sâmbătă, 25 august 2012

Proiectul naţional


S-a tot spus, după admiterea noastră în NATO, apoi în UE, că ne lipseşte un proiect naţional, o ţintă către care să navigăm, un scop comun care să ne dea coerenţă. Sincer, de câte ori am auzit asta, mai ales în anii dinaintea crizei, îmi spuneam, ca orice român verde – wtf? ce vreţi de la noi? Sigur, nu ar fi rău să existe aşa ceva, dar wtf? ce anume ar putea fi un scop atât de generos cât să ne poată scoate din jocurile de televiziune, de la Dansez pentru Tine la Sinteza Zilei?
Referendumul pentru destituirea lui Băsescu a fost o răfuială din care toată lumea a avut de pierdut. Dacă ar fi să vedem partea plină a paharului – fiindcă totdeauna mai rămân nişte stropi de lichid pe pahar, cu care te poţi înviora, fie şi ritual – ar trebui să observăm că cele şase săptămâni au adus cea mai consistentă dezbatere publică pe teme constituţionale. În fapt, deşi de la revoluţie am schimbat două constituţii, acum, după 22 de ani, societatea noastră a descoperit acest document de care se leagă toate suferinţele noastre. O societate care discută despre constituţie este o societate care descoperă că ceea ce i se întâmplă nu este cu totul întâmplător. Desigur, ar fi naiv să credem că o Constituţie bună ne dă şi de mâncare, dar este un progres semnificativ dacă am înţeles că o constituţie proastă nu te lasă să prosperi, aşa cum o sănătate precară va preveni performanţele olimpice de orice gen, de la inele la informatică.
Nu am să intru aici în dezbateri constituţionale, fiindcă ar fi prematur. La urma urmei, făurirea unei constituţii mai bune nu poate fi decât un proiect pe termen scurt, în nici un caz „proiectul naţional” care ne lipseşte. Am să relev însă al doilea motiv pentru care împrejurarea amintită va putea fi considerată de istorici un moment de revelaţie. Am crezut şi eu, în jurul datei de 10 iulie – îndată după „lovitura de stat” – ca mulţi alţii (inclusiv Crin Antonescu), că vehemenţa exprimării unor cancelarii occidentale are la bază neinformarea sau dezinformarea; prezumţie şchioapă, în lumea Internetului, care nu a putut rezista criticilor mai mult de o săptămână. Când prezumţia  a expirat, a trebuit să recunoaştem că puternicii zilei au propriile idei, idei care, dincolo de retorica democratiforă, releva o agendă proprie, sau, mai pe şleau, alte interese.
Sigur, interesele Germaniei în format Merkel sunt destul de străvezii: Partidul „Popularilor” (doamne! ce minciună!) Europeni simte cum îi aluncă covorul roşu de sub picior, moment destul de puţin propice unui limbaj politicos. Cât despre interesele americanilor, ele sunt ceva mai complicate, şi s-au tot dat exemple, precum Bechtel, Chevron, Gold Corporation, companiile de asigurări de sănătate, F16, mai nou şi nişte crucişătoare (să observăm – un scandal mai mare decât altul...). Sigur, cumulând cele enumerate, cifrele sunt ameţitoare (= bugetul României pe vreo 10 ani), suficient de mari pentru a călca orice principii, mai ales pentru pragmaticul mental transatlantic. Totuşi, s-ar putea să existe mize încă şi mai mari. Este, de acum, aproape sigur că vom avea război în Orientul Mijlociu, înaintea alegerilor din SUA sau România. Un război periculos, nu doar fiindcă Iranul este o ţară mare, cu resurse pe măsură, dar şi fiindcă, de câte ori este implicat un stat musulman nu ştii niciodată cu câtă lume faci război. Ei bine, în astfel de împrejurări – care ar putea fi cele mai dramatice, după războiul din Coreea – Unchiul Sam vrea să aibă la Bucureşti o slugă credincioasă, verificată. „Tinerelul ăsta de Antonescu” (l-am citat pe Vadim Tudor) nu pare exact omul de care au nevoie americanii.
Sunt interesele germane sau americane legitime? Din punctul lor de vedere, poate că sunt (să fim democraţi şi să-i lăsăm pe ei să hotărască). Au ei dreptul să aneantizeze interesele unui (mic) aliat pentru a-şi ajunge scopurile? Nu ştiu dacă „au dreptul”, dar e clar că au putinţa. De aici începe discuţia...
E clar pentru tot boborul că suntem membrii unei naţii mici, care nu contează; sau, cel puţin, acesta este sentimenul celor mai mulţi dintre noi, de ani buni încoace. Ce facem? Ne resemnăm că acesta este sensul istoriei, care este ireversibil? Că o ţară care şi-a vândut resursele, sau care pur şi simplu le risipeşte, din egoism mic şi feroce, nu are viitor? O ţară din care pleacă forţa de muncă competitivă (mă refer inclusiv la cei care au spinări „competitive”) şi rămân pensionarii muritori de foame, cu un buget naţional care are, pe termen lung, cheltuieli mai mari decât veniturile, este un faliment. Iar la faliment, există două feluri de încheieri: vânzarea la calup, sau vânzarea la bucată. Aceasta este perspectiva raţională.

Există apoi perspectiva „iraţională”, cea care nu ţine cont de calcule, de finalurile previzibile de la şah, fiindcă, nu-i aşa? oamenii sunt uneori imprevizibili. Soluţia este, evident, „iraţională”, fiindcă sfidează diagnosticul sec al economiştilor, punând pe celălalt taler al cântarului lucruri rezolute, de genul „patriotismului”, „demnităţii naţionale”, „suveranităţii”, „tradiţiei”, „familiei”?
Desigur, vom auzi pe mai departe mulţi domnişori doctoranzi clamând din buziţe valorile europenismului, integraţionismului (era să scriu „internaţionalismului”), globalizării. Eu am să le opun paradigma corporatismului, care este figura cea mai inteligibilă a peştelui celui mare. Corporaţiile există pentru că sunt eficiente, pentru că au ştiut să suprime concurenţa celor mici, pentru că nu şi-au legat interesele de îngustele graniţe naţionale. De aceea există, spre veşnica noastră admiraţie. Toate statele dezvoltate au însă o legislaţie anti-trust. De ce? Fiindcă aceste excrescenţe „naturale” seamănă uneori oribil cu o tumoare canceroasă. Iar împotriva tumorilor trebuie luptat, pentru a supravieţui. Nu am nevoie de o argumentaţie mai mare de atât: actuala criză se datorează „corporaţiilor” (în special financiare). La urma urmei, un ocean în care nu mai înoată decât peşti mari este o apă muribundă, fiindcă lanţul trofic este rupt.
Este oare istoria de mâine o istorie a marilor corporaţii, iar nu a statelor naţionale? Este un scenariu. Doar unul dintre scenarii. Acum, că ne-am lămurit cu valorile democratice ale marilor noştri „prieteni” (cei din generaţia mea nu au cum să nu tresară la acest cuvânt), avem de hotărât ce fel de peşte mic vrem să fim: peştele mic de crescătorie? peştele mic de serviciu (cel care curăţă dentiţia rechinului)? sau peştele mic de acvariu? (nu, poate că nu, nefiind suficient de coloraţi...) Mai rămâne „peştele mic de conservă”. Poftă mare! Nici o masă fără peşte!
Proiectul naţional de care avem nevoie este exact acest: proiectul naţional. Avem o ţară – ce facem cu ea? O vindem la calup, sau o dăm la bucată?
Dar mai avem o ţară?

sâmbătă, 11 august 2012

Alta Ialta


11 august 2012. A venit ploaia şi a mai spălat tensiunea ce ne intrase în pori. A rămas mizeria marginală a dezamăgirii şi dezgustului.
Sâmbătă. Adică între punerea sub acuzare a unui ministru, joi, aruncarea pe piaţă a unor interceptări a doi ministri, vineri, ziua de luni când vom merge iarăşi la serviciu şi cea de marţi când Curtea Constituţională intră în sedinţă de urgenţă, pentru o erată la erată. Complicate zile, greu de povestit. Cel mai simplu estă că azi este data interstelară zero, fiindcă Barca joacă la Bucureşti. Restul este complicat şi nu se lasă portretizat, poate fiindcă desenul care iese nu poate fi privit.
În zilele de dinaintea referendumului, când netul gâfâia de atâtea link-uri veninoase, se sugera voios că noul guvern român juca pe mâna Rusiei; argumentul, penibil dincolo de cuvinte, era că Vocea Rusiei era singura instanţă media internaţională care îi lua apărarea. Nu am să demontez aici logica supurândă, fiindcă nu vreau să vă jignesc inteligenţa. Dar zilele trec, iar bârfa mizerabilă se împlineşte în mereu alte fapte, în felul ei pervers.
Nu am să mă întorc la începuturile „loviturii de stat”, adică aproximativ acum o lună (ce greu trece timpul, vara asta...), nici asupra furtunii de luări de poziţie a diverşilor responsabili internaţionali. Am pus atunci acele texte pe seama unei îngrijorări fireşti şi a lipsei de informare. „România a făcut un pas înapoi de pe marginea prăpastiei...”. Nu prea am înţeles dramatismul exprimării; adică noi umblam pe marginea prăpastiei, iar pe d-l Barosso îl lua ameţeala. Mă aşteptam totuşi ca după exprmarea la vot să vedem frunţi mai limpezi, mai clarificate asupra situaţiei de la Bucureşti. Dar nu...
D-l Barroso recidivează, vineri, cerând guvernului român să transmită Curţii Constituţionale listele electorale „fără nici o întârziere nejustificată” (without undue delay), deşi mai sunt 20 de zile până la termenul prescris. Ponta a răspuns atât de elegant cât mai este posibil, că probabil d-l Barroso nu cunoaşte termenul până la care acele liste trebuie predate.
Pentru a nu-şi închipui cineva că d-l Barroso vorbeşte de unul singur, astăzi apare ştirea că Departamentul de Stat al SUA a transmis Bucureştiului că acţiunile noului executiv român „periclitează la-la-la”. Ei, na...

Am auzit tot mai des, în ultima vreme, opinii – exprimate de oameni de o anume notorietate – conform cărora România nu mai este, pe eşicherul mondial, decât un rezervor de muncă ieftină, sau un furnizor de poziţie strategică (câtă este). Nu am iubit niciodată graba celor care construiesc scenarii sumbre plecând de la câteva informaţii disparate; de data aceasta însă mi-a trecut şi mie prin cap prostia... Dacă negociază pe spinarea noastră? Nu s-a mai întâmplat? Nu este posibil?... Posibil este orice.
Nu ştie nimeni viitorul, nici măcar cei care vorbesc sistematic în numele lui („Nu mă va învinge niciodată...”). Un singur lucru pot să le garantez celor interesaţi: indiferent care va fi soarta României în viitorul proxim, o vom accepta cu fatalismul cunoscut, dar vom supravieţui, fiindcă suntem supravieţuitori; asta ştiu, vorbind despre trecut. Şi mai ştiu ceva: indiferent că ni se pregăteşte sau nu o altă Ialta, românii nu vor iubi niciodată Rusia (nu mă refer la ruşi – este altă chestiune!), fiindcă nu ai cum să iubeşti pachidermul care te striveşte. Aliat sau duşman declarat, Rusia reprezintă un pericol letal.
Dincolo de speculaţii, sincronul dintre Bruxelles şi Washington va împinge societatea românească într-o direcţie detestabilă: cea a naţionalismului. Ce alternativă rămâne în faţa calculului rece în care interesele noastre nu există? Suntem, cum s-a spus, o piaţă de muncă ieftină şi o poziţie strategică negociabilă. Nu sunt sigur că doresc să trăiesc acele zile. Dar poate nu este cazul.
Adevăraţii stăpâni sunt slugi perfecte. Acesta este Băsescu: o slugă care nu şi-a terminat misiunea. Doar că eu am detestat totdeauna şi slugile, şi stăpânii, indiferent de consecinţe.

sâmbătă, 30 iunie 2012

(ne)cazul Ponta

Multe luni de tăcere s-au aşternut peste acest blog. Tăcere care uneori spune mai mult decât orice comentariu. Am încercat un diagnostic al acestui comportament, şi nu am găsit decât un cuvânt: dezgustul; dezgust de tot ce se întâmplă în spaţiul public, inclusiv în mirobolizantul MNIR. Ce rost ar mai avea comentariile, dacă ele se pot reduce la un cuvânt?
Aş vrea totuşi, înainte de a lua poziţia mutului alte câteva luni, să comentez unul dintre subiectele fierbinţi ale zilei, fiindcă el este paradigmatic nu numai pentru ce ni se întâmplă acum, ci pentru ce ni se întâmplă în general. Sigur, dosarul plagiatului lui Ponta a apărut pe un context politic turbulent, pe care nu am să-l descriu, fiindcă îl cunoaşte toată lumea. Vrea doar să subliniez că este unul dintre numeroasele gunoaie pe care le-a scos la iveală „viitura” asta politică.
Despre cazul Ponta s-a exprimat deja multă lume. Am să referenţiez doar glosa întunericimii sale Cristian Tudor Popescu, care a făcut din „imparţialitatea” sa belicoasă un titlu de glorie. Spune inchizitorul de la Gândul că până şi gospodinele ar putea să-şi dea seama de plagiat. Desigur, dacă ar ştii cum se găteşte... Trecând peste misoginismul agresiv, la limita imbecilităţii, intrinsec glosei, nu pot să nu remarc că iluminatul analizează cazul, ca pe un gândac mort, piezând cu totul contextul bucătăriei, deşi borşul dă în foc. Asta numesc eu imbecilitate, şi li se întâmplă şi oamenilor deştepţi, atunci când se lasă luaţi de umori.
Sunt de acord cu CTP-ul că este vorba despre un plagiat, fapt uşor de identificat, chiar înaintea apariţiei pe net a „textelor paralele”, din chiar declaraţia lui Ponta că nu ar fi folosit note de subsol, ci doar listă bibliografică. Incorect mi se pare că îl judecă pe Ponta, dar uită de restul clasei politice. Eu am foarte mari dubii că cei care şi-au făcut studiile doctorale după ce au intrat în politică chiar merită titlul academic. Şi eu am trecut prin asta, iar în 1994, când mi-am formulat intenţia de a intra într-un program doctoral, iar în consecinţă am decis să ies din politică, din simplul motiv că ştiam că ambele activităţi sunt mari consumatoare de timp, iar eu nu pot funcţiona cu o oră de somn pe săptămână (sunt şi alte argumente, dar să rămânem la lucrurile simple). Crin Antonescu însuşi, în aceeaşi perioadă, era doctorand la Zoe Petre, încercând să reîncălzească nişte subiecte din facultate (ceva cu tiraniile antice, din lumea greacă, evident); nu a putut ţine pasul, iar la Zoe Petre nu poţi merge oricum, nici măcar dacă te iubeşte (cunosc şi acest caz, fiindcă am făcut lucrarea de licenţă sub îndrumarea ei), aşa că a renunţat. Fair, nu? Vă spun sigur că este fair, fiindcă Crin era un student cu potenţial veritabil, în materie, adică pe vremea când purta plete peste umeri, nu ieşea din blugi, mânca de pe bandă şi ardea nopţile la flacăra bridge-ului (numai cine nu a încercat nu ştie).
Să luăm un singur exemplu de alt politician cu studii doctorale: doctoressa Elena Udrea. Ea nu a mai considerat oportun să nege plagiatul, ceea ce este de bine. Scuza pe care a găsit-o este însă stupefiantă: de vină sunt cei care au ajutat-o, adică profesori, colegi... Că ea făcea politică şi nu avea timp... Stupefiant de sincer, nu-i aşa? Scuza încropită de blonda fatală tuturor aruncă o lumină crudă asupra mentalităţii politicianului tipic din România: nu contează ce merite are, într-un domeniu sau altul; câtă vreme este pe cai mari – merită orice, şi bani, şi glorie, şi titluri academice. Ce atâta scofală??
Ca ea – destui. Cunosc cazuri, şi nu puţine, dar ce rost ar avea să facem o listă a vinovaţilor, când ei reprezintă nu excepţia, ci chiar regula? Ar fi mai uşor să-i enumerăm pe ceilalţi... Şi, să fim înţeleşi: nu mă refer doar la plagiatul dovedit, ci la lipsa de valoare academică a multor lucrări aparent „curate”. La doctorat s-a intrat, în ultimele decenii, cu o lejeritate incalificabilă, pentru că domnii profesori au pus boticul la bani...; iar acum ne plângem de calitatea produselor? Şi cine vorbeşte despre asta? Băsescu??
Cei tentaţi să dea vina doar pe învăţământul superior – se înşală. Este problema de fond a miticilor (includ intracarpaticii, chiar dacă se supără) a căror filosofie de viaţă este „merge şi aşa”. Uite că nu mai merge. Şi acum – ce? Această societate suferă acut de lipsa de încredere. Atât de rău că, personal, cred că este în implacabilă disoluţie.
...Citeam, acum câteva zile, pe unul dintre blogurile oficioase ale PNL, un articol despre „dilema Preşedintelui” (PNL...); articolul dezbătea, destul de stupid, chestiunea zilei cu „suspendarea”. Nu mă îndoiesc – o mare dilemă există: Crin Antonescu a mizat pe calul Ponta, iar calul acela moare şi, oricâte bice i-ai da, la un moment dat o să cadă. Acum – ce? Nici nu vreau să mă gândesc. Şi nici nu am la ce. O dilemă este o dilemă – şi atât; este, prin definiţie, o problemă fără soluţie câştigătoare. Anticii rezolvau chestia asta prin divinaţie. Oare Crin îşi mai aminteşte? Un zar trebuie să arunce, şi atât. Mi se pare esenţial acum să hotărască foarte repede, pentru a limita pierderile; nu mă refer la pierderile partidului, ci la pierderile noastre, ale tuturor. Promit să nu întreb ce zar a căzut.
Dar, desigur, este doar o opinie de pe margine, a unui chibiţ care are un unghi bun, sau aşa crede el...

luni, 26 martie 2012

Nicuşor şi Dan

Nu m-am implicat activ în politică o bună bucată de vreme (ani şi ani, le-am pierdut şirul). Nu am să o fac nici acum, de fapt, nu pentru că aş trăi cu convingerea că politica este expresia ultimă a corupţiei, ci pentru simplul motiv că nu sunt făcut pentru politică.
Aceasta nu înseamnă că nu am opţiuni politice. Se apropie alegerile locale şi va trebui şi eu să fac una. "Va trebui", spun, fiindcă am învăţat istorie cu Zoe Petre, şi nu am cum să nu înţeleg faptul că exprimarea unui punct de vedere politic nu este un drept, ci o datorie; este chiar "certificatul" de cetăţean. Nu am să dezvolt subiectul, am să spun doar că cetăţenii Atenei erau obligaţi să ia atitudine, mai ales în cazul unui conflict social, indiferenţii riscând oprobiul ambelor tabere. Mie mi se pare fair. Dacă avem pretenţia ca societatea în care trăim să ne apere interesele, atunci societatea are dreptul de a ne cere o opinie.
Am mai spus şi cu alte ocazii că actuala ofertă politică pentru Primăria capitalei mi se pare complet nefrecventabilă. Nu am să enumăr pretendenţii, fiindcă ar fi inutil. Am să spun doar că "cel mai chirurg dintre primari" a demonstrat, dincolo de verbiajul tipic al unui politician versat, dincolo de proasta creştere şicoasă - o imitaţie penibilă de Băse -, o aversiune pentru cultură şi tradiţii demnă de pistolul lui Goering.
Toată lumea pare să se fi resemnat că "doctorul" va mai lua cel puţin un mandat. Poate. Însă cetăţenii trebuie să exprime o opinie, iar cea mai bună opinie este un vot contra. Asta înseamnă că avem nevoie de un candidat care să încapsuleze nemulţumirea noastră.
Asemenea cavaleri rătăcitori, trăind din frumuseţea rimelor, nu sunt pe toate drumurile. Aşa că am găsit unul care deja a provocat câteva mori la duel, în persoana lui Nicuşor Dan. Nu am să-l prezint eu, fiindcă ştie să se prezinte şi singur (http://nicusordan.ro/cine-sunt). Dacă doriţi să vă informaţi suplimentar - va fi floare la ureche, câtă vreme presa din ultimele săptămâni abundă în portrete realizate celui care, în propriile cuvinte, se ridică împotriva Sistemului.
Nici eu nu-mi fac iluzii... Doar că avem datoria, dacă nu faţă de societate, atunci măcar faţă de copiii noştri, de a ne exprima amărâtul acela de vot.

sâmbătă, 24 martie 2012

Etimologie


Orice lecţie care se respectă începe cu o etimologie: ana-tomie; filo-sofie; carto-grafie. Apucătura asta doctorală se ia uneori şi la politicieni. Pe la începuturile anilor 90 preşedintele de atunci ne aducea aminte, cel târziu la două zile, că demo-craţie este „puterea poporului”. Ca să înţelegem mai bine lecţia, din viaţă, cum le plăcea comuniştilor să spună, ne-a făcut şi demonstraţii practice, cu licuricii de mină, dumirindu-ne, deodată, şi ce va să zică „puterea”, şi „poporul”, şi mai ales cât de cutremurată este împerecherea lor.
Că ştiinţa care se opreşte la etimologie este cam cât o plimbare cu rucsacul prin living – cred că începe să devină clar. Şi astăzi ni se aplică o politică a puterii votului în plus (şi acela furat), putere de viaţă şi moarte asupra celor cu un vot în minus. Ce vreau să spun? Simplu. Că nu acesta este înţelesul „democraţiei”, că etimologia nu ne ajută niciodată, cu adevărat, de a pătrunde sensul unui cuvânt.
Nu. Această postare nu este despre politică. Era doar un exemplu din politică, fiindcă la politică ne pricepem aproape toţi, ca la fotbal. Este o postare despre politica ştiinţei.
Arheo-metrie, silabisea un distins domn, alaltăieri, vrând să spună „măsor, deci exist”. Greşit, colega! Şi croitorul stă cu centimetrul în mână, dar nici nu a auzit despre arheometrie şi, parol, i se rupe halatul de ştiinţă. Măsurătoarea este un mijloc, nu un scop.
Ah! Uitam să vă spun esenţialul... Ieri s-a desfăşurat prima Adunare generală a Societăţii Române de Arheometrie... Doamne-ajută!
Încă nu ştim ce înseamnă arheo-metrie, dar (unora) ne place cum sună. E şi asta ceva. DEX-ul crede că este o „disciplină între arheologie și fizico-chimie, bazată pe transformarea informației arheologice într-una cantitativă, măsurabilă” (na!). Definiţia asta este de pe vremea când biologia nu era ştiinţă, iar cartografia se dădea, la pachet, cu desene animate (cartoons). Presupun că am moştenit cuvântul de la generaţia francofilă, de unde şi aerul prăfuit, neatractiv. Poate dacă foloseam expresia englezească – archaeological science – eram frecventabili şi de colegii noştri din MNIR. Prestaţia bună a Irinei Petrovici şi lui Cătălin Lazăr – la simpozionul care a precedat şedinţa SRA – a mai îndulcit pilula, ajutându-mă să scap, câteva minute, de senzaţia că mă aflu la o nuntă de sărăntoci, într-un cort închiriat, nu în frumoasa clădire din Calea Victoriei 12.
Şi, vrând-nevrând, iată – vorbim şi despre o politică culturală...

miercuri, 14 martie 2012

Adevăruri tulburătoare


Ştiaţi că dacomanii şi-au tras post de radio?... Vocea Sufletului, cred. Ca promo – au făcut un film HD, de peste 50 de minute, despre „Adevăruri tulburătoare”. După cum bănuiţi, desigur, vorbim despre suflete adânc tulburate, cu voci sugrumate de emoţie şi ecou de toaletă. Subiectul... evident, dacii. Consultanţi ştiinţifici – care mai de care: Nicolae Spiroiu, fost ministru al Apărării, Mircea Chelaru, fost şef de Stat Major al Armatei, un ilustru necunoscut prof. univ. dr. Mihai Popescu de la Biblioteca Naţională... Militară, şi alţi civili în misiune, precum românul verde Alexander Rodenwald ot Hamburg, fiica sa doctorală, alţi fii de suflet, iar la urmă, cu voia dumneavoastră, eminenţa cenuşoasă, Doctorul, El, prietenul lui Marco Merlini (pentru cunoscători).
Nu am să enumăr monstruozităţile comise, decât pe cele foarte drăguţe. De exemplu, poate nu ştiaţi că Herodot a vorbit despre daci... Foarte apreciativ. Sau că nu s-au putut data radiocarbon... tăbliţele de lut de la Tărtăria (din cauza arheologilor, care le-ar fi perpelit...; super!); sau că fondul genetic comun cu italienii, de numai 4%, exclude ca noi să fim „urmaşii Romei” (aşa a făcut şi Tândală, de a scos uşa din ţâţâni şi a tras-o după el). Evident, într-un film atât de tulburat nu putea lipsi conspiraţia mondială. Oamenii de ştiinţă (acreditaţi adică) sunt nu numai nişte „neaveniţi” (Chelaru dixit), dar şi plini de rea voinţă, adică, ca să o spunem pe aia dreaptă, sluji la masoni.
Nu aş fi aflat de asemenea minuni dacă nu aş fi asistat la îndreptăţita revoltă a unor tineri intelectuali, istorici sau doar pasionaţi. Salut faptul că într-o epocă atât de isterică mai există oameni raţionali. Acesta este şi motivul pentru care scriu aceste rânduri. Sub link-ul la filmul de mai sus s-a iscat o dezbatere – pe alocuri interesantă, şi aş face o menţiune specială pentru un tânăr maghiar care dădea exemple la fel de aiuritoare din mitomania maghiară – în care opinenţii încercau să afle sursa răului. Mi s-a părut că subiectul este prea complicat pentru a-l dezbate acolo, pe 5-10 rânduri de FB.
Am să spun întâi, pe scurt, ceea ce nu cred. Nu cred că aberaţia de libertate se datorează instrucţiei derizorii, cum crede Radu Oltean. Oamenii care au produs filmul au cel puţin o facultate şi multă pasiune pentru istorie. Vorbind despre publicul unor astfel de producţii, la fel, majoritatea celor despre care am informaţii au o şcoală superioară. Continuând despre public, nu, nu cred că sistemul de învăţământ este de vină (deşi da, problemele sunt enorme), şi cu atât mai puţin retardurile comunistoide din acest sistem, după cum crede un tânăr profesor. Celor care nu au trăit acele vremuri şi nu au fost obligaţi să citească acele cărţi, trebuie să le comunic ideea simplă că pe vremea comuniştilor nu s-au comis niciodată asemenea aberaţii monumentale, chiar dacă, da, e adevărat, comuniştii erau naţionalişti, fuduli şi suficienţi; în epoca aceea, când totul se superviza la CC al PCR, acolo existau şi istorici de meserie, iar militarii (precum Ilie Ceauşescu) trebuiau să se mulţumească cu istoria militară şi isprăvile lui Fane Barosanu, şi să lase ştiinţa pentru alţii (pentru Leana, de exemplu, conform bancului: Ascultă Nicule! Când ai dat legea gravităţii?? Eu de ce nu ştiu?!).
Sigur, toate cele acuzate de tinerii mei prieteni (de FB, pentru claritate) sunt valide, contribuie la mediul cultural turbulent şi superficial; dar nu reprezintă Cauza unor manifestări de genul dacomaniei. Am sugerat acolo, sec, o „patologie socială”. Am să mă explic, aici.
Vorbind despre plăgi sociale, desigur, nu mai vorbim despre indivizi, nici măcar de vreun Napoleon de Dâmboviţa, ci despre tare sociale cu final mai puţin aşteptat. Ce legătură există între dacomanie şi agregarea socială? Păi – ar fi câte ceva.
Să revenim pe moment la tema atât de iubită de mulţi dintre tinerii mei prieteni: Raţiunea. Mare lucru, domnule, după cum învăţatărăm de la Iluminişti! Să testăm câteva dintre cele mai uzuale produse ale gândirii raţionale: prognoza pe termen mediu a zonei economice în care trăim este „rezervată”; România nu mai are controlul propriilor resurse energetice; România nu mai are bănci cu capital românesc (exceptând CEC, mă rog...) şi este la discreţia absolută a finanţei internaţionale; România este ţinută la poarta Schengen, deşi nu este foarte clar de ce; românii se jenează să-şi declare identitatea etnică, pe întinsul Europei... Adăugaţi incertitudinea locului de muncă, pierderea puterii de cumpărare, şi mai ales subţierea tradiţionalei virtuţi a românului – optimismul...
Dacă vom încerca, din contră, să facem o enumerare „pozitivă”, de lucruri în favoarea noastră, veţi constata că majoritatea argumentelor sunt, pe fond, iraţionale, de genul: ştiu că cutremurul ăla mare vine, ştiu că MNIR are bulină (este neoficial, vă rog nu mai spunţi nimănui!), dar eu sunt sigur că am să scap... (exemplele pot continua, dar nu vreau să vă deprim). După această expunere de motive, am să concluzionez, raţional, că nevoia oamenilor pentru un debuşeu emoţional pozitiv este de înţeles. Aici – răspunsurile individuale diferă, fiindcă personalităţile oamenilor sunt atât de diferite. Unii merg să ia bătaie de la jandarmi, pe stadioane; unii îşi lasă păr lung şi îl vopsesc negru, să se asorteze la ţoale; unii se rad în cap, îşi belesc nasul şi pleacă în cimitir, cu lanterna; unii intră în gaşca lui Iehova, să salveze măcar Zilele de Apoi; alţii protestează în Piaţă, vorbind despre Apostolat şi Rege... Alţii preferă să creadă că bunicul a inventat roata, iar bunica – apa caldă, ambii fiind daci din neolitic...
Aceasta este problema, bunilor prieteni! Societatea în care trăim este subminată de temeri, de incertitudini, de aprehensiuni semi-înţelese, de un peisaj apocaliptic milenarist, aş spune, la modul cel mai generic. Teama poate avea motivaţii raţionale, aşa cum arătam; ea însă generează totdeauna reacţii de apărare profund iraţionale (alungarea evreilor, uciderea pisicilor, spânzurarea mesagerului, etc). Putem lupta, raţional, cu temerile societăţii în care trăim? Atunci să o facem! Sigur este însă că nu publicarea unor cărţi de popularizare a istoriei va rezolva chestiunea, fiindcă problema este de altă natură.
Un singur lucru îmi este mie clar: că nu poţi trata un nebun spunându-i tot timpul că este nebun (sau prost); un al doilea lucru este aproape clar: că tratamentul individual este totdeauna greu, dar cel colectiv – aproape imposibil. Oricum, „pacienţii” trebuie abordaţi cu atenţie, înţelegere, compasiune, empatie, etc, nu cu dispreţ, şi mă refer la audienţa produselor de propagandă dacomane, şi nu la producătorii lor, care se simt bine în nişa lor de piaţă şi au urechile înfundate.
Cred că singurul „tratament” eficient este de a încerca să nu ne pierdem cu toţii minţile şi să rămânem „raţionali” în limite rezonabile (excesul de raţionalism dăunează sănătăţii!). Poate că puterea exemplului încă funcţionează. Sper! (iar asta, vai, este perfect iraţional).

PS: Ofensiva de primăvară a adrenalinei din mac continuă la Fundaţia Gândirea („Conspiraţia Tăcerii”), iar scrietorul Daniel Roxin ne ameninţă că în Aprilie mai scoate o tiribombă HD despre „Arhiva regală a dacilor” (ghici ghicitoarea mea...)

sâmbătă, 11 februarie 2012

Naţionalism şi Internaţionalism

Mare invenţie asta, dom´le, Facebook... Poţi participa la o rivuluţie din papuci. Poţi afla dacă clima mondială se încălzeşte sau se răceşte. Poţi afla care dintre prietenii tăi a devenit rinocer... Şi toate astea doar răsfoind link-urile corespondenţilor tăi... Din lista chestiilor pe care le poţi face nu poate lipsi ideea şicoasă, intelectuală, zic, având acces şi la puzderia de aforisme a prietenilor prietenilor tăi... O minunăţie! Păcat că multe intervenţii în spaţiul public trec de nivelul interjecţiilor doar pentru a se înţepeni în miriştea lozincilor. Mirişte, zic, adică locul care a fost, odată, cultivat...
O astfel de experienţă am avut ieri. Subiectul: Naţionalismul. Un subiect despre care mai oricine ştie câte ceva, de pildă că regimul Ceauşescu a fost „naţionalist-comunist”. Corect. Şi cum noi suntem nişte europeni veritabili (neofiţi, fie vorba între noi, adică mai catolici decât catedrala din Barcelona), nu putem decât să condamnăm vehement, cum bine stă neofitului, orice fapt, cuvânt sau pală de vânt care ar putea avea aparenţa unei legături cu comunismul. Naţionalismul, mon cher, este printre ele.
Iată deci ce posta ieri un domnişor: „problema nationalismului porneste de la insasi conceptul de natiune, care e o constructie teoretica si chiar imaginara, ca si multe altele din istoria politica a lumii”. Ortografia în original, la pachet cu ideile monumentale. "Însuşi conceptul..." ar fi fost în limba română.
Care va să zică, conceptul de naţiune este imaginar... Am binişor peste 50 de ani, am auzit multe prostii, dar ceva atât de stupid – nu îmi aduc aminte. Naţiunea franceză, de pildă, este o ficţiune! M-a lăsat fără aer... Unde e multă carte – e şi multă prostie, se zice în popor (da, acelaşi popor care spune ai carte – ai parte). Nu are rost, desigur, să comentăm îndelung erori ale naturii, ale sistemului de învăţământ sau ale sistemului de operare; mă tem însă că în zonă s-a instalat o confuzie păgubitoare.
Comunismul a reuşit să compromită şi alte concepte, atât de rău că pot părea unora nişte ficţiuni inventate de tartorii lui Lavrentiy Beria. Munca, de pildă (Arbeit macht frei – fiindcă marile spirite se întâlnesc), sau Educaţia (în închisorile comuniste erai re-educat), sau Cultura (asociată excesiv cu atributul „socialistă”). Dar ce am fi fără muncă, educaţie şi cultură? Sau fără Ţară? Să conteze atât de puţin pentru „omul nou” – pe care Ceauşescu îl visa, şi, iată, a triumfat postum – pământul în care şi-a îngropat bunicii? Sau limba în care visează?
Desigur, în numele ţării, a naţiunii, sau credinţei (ortodoxe, de exemplu) s-au făcut multe nemernicii. Pomelnicul lor este nesfârşit. Lecturile din Lucian Boia sunt recomandate tinerilor care doresc să înveţe ceva despre arta diversiunii, despre manipularea maselor. Se pot recomanda şi alte lecturi, de pildă Florin Curta, care coboară analiza până la originile Europei moderne (post-romane), cea în care trăim, cea a... naţiunilor (există un concept antic, uşor distinct, dar nu voi dezvolta aici), şi care, în esenţă, spune că ideologia naţională este o invenţie, mai exact o manipulare a Tradiţiei, în beneficiul unui grup.
Da. Naşterea naţiunilor reprezintă un subiect aproape la fel de pasionant precum moartea lor. Nimic nu e veşnic, nu-i aşa?... Să trecem însă peste teorie, care poate fi prea grea pentru multă lume, şi să revenim în cotidian. Să zicem că ai o datorie în bancă..., şi te trezeşti că, peste noapte, s-a modificat dobânda şi vreo patru comisioane. Te gândeşti să reclami asta Guvernului Mondial?... Nu ar fi caraghios? Păi sunt băncile lor!... Te-ai înzăpezit la Pietroasele şi mai ai baterie de un telefon?... Unde suni? La Comisia Europeană sau la 112?... Vremuri grele, probleme neaşteptate. Când vă va fi mai greu, de la cine aşteptaţi izbăvirea? E doar o întrebare la care ar trebui să reflectăm. Suntem pregătiţi să aruncăm la gunoiul istoriei numele de român? Cine suntem noi, în secunda doi? Anonimii din Internaţionala? Alo?...

duminică, 29 ianuarie 2012

Litania statului social

Una dintre marotele lui Băsescu, descoperită după ce a sărit din barca socialistă în cea „populară” (simt nevoia ghilimelelor), este moartea „statului social”, a statului providenţial şi asistenţial. În esenţă, „statul social” este cel care foloseşte bugetul pentru a compensa disparităţile sociale prea mari, pentru a crea facilităţi (educaţionale, de sănătate publică, etc) celor cu posibilităţi reduse. Cum s-a ajuns aici – poveste lungă..., legată de dominaţia Stângii în primele patru decenii post-belice. Desigur, dacă asistenţa socială ar fi doar asistenţă socială – nu ar exista o problemă; ea este, de fapt, un vehicul politic, un soi de licitaţie publică de bunăvoinţă şi „solidaritate socială”, în care s-au trezit antrenaţi chiar politicieni de dreapta. Ea nu mai ţine de mult de „statul asistenţial”, ci de cangrena politicianismului profesionist. Nu vorbesc doar din ziare; am văzut peisajul pe teren, în cele opt campanii arheologice la Răcari, în Oltenia.
Satul cu pricina este departe de a fi cel mai sărac loc cu putinţă; aflat la numai 29 de km de Craiova şi 6 km de Filiaşi (un oraş fără puls economic, însă), pe culoarul de comunicaţii principal care traversează Oltenia, posedând terenuri agricole nu chiar de primă mână, şi nici foarte mari, în proximitatea unei păduri pe cale de dispariţie, cu o luncă de pe care vacile au dispărut, încet-încet, cu o puternică migraţie sezonieră spre Italia şi Grecia, etc, comunitatea nu arată însă tocmai dărăpănat, dacă acesta ar fi un criteriu (şi este). Totuşi, circa o treime din locuitori sunt beneficiari de ajutoare de stat. Nu am să intru în detaliile legale; important, aici, este că cetăţenii care beneficiază de astfel de ajutoare ar trebui să presteze, în schimbul ajutorului, câte 9 zile de muncă, lunar, în folosul comunităţii. Doar că acest lucru nu se întâmplă... Am încercat să aflu de ce. Orăşan prost, m-am prins destul de greu, după un episod pasager, prin 2006, când am cerut de la primărie ca beneficiarii serviciilor sociale să facă curăţenie pe castru. Au venit un bulibaşă şi vreo şase leliţe-n fuste „de seară” (= până la pământ), şi încă alţi doi-trei.... ciumpalaci. A fost o comedie grotescă, ce a durat vreo 3 zile, eficienţa a fost foarte aproape de zero (sau, cum să zic? a fost pe minus!), apoi am renunţat la astfel de „contribuţie”. Am început doar să pun întrebări, fireşti pentru un orăşan prost: de ce primarul – fiul satului – nu dă cetăţenilor ghes la muncă, de ce un liberal (sic) acceptă să dea bani pentru nemuncă, de ce acceptă încălcarea legii pe baze sistematice. În timp – au venit şi răspunsurile, olteneşte, pe după colţ, dar au venit: fiindcă marea majoritatea a beneficiarilor sunt ţigani (acesta este cuvântul folosit în sat...), care consideră munca înjositoare, „împotriva culturii şi tradiţiilor lor”; fiindcă nici românii (pardon: oltenii) nu se consideră fraieri, să muncească ei şi pentru ţigani. Fiindcă – ghinion – moştenirea unei jumătăţi de veac de comunism ne-a făcut să considerăm munca o pedeapsă, şi nu – să zicem – o necesitate. Fiindcă primaru are, deci să dea, că de-aia l-am votat, etc. Am înţeles astfel că „ajutoarele” erau agent electoral, cu nimic mai legal sau mai nobil decât „plasele cu pesede” sau găleţile portocalii. Doar pentru a exemplifica cât de inutil este actualul sistem legal în vigoare, trebuie să spun că, până la urmă, pe castru s-a făcut curăţenie, câţiva ani mai târziu; dar nu cu cetăţeni responsabili, ci cu cetăţeni iresponsabili, ajunşi la pârnaie... Cum v-am spus – munca este doar o pedeapsă.
Am evocat situaţia de la Răcari pentru a demonstra că sunt conştient de problemă şi că, până aici, suntem de acord (asta înseamnă „dialog social”, să identifici elementele unificatoare!).  De aici şi până la „soluţie” este însă cale lungă...
Am moştenit o societate nătângă, dependentă de putere, sau „paternalistă” cum îi spun intelectualii. Parte a aceleeaşi ecuaţii este „preşedintele jucător”, care dă poporului ceea ce poporul vrea: o mână de fier şi un cap în gură. Suntem nu numai într-o situaţie de fapt (popor sărac, cu palma întinsă, să ia coltucul sau rigla peste unghii), ci şi într-un scenariu acceptat tacit de ambele părţi: de „popor” şi de politicieni. Suntem într-un blocaj mental, care ne împiedică să înţelegem că „preşedintele jucător” şi găleata portocalie sunt părţile aceleeaşi ecuaţii, că nu putem desfiinţa una şi să o lăsăm pe cealaltă. Pentru ca Poporul să nu mai cerşească, Statul trebuie să nu se mai comporte ca un Stăpân. Putem înţelege această relaţie?... Dacă nu – vorbim împreună şi ne înţelegem separat...
Dincolo de filosofia socială – importantă pentru precizarea termenilor majori ai discuţiei – există desigur o mie de detalii tehnice. De exemplu: trei milioane de români lucrează în străinătate şi plătesc taxe la alţii, iar profitul muncii lor se contabilizează în altă parte; părinţii celor 3 milioane de muncitori se află însă în ţară, şi au nevoie de medicamente, aia-aia... Alte 5 milioane de români muncesc la negru. Primesc bani pe sponci, cât să mai sufle şi a doua zi, nu plătesc nici ei, nici patronul, nenorocitele alea de asigurări sociale. Iar puşculiţa statului e goală. Goală???... Se miră cineva, sau mi s-a părut mie? Eu cred că nu se miră nimeni, doar mimează mirarea. De ce s-ar mira? Şi cine ar trebui să facă Reforma? Patronii ăia care nu plătesc taxe, ci şpăgi, iar cu diferenţa îşi iau Ferrari, Lamborghini şi alte fantezii? Ştiţi că în anii de recesiune au sporit vânzările la produse de lux?
Desigur, sistemul asigurărilor sociale din România este un scandal la fel de mare ca „sponsorizarea” de către statul român a Bisericii Ortodoxe, cu ocolirea Curţii de Conturi. Sigur că ceva ar trebui făcut. Dar îşi imaginează cineva că aşa ceva se poate rezolva peste noapte, printr-o „reformă” furioasă? Furia cuiva – a Preşedintelui Jucător, de exemplu – ar putea asana sărăcia? ar putea curma prea-curvia? ar putea stârpi hoţia? (vă credeţi Vlad Ţepeş? Doamne fereşte...). Crede cineva, cu capul pe umeri, că a pune capăt unor practici atât de nocive (economic, moral, etc) precum cele relatate la începutul acestei postări este posibil prin voinţa suverană a unui om? a unui partid? a francmasonilor? a licuricilor?
Nu, verilor portocalii. Lucruri atât de mari se pot face doar prin voinţa comună a societăţii civile, a partidelor, a... bisericii, probabil. Aşa că învăţaţi arta dialogului, fiindcă altfel nu se va rezolva nimic. Cu strigăte – de Jandarm – se poate face cel mult un promo de televiziune. Nimic altceva.
Nu aş fi dezgropat povestea de la Răcari dacă nu s-ar fi întâmplat, pe fundalul sonor al scandărilor din Piaţa Universităţii, să constat, în bătălia de pe Internet (nu exagerez deloc; se poartă o bătălie acerbă, într-o luptă oarbă de gherilă!), că tema „pomenilor de stat” este una des invocată de apărătorii cei mai înverşunaţi ai Redutei. De unde inevitabila concluzie: Avem Nevoie de Reformă!... Da, de acord, dar nu oricum, şi nu de-a sila. Sper că am fost clar.
Aflu acum, după redactarea materialului de mai sus, cu „UDMR ia serios în calcul ipoteza anticipatelor”. Ne apropiem de alegeri... Nu este, prin definiţie, un moment al reflecţiei şi al raţiunii. Ne vom rupe în lozinci şi acuzaţii, conform cutumei. Dar, dacă pretindem că învăţăm ceva din viaţă, ar trebui să începem să ne gândim, foarte serios (precum UDMR), la ce vom face După. Fiindcă va trebui să facem. Iar primul lucru pe care va trebui să-l facem este să renunţăm la retorica Duşmăniei. Ieşiţi din tranşee şi vorbiţi în Piaţă. Nu strigaţi! Vorbiţi...

joi, 26 ianuarie 2012

Iarna vrajbei noastre

Ninge viscolit. În parcarea din spatele blocului maşinile vecinilor se luptă cu nămeţii pentru a ieşi la strada mare, de unde, cu puţin noroc, la prânz vor ajunge la servici.

În turnul meu de fildeş tencuit, în spatele geamurilor termopan, lucrez la baza de date a şantierului Răcari, mai exact la arhiva fotografică (inventarul arheologic şi alte asemenea). Zozo – prea vedetă să o mai prezint – sforăie de vibrează biroul (sau să fie de la cooler?). Deschid fereastra FB şi văd oameni de zăpadă cu pancarte, vehemenţi şi veseli deopotrivă. Şi o închid. Fereastra.

Nu. Nu am să comentez discursul de ieri al Preşedintelui, fiindcă nu este nimic de comentat. Toate – lucruri vechi, cu care ne-am obişnuit, precum cu iarna siberiană care ne vizitează cel puţin o dată pe an. Tonul isterizat al televiziunilor poate lăsa impresia că trăim vremuri excepţionale. E doar iarnă, şi ştiţi, cu toţii, că până şi valurile îngheaţă câteodată.

Discutam cu cineva, acum două-trei săptămâni, adică înainte de începutul maratonului hivernal al protestelor, că societatea noastră – a noastră, a oamenilor, incluzând aici cu indulgenţă şi românii – a ajuns la un moment atât de penibil de etalare a nesimţirii, a indiferenţei, a instinctelor naturale (egoism, în esenţă), încât doar o suferinţă pe măsură – adică nemăsurată – ar putea să ne facă să ne reevaluăm viaţa într-un mod realist şi pozitiv. Trăiam cu impresia că momentul este aproape, că pândeşte de la colţul străzii, precum serviciile, dar nu ştiam cât de aproape este.

Nu. Nu am fost în Piaţă, spre dezamăgirea sau încântarea dumneavoastră. Am urmărit cu atenţie ce se întâmplă, „din papuci”, dar nu m-am dus. Am fost, e adevărat, la mitingul de la Arcul de Triumf, într-o vizită „protocolară’, doar ca să simt pulsul străzii. E ridicat, parol... Nu am fost în piaţă fiindcă, îmi place să cred, sunt o fiinţă prea structurată pentru a pactiza cu o nemulţumire atât de nebuloasă. Figura de stil a lui Lăzăroiu, cu „monstrul din adâncuri”, este adecvată; adâncuri ale frustrării, ale exasperării, ale nămeţilor veniţi ca măsură a vinovăţiei. Nu am putut pactiza cu Piaţa, fiindcă acolo demonstrează cei care au votat PENTRU (mă refer inclusiv la diversionişti); nu mă îndoiesc că revolta lor – referindu-mă la starea lor de spirit, înainte de toate – este mai mare decât a celorlalţi, care nu şi-au făcut iluzii, altele decât că la vară va fi bine şi cald.

Nu. Nu am să declar că cei din piaţă sunt eroi. Eroii sunt cei care au murit pentru cauza lor, „bună” sau „rea” (cine suntem noi să judecăm idealurile oamenilor?). Protestatarii sunt victime. Sunt victimele minciunii, ale ignoranţei, ale propriilor greşeli. Sunt însă victime care, conştient sau nu, şi-au asumat greşelile. Şi protestează, atunci, împotriva celui care întruchipează Amăgirea, cu atât mai vârtuos cu cât este mai greu. Ei sunt Mucenicii care, asemeni Salvatorului (Raed?...), au ales să se sacrifice pe sine. Dar ce mai au de pierdut?

O luptă paralelă se duce în spaţiul cibernetic. Şi acolo e agitaţie, şi acolo vizibilitatea a scăzut, ca şi pe şoselele patriei, aproape la zero. Şi acolo nervozitatea, dorinţa de a da vina pe celălalt, a ajuns aproape de paroxism (doar fiindcă, vorba optimistului, întotdeauna se poate mai rău). Ieri am postat pe FB link-ul către textul lui „Tolo”, cu un imaginar discurs al Preşedintelui, scriind că l-aş felicita dacă ar avea curaj să-l citească. Ce mi-am luat? Înjurături de la un coleg ieşean, evident portocaliu. Desigur, un istoric, şi încă unul cu ştaif universitar, ar trebui să poată mai mult. Uite că nu poate! De ce? Fiindcă este viscol şi toţi suferim că vârtejul ne-a luat minţile.

Corina a făcut şi ea o greşeală... (fiecare suntem datori, nu?). A postat pe seară o chestie de tip pisicesc, adică ce bine este să torci la căldurică. Am mai văzut astfel de postări, zilele trecute, ba cu căţei, ba cu fotografii de la Roma (de exemplu), şi alte crâmpeie de viaţă scăpată din nămeţii suferinţei (ah! uitasem de jocuri...; interesant, ca fenomen de înstrăinare). Şi-a luat-o şi ea, de la un prieten exasperat că unii dintre noi iau salariul degeaba (alt topic: ar face schimb de salarii?). Acum – să fim serioşi! O pisică ce toarce nu dă raportul despre câţi şoareci a prins. Doar toarce.

M-am întrebat, tot timpul, „ce ar zice Piaţa” de aşa ceva. Ei na! Ştiu. Există o încrâncenare pe care rareori am simţit-o (da, atunci, în 89, era mai mare). Nu am să spun că este „rea”. Cu siguranţă, însă, nu este bună. Este doar o stare confuză (şi neîndoielnic periculoasă), precum a unui om beat. Singura întrebare, acum, este dacă ar trebui să ne culcăm, sau să bem mai departe, conform înţelepciunii populare: ori la bal, ori pe ţambal. Sincer – nu am un răspuns.

PS: că uitai... Azi este 26 Ianuarie, ziua lui Pingelică... Ce melancolie... Şi "mucenicii" lui au treabă, azi, pe la Ghencea, deşi par foarte bine acomodaţi şi în Piaţă. Se bucură şi ei de... democraţie. Să fie sănătoşi...