi mai greu să discerni, în zgomot (ideatic, mediatic, existenţial), moştenirile care ar trebui să rămână, de cele care ar trebui „să plece”. Exerciţiul de chiuretare a memoriei se poate lăsa cu amnezii grele; iar într-o societate în care prioritatea pare să fi devenit „modernizarea” cu orice preţ, entuziasmul poate fi un chirurg beat.

În certificatul de naştere al oricărui om vedem lucruri de genul ALEXANDRU ION, fiul lui NICULAE şi al MARIEI. Este prima identitate a unui om, înainte de a cuvânta. Existenţa cuiva este dedusă din numele său, atribuit la cristelniţă, „concatenat” (ar spune informaticianul din mine) cu numele părinţilor săi. A avea identitate înseamnă a avea părinţi, sau măcar memoria lor (cei care mă cunosc mai bine ştiu că acest subiect, pentru mine, este o venă deschisă), fotografia lor, furca de cununie a bunicii, sau jurnalul de front al bunicului. Altfel – eşti „cu liniuţă” (o identitate precară, cu conotaţii sociale sordide). Pentru cei mai săraci dintre noi – un CNP ajunge...

Patriotismul nu se cultivă cu sămânţă de Burebista, cu credea Prea-Ciuruitul. Patria (în originalul latin) este pământul lui tata, sau poate fraierul care şi-a lăsat oasele în tranşeu, este gospodarul care a făcut fântâna, este primarul care a adus – demiurgic – curentul electric, este neamţul care şi-a pus pe cap Coroana Unirii. Suntem datori celor care ne-au supravegheat somnul, celor care ne-au pus bucatele pe masă, celor care ne-au dat peste mână când am băgat creionul în gură...

Dar avem ceva şi de la Mama: limba, limba maternă, în care te bucuri, înjuri sau mori, chiar dacă vorbeşti perfect una sau mai multe limbi străine. Poate nefericit, dar eficient, limba maternă este cea care ne dă o identitate pe care o iubim sau o detestăm, dar de care nu scăpăm, fiind un dat: suntem români, fiindcă murim pe româneşte.

Da, ştiu: e patetic!... Dar cum ai putea scăpa de platitudine, dacă nu prin suferinţă?

Şi de ce este patetic? Fiindcă am uitat cine suntem şi ne temem că nu suntem destul. Crescuţi cu idei sterpe despre patriotism, ne-am creat ţinte aberante (plecând de la idei în esenţă corecte, precum „vatra civilizaţiei europene”), în care orgoliul absurd împletit cu frustrarea codaşului (precum firele Mărţişorului) fac împreună o funie cu care te poţi spînzura, iar între pretenţiile noastre şi evaluarea publică (europeană, aici) s-a căscat un „deficit bugetar” care ne înghite, cu tot cu nepoţi. De aici tentaţia de a minţi mai departe, sau măcar de a ne perfecţiona practicile de uitare. Doar că acest drum este cu singuranţă înfundat, fiindcă augumentează deficitul de încredere, de credibilitate, de autenticitate.

În societatea românească pare să funcţioneze o dihotomie care este perfect falsă: eşti „naţionalist”, deci „patriot”, sau eşti „european”, adică vorbitor al limbii de plastic al „multinaţionalelor”; tertium non datur (ei, ba da! Australia s-a scufundat în Ocean??). De vină este o nenorocită de „asociere de idei”, bat-o vina! Patriotismul este asociat – reflex condiţionat! – de limbajul turbionar de sorginte comunistă, mult prea jenant pentru un om cu simţăminte civilizate. Ca să fii „european” ar trebui să respingi asemenea comportamente, nu-i aşa? „European” este doar unul care ofileşte orice valoare naţională, inclusiv cele ale prezentului (Eminescu este doar o statuă, iar cu statuile nu ne războim decât la revoluţii), doar pentru a demonstra, de pildă, că este mai bine informat.

Sondajele de opinie – făcute de oameni serioşi, europeni – arată că românii sunt cei mai „euro-optimişti”. Nu e hazliu? Şi ce arată acest lucru? Că sunt cei mai bine informaţi? Sau că sunt europenii cei mai dispuşi să arunce ligheanul cu totul? (că tot era vechi, sau că tocmai au primit unul portocaliu) Optimismul lor nu este croit pe ştiinţă, ci pe speranţa iluzorie că schimbarea de statut ar aduce şi o schimbare de noroc. Dar oricine a avut curiozitatea de citi idei „europene” fără a se lăsa intimidat de sclipirile de plastic ale frazeologiei „politically correct”, a înţeles că Europa se vrea o construcţie novatoare, în care să nu prevaleze o „cultură dominantă” în defavoarea celor locale. Şi atunci – care ar fi contradicţia între a fi „patriot” şi a fi „european”? Arhitecţii Uniunii şi-au dorit o cultură europeană care să protejeze identităţile locale (regionale, naţionale), aşa cum ecologiştii protejează broaştele la traversarea unei autostrăzi. Ceva, adică, în care să nu se piardă nimic din diversitatea şi culoarea locală. Iar noi construim case ţărăneşti cu beton şi termopane... Renunţând deci la moştenire. Meseria mea m-a dus adesea „la ţară”. Sincer, nu există ceva mai vomitiv decât arhitectura „vernaculară” cu betoane! Sunt convins că şi... europenii gândesc la fel.

PS: Vroiam să scriu despre „dezbaterea” provocată de Florela despre „MNIR şi monopolul în arheologie”. Mi-a fost însă atât de silă, că nu am putut. Şi am scris deci această elegie, ca să dau afară din mine tot veninul. Din venin se fac şi medicamente...