Standarde

Trăim o realitate amuţitoare; am şi amuţit câteva luni. Că am avut şi diverse alte treburi, mai interesante decât văicăreala în piaţa publică – e drept; că nu am avut deloc ghes la vorbă – e tot drept. Că despre ce standarde – că veni vorba, azi – ar putea fi vorba? Standarde de calitate? Sau standarde de viaţă? Sau standarde manageriale? ...

Azi am primit două exemple de standarde care, în sfârşit, m-au făcut să zâmbesc. Prostănacu´s-a dus la Dăbuleni, să pună de o revoluţie cu sâmburi verzi în politichia noastră de măgaritar. Azi în Dăbuleni, mâine-n toată piaţa ... mă rog, nici oltenii nu au găsit rima, care nu, nu e nici sub apă, pentru că pur şi simplu nu e.

Al doilea exemplu e demn de un Guiness Book în versiunea ionesciană.  Un tânăr student se întâlneşte în lift cu o „elevă”. Salivează, blochează liftul şi o lucrează. Ea, săraca, ce să facă? (Că dacă avea cuţit?). Stă şi suferă. Pentru bună purtare, la sfârşit, el îi lasă o... carte de vizită. Atât era de sigur că făcuse impresie bună! Evident, i-a dat întâlnire o poliţistă...

Acum, sunt destul de sigur că vă întrebaţi de ce am făcut caz de lucruri atât de prosteşti, care se întâmplă de la Adam şi Eva (ei... dacă ar fi fost lifturi...). Mie morala mi se pare simplă : purtaţi în ghiozdane numai pepeni, şi nu daţi niciodată cărţi de vizită! V-ar putea suna un jandarm în week-end, să vă faceţi datoria de voluntar (că dacă...?).

Unde fugim de’acas’

Poate mi se pare… Poate m-am defectat.  Dar lumea în care trăim a luat-o razna!

Comunismul e mort şi îngropat. Doar puştanii narcomani ar putea rata observaţia.

Socialismul liberal, copilul din flori al comunismului, a reuşit să dea imperialismului o lovitură de moarte. El a patronat politici care au dus la falimentul statelor moderne. Efortul de a asigura pâinea şi circul pentru proletariat s-a demonstrat, din nou, un preţ prea mare.  Adică efortul de a veni la guvernare aruncând săracilor pomeni.

Capitalismul clasic e în putrefacţie, de un veac şi ceva, de când i-a mirosit ceva lui Marx. Doar că niciodată nu a puţit mai rău. Capitalistul are un singur Dumnezeu, iar acela este banul. Singura sa morală este „legalitatea”, iar cu acte în regulă se poate fura oricât. Guvernele sunt captive unui sistem bancar multinaţional corupt, care face şi desface majorităţi, pune iasomie în mămăligă să esplodeze parfumat, şi, evident, ne re-eşalonează datoriile în beneficiul nepoţilor.

Europa se întoarce la ideologii naţionaliste, pregătindu-şi implozia. Pungile portocalii, golite de zahăr şi ulei, vor fi atunci paraşutele clasei muncitoare care, în sfârşit, va merge în paradis... Paradisul satului natal, unde vor munci opt zile pe săptămână, pentru a-şi spala păcatele multe: că au furat, au minţit şi au mâncat prea mulţi mici. Anarhia medievală a început în Imperiul carolingian... Long live UE!

Acesta este peisajul pe care îl admir, de câteva luni... Înconjurat de nemulţumiri şi aprehensiuni, constat că devine imposibil să mai spun ce anume nu-mi place. O lume în care Dorel Bondoc – exempli gratia – este om de ştiinţă şi publică una spre trei cărţi pe an, este o lume pe dos, ca un coşmar absurd, care nu mai merită multe comentarii. A persevera în asemenea comentarii este şi un gest de insanitate. Cine strânge gunoiul este un gunoier, nu-i aşa? Dar cine îl descrie?...

Atunci am început să mă uit în jur, după ceea ce eventual îmi place. Ca orice arheolog, îmi place să umblu – cu atât mai mult cu cât ni se pregăteşte întemniţarea în subsolurile mânir – şi să fac fotografii. Sunt instantaneele vremurilor frumoase, când încă mai puteam bântui. Nu am deliberat prea mult de ce am făcut acel blog. Nu sunt sigur că vreau să aflu. A fost un impuls, precum cel de a bea apă. Vie sau moartă.

Vezi http://unde-fugim-de-acas.blogspot.com/

Gulaş cu praz

Opoziţia tună şi fulgeră... Preşedintele a stârnit viespile din secuime. Acum, cred că tuturor ne este clar că viespile erau acolo; doar le-a stârnit. Ce faci, totuşi, când viespile sunt furioase?... Te duci la baie, presupun. Dacă ai baie. Statisticile europene ne arată că românii sunt europenii cu cele mai puţine băi. Au moştenit credinţa, de la strămoşii romani. Nu ajunge?

Ne-am bucurat că generaţia noastră nu a avut parte de un război mondial, sau de o ciumă neagră. Vorbim, în schimb, de „criza perfectă” (Roubini), ne aşteptăm la o supra-încălzire globală, însă nu înainte de o scurtă glaciaţiune, dar numai dacă nu vine, între timp, vreo cometă... Am ajuns la un punct la care nu e sigur ce ne loveşte, dar e tot mai sigur că ne loveşte. Într-o asemenea incertitudine, puseurile naţionaliste au totdeauna trecere. De ce? Fiindcă pericolul – care ne curge prin vine, rece – trebuie să poarte un nume. Oamenii nu acceptă ameninţările indeterminate; e mult mai uşor de înfruntat un inamic „cu faţă”. Nu are nici o importanţă dacă inamicul e imaginar, sau e doar ţap ispăşitor. Nu vorbesc aici doar despre aprehensiunile românilor. Vorbesc despre teama oamenilor, în general.

Viespile erau acolo,în damigeana cu cireşată. Un nefericit a deschis dopul, fiindcă se plictisea; trăieşte pur, doar cu adrenalină. Ne-am imaginat – cu o supremă probă a „iraţionalităţii noastre optimiste” – că coşmarul naţionalist a murit. Dormise, doar. Când beţivul s-a împiedicat de damigeană, viespile s-au trezit.

Retorica de genul „dacă nu le convine – să plece acasă”, monedă curentă în anii 90, a revenit pe sticlă. Nu e doar „Tribunul” – nebunul de serviciu. E plină presa online, pe „forumuri”, de păduchi portocalii care înjură neaoş, fără ortografie, doar din vintre. Pentru tembelul autohton, o mie de ani nu înseamnă nimic: maghiarii sunt doar nişte venetici. Ştim de la Blaga că românul trăieşte în veşnicie; e un fel de văr de-al doilea al lui Dumnezeu. Pentru asemenea nătântoci explicaţia că toate popoarele moderne ale Europei s-au născut cam în acelaşi timp, la orizontul anului 1000, este doar un enunţ stupid, fără conţinut. Cine? El, Românul?... Care are sângele lui „Dromichete”?!

Nici ceilalţi nu sunt prea zdraveni. Ei sunt singurul popor european care nu s-a schimbat în ultimii 5000 de ani. E adevărat că nu sunt tocmai europeni, dar de aceea au venit, să ne salveze, să ne creştineze, să ne civilizeze. Şi care este mulţumirea?? Tratatul de la Trianon???... Retorica Poporului Ales, care nu poate uita Imperiul Sfântului Ştefan, este cel mai bun pansament gastric pentru consumul exagerat de alcool, la vreme de criză. Mofturile grofilor ajunşi în democraţie, cu un singur vot, ca orice ţigan, sunt aproape la fel de nesuferite ca pretenţiile de sânge albastru ale unui baci (à porpos: un cuvânt în dispută lingvistică!) care şi-a instalat stâna într-un palat.

Problema nu este, cum greşit se crede, una istorică. Este o problemă politică, ţinând de mecanica puterii. După 89, dreapta maghiară, revendicându-se de la Horthy, şi stânga românească, nerevendicată de la Ceauşescu, şi-au dat mâna în competiţia electorală, câştigând puncte preţioase pe pielea vecinilor. Este atât de uşor de izbândit răgnind repertoriul galeriei, că este aproape imposibil să nu o faci. S-a ajuns până acolo încât Crin Antonescu – pentru a cărui discernământ am tot respectul, şi nu de azi, de ieri, ci de pe la începutul anilor 80 – să reproducă şi el, în zilele noastre, fraze pe care le credeam uitate, într-o versiune doar ceva mai edulcorată („Sperăm că Băsescu nu va concesiona UDMR o bucată din România”). Mă întreb, doar, dacă putea face altceva. Cine vrea să ajungă la putere nu poate face acest lucru spunând „adevărul şi numai adevărul”, ci spunând electoratului ceea ce electoratul vrea să audă. Iar electoratul asta vrea: să ne iubim pe tunuri, fiindcă este mai uşor decât munca la războiul de ţesut.

Îndemnul la moderaţie nici măcar nu mai poate fi formulat. În vremurile care se întorc, vorbele cumpănite vor fi puse pe cântarul trădării, ruginit dar eficient. Raţionalizarea nenorocirilor se plăteşte cu o ceşcuţă de cucută, după cum arată un ilustru exemplu antic.

Cu destui ani în urmă, pe când era tânăr şi ferice, Paul Damian a produs una dintre replicile care îl vor nemuri. Având un clinci verbal cu un secui, plecând de la declinări periculoase gen „ţara mea, ţara ta, şi-acui o vrea”, i-a spus acestuia, râzând: „De ce te uiţi aşa urât? Amândoi suntem olteni! Tu – oltean mai de sus, eu – mai de jos...”.

Şi unii, şi ceilalţi, oltenii de sus şi oltenii de jos, clamează azi dreptul la autodeterminare, mai sonor sau mai înfundat (am auzit glasul „autonomiei”, destul de răspicat, pe şantierul de la Răcari, anul trecut). Nu ştiu exact ce se va întâmpla cu secuii, în ţinutul lor, deşi pot presupune. Cred că vor planta cartofi roşii în Mureş, cartofi albi în Harghita şi cartofi verzi în Covasna; vor da copiilor să sugă numai lapte Covalact, vor suge ei înşişi, neobosiţi, numai lacrimi de Covagin (ei nu ştie romaneşte...), şi-l vor spânzura pe Avram Iancu în fiecare zi, la 12 fix, în pragul bisericii, în faţa icoanei vicepreşedintelui Parlamentului European... Am însă o bună intuiţie despre ce se va întâmpla cu oltenii, în „banatul” lor; pardon, bănia lor. Carnea de oltean va fi mai ieftină decât cea de câine, la piaţa mare din Craiova. E şi aceasta o soluţie, cu scumpetea asta mondială... Sunt curios doar cum se vor numi noile modele de Ford. Jăratec? OltFord? Ţarina 4 x4? Doar cu consumul va fi o problemă: cam o cobiliţă de gaz la suta de seminţe.

Fiul de la ogor

Sunt sigur că mulţi dintre voi aţi auzit despre pilda Fiului rătăcitor. Sunt la fel de sigur că puţini o ştiu, de fapt. Apostolul Luca (15, 11) aminteşte păţania cu un tânăr neisprăvit, care a furat cardul tatălui şi maşina, şi dus a fost în ţări străine. A trăit acolo cu „femei desfrânate” şi, fireşte, după ceva vreme s-a întors, rupt în fund şi rupt de foame, punându-şi ţărână în cap şi cerându-i tatălui său să-l primească înapoi, fie şi ca argat. Spre supriza tuturor, gospodarul nu l-a pedepsit, ci tăiat viţelul cel gras şi a chemat lăutari, să se veselească.


Deşi pilda se numeşte a „fiului risipitor”, personajul central este fiul cel bun şi muncitor, care nu-şi lăsase tatăl niciodată, şi care nu-i ieşise din cuvânt, şi care, venind de la ogor şi auzind muzică, s-a înfuriat şi i-a reproşat tatălui tot ce vă puteţi imagina. Răspunsul înţelept (?) al tatălui, ducând subit discuţia spre arta prozelitismului, are mai puţină relevanţă aici. Revolta celui care a muncit o viaţă, şi se vede fără pensie – de pildă – este acel lucru de obicei sărit în comentariile bisericeşti.
Dacă vi se pare că parabola era valabilă într-o societate de mult apusă, am să vă aduc aminte un banc de acum câţiva ani.

Vasile dă ortu popii, şi ajunge în ceruri. Fusese om muncitor şi respectat, aşa că s-ar fi aşteptat la o promovare. În poarta raiului îl opreşte Sf. Petru şi-l întoarce din drum. Săracu Vasile, cu lacrimi în ochi, nu mai ştie ce să spună, când, peste umărul preasfânt, zăreşte pe Ion – dus şi el în acelaşi an, de Paşti -, beat mort, tăind bilete pentru o conferinţă despre Păcate. Prea-sfinte! izbucnii el. Păi Ion, beţivul satului, e în rai, iar pe mine, care am muncit toată viaţa, ca un rob, mă alungi ca pe un câine râios?... Normal, răspunse zâmbitor Sf. Petru... Mai ştii ce-ai spus când ţi-ai dat cu ciocanul în unghie?... Că Ion era un beţiv – ştim şi noi. Dar de câte ori ducea paharul la gură zicea „Doamne-ajută!”

Judecata istoriei este bizară, probabil fiindcă nebănuite sunt căile. Apostolul Luca ne-a dat pilda, povestindu-ne explicaţia tatălui, dar nu a considerat necesar să ne spună şi dacă Fiul-de-la-ogor a fost mulţumit de explicaţie. Probabil că nu. El a continuat să muncească, cu înverşunare, la câmp, sau în şopronul din spate, dând la nicovală, să sperie dracii, sperând cu înverşunare că munca lui se va răsplăti, asudând şi înjurând printre dinţi (să nu-l audă Sf. Petru). După veacuri, un alt evreu deştept a pus secera şi ciocanul în cruciş, şi a dat tonul la cântec: Sculaţi, voi oropsiţi ai vieţii! Iar Fiul-de-la-Câmp a crezut că venise şi vremea lui. Nu. Venise vremea să muncească şi mai abitir, pentru o zi îndepărtată în care copiii lui aveau să mănânce cât vor pofti, şi când toţi oamenii vor fi egali. Şi s-a dus şi asta, fiindcă într-o zi, din nou, a început să muncească să-şi plătească ratele la bancă. Nu ştie când a făcut atâtea datorii; ştie doar că copiii lui, neam de neam, vor trebui să muncească pentru a-i plăti lui datoriile. Unde a greşit?...

Nu l-aţi cunoscut pe Fiul-de-la-Ogor? Cum să nu?... E cam şters, nu-l vede nimeni, pentru că munceşte. Doar ochii lui mici – dacă eşti atent – licăresc ciudat, se rotesc frenetic, ca ochii de şobolan, înregistrând totul: de câte ori ai întârziat, dacă te-ai uitat după un bolero, dacă ai fumat o ţigară în loc interzis, dacă ai ochi albaştri, dacă scrii cu stânga, dacă ai cărarea pe partea cealaltă. Priveşte neîncetat, munceşte poticnit, dar neabătut, şi speră că ziua lui va veni. De ura lui nu vei scăpa, fiindcă nimic nu este pe măsura încrâncenării lui; i s-a făcut o nedreptate, şi pentru asta vei plăti. Tu şi toţi ai tăi!

Mai avem o singură speranţă. Ba nu: mai multe. Se zice că la anu’, prin iunie, vine Comeata. Dacă ne ratează, prin decembrie oricum soarele va intra în buricul Căii Lactee şi va sângera. Curentul electric se va opri, polii se vor inversa, iar părul vă va creşte pe picioare. Calendarul mayaş şi Nostradamus, deşi nu s-au cunoscut, au oprit ceasul istoriei în 2012, fiindcă marile spirite se întâlnesc.

Şi dacă nici acestea nu vor fi destul, atunci Încălzirea Globală îşi va face datoria şi va trimite un val uriaş, care va dărâma zidul de nedreptate al lumii! Iar dacă nici asta nu va fi de ajuns, atunci alegerile prezidenţiale din decembrie 2012 vor consemna sfârşitul lumii: Dănuţ Preşedinte! Din pubela istoriei va ieşi Elodia, legată la ochi, îmbrăcată cu Roba, dar în rest goală, cu Cântarul în mână, şi va cânta manele.

Doamne-ajută!

Fotogrammetrie

Acum vreo trei săptămâni a avut loc a 12-a ediţie a Simpozionului ARA (acel ARA cu Arhitectură în faţă). Trec peste câteva chestiuni neplăcute, pentru a mă opri asupra unui fapt care m-a deranjat, şi, în mod normal, ar trebui să-i deranjeze şi pe alţii. Pe site-ul organizaţiei se găseşte programul acestei manifestări. La sfârşitul zilei de vineri (dizgraţios, dar nu surprinzător) aveam şi eu o comunicare, scrisă acolo astfel: "O aplicaţie de fotogrammetrie digitală"; precum "cummetrie". Indiferent ce veţi gândi mai târziu, jur că materialul trimis organizatorilor avea un singur "m", pentru simplul motiv că aşa am învăţat eu la şcoală, cu multă vreme în urmă, că în limba română, datorită filosofiei fonetice, consoanele duble din limbile de origine (pentru neologisme) se scriu cu consoană simplă. Există excepţii, dar sunt aparente (ciocnirea dintre consoana finală a unui prefix cu consoana iniţială a cuvântului).
Incidentul m-a determinat să mă sui pe Goagăl, să văd ce mai zice lumea. E jale!... Doar câteva exemple:

• există un Centru Naţional de Geodezie, Cartografie, Fotogrammetrie şi Teledetecţie;
• există însă şi o Asociaţie Română de Fotogrametrie şi Teledetecţie;
• Facultatea de Geodezie a Universităţii de Construcţii (mediu academic, deci) are un motor de căutare în site; acesta răspunde de 33 de ori la "mm", dar şi de 6 ori la "m"; hm...;
• patronatul din cadastru scrie însă cu "m" (mai de modă veche);
• Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară (pentru necunoscători: sunt boss-ii în materie), tot cu search în site: 2 "m" dar 4 "mm" (devine cam ca la vot...: cei mai mulţi au totdeauna dreptate);

Lista ar putea continua, dar nu ştiu dacă are rost. Nişte ingineri, să spunem... Să vedem ce spun cărturarii care scriu dicţionare. Super-tare:

• dexonline zice aşa: "FOTOGRAMMETRÍE s. f. Ramură a topografiei care se ocupă cu studierea principiilor, metodelor și procedeelor de determinare a formei și a dimensiunilor obiectelor pe baza fotogramelor. – Din fr. photogrammétrie; sursa: DEX '98; adăugată de zaraza_joe" (cam mult coniac, Joe...);
• alte 5 dicţionare citate online dau în esenţă aceeaşi explicaţie;
• eu am totuşi o nedumerire: dacă "fotogrammetrie" este forma corectă, atunci de ce nu şi "fotogramme", ci "fotograme" (în aceeaşi definiţie);
• hazul este că, tot pe dexonline, găsim şi forma "românească": "FOTOGRAMETRIE tehnică de determinare exactă a formelor, dimensiunilor și poziției în spațiu a detaliilor fixe sau mobile din teren cu ajutorul fotogramelor. Fotogrametria este utilizată în special în acțiunile militare, pentru a realiza rapid schimbările esențiale ale configurației terenului, întocmirea hărților militare, a planurilor suprafețelor etc". Sursa: Glosar de determeni aviatici, adică tot nenorociţii de ingineri... Oricum, aceasta este definiţia cea mai apropiată de ce ar trebui să fie;
• că vorbim despre consecvenţă (fie şi în greşeală), să mai spunem că acelaşi DEX '98 dă definiţia "CARTOGRÁMĂ, cartograme, s. f. Reprezentare grafică pe o hartă a unor mărimi referitoare la răspândirea, la gradul de intensitate etc. al unor fenomene statistice, prin hașuri, culori etc. – Din fr.cartogramme ". De ce nu "cartogrammă"?

Acum..., că colegii de la ARA nu mai ştiu cum se spune, sau că s-au luat după "popor" (cel majoritar), în aiureala asta generalizată - nu e grav. Că nu-şi mai aduc aminte de şcoala primară - se întâmplă la tot pasul; sunt "doctori" în altceva (în ARA). Dar că nu m-au anunţat că mi-au schimbat titlul şi m-au pus în faţa faptului împlinit - asta chiar nu se face. Acest lucru ar fi trebuit să-l ştie, ca vechi organizatori de evenimente ştiinţifico-moralizatoare. Dar cu organizarea e cam la fel precum cu ortografia: s-a uitat, dacă s-a ştiut vreodată.

Linku' luminat

Am primit din îndepărtata Americă un link, pe care vi-l împărtăşesc: http://www.cncs-uefiscdi.ro/wp-content/uploads/2011/04/Evaluarea-revistelor-din-domeniul-umanist.pdf. Este noul regulament de acreditare a revistelor româneşti din domeniul ştiinţelor umaniste.
Au trecut doar câteva săptămâni de când făceam spume că nu mă calific pentru proiectele Idei; motivele sunt mai multe iar unele nu au nici o legătură cu managementul din MNIR. Dar unul dintre motive este situaţia dezastruoasă în care se află publicaţia de casă - Cercetări Argeologice. Spunând "dezastruoasă" nu cred că exagerez cu nimic; este modalitatea concretă în care o instituţie "naţională", cu pretenţie de lidership, dă cu fluidele în fasole. Este suficient să consultăm chiar site-ul MNIR pentru a vedea ritmul fulminant al apariţiei "periodicului", adică la aproximativ trei ani: 1992, 1997, 2000, 2003, 2006, 2008, 2011 (?). Cum să te califici cu asemenea performanţă?? Ar mai fi de precizat imediat că NU finanţarea a fost problema (oricum, nu după 2000). Problema o ştim toţi, aşa că nu prea e mare lucru de discutat. Ştiu că se va lua cu titlu personal, deşi nu este; este o problemă care ne afectează pe toţi, în varii feluri, deci este o problemă instituţională, şi ar trebui rezolvată instituţional, prin numirea unui colectiv nou de redacţie. "Colectiv nou" înseamnă, ca la "guvern nou" - un alt şef!
Pentru ceea ce se întâmplă, de atâţia ani, nu există scuze. Cunoaştem contra-exemplul revistei Studii de Preistorie, editată de o asociaţie (al cărui nucleu funcţionează în MNIR) care din 2002 încoace a scos 7 numere, adică aproape un număr pe an, şi care deja a fost acceptată la evaluare de Thomson Reuters.

Un veac de stupiditate

A trecut şi 1 Aprilie, cu discuţii sterile despre dacă „am ieşit” sau nu, precum un prunc leneş. Nimic nu mai e cum era. Nu am auzit nici o minciună straşnică, de genul „Băsescu a demisionat şi se retrage din politică”, sau „Irinel s-a sinucis cu şireturile de la corset”. Am învăţat însă, dintr-o reclamă-spam, că ar exista o „lună a păcălelilor” (uitai să întreb: internaţională?), de unde presupun că ar fi şi un an al păcălelilor (cel electoral), şi că se va ajunge la un deceniu al inventicii, dacă ar fi să ne luăm după Nostradamus.

Cu veacul e mai grav, fiindcă nu ştim cât durează; este un „secol indeterminat”, şi durează cât singurătatea.

A fost chiar o zi plicticoasă, cu veşnicele probleme în bazele de date ale fabricii, cu reînnoitele proiecte de cercetare, adică multă-multă rutină, cam cât un veac. A fost azi un singur moment amuzant, citind notele unui tânăr colaborator, care, dorind să traducă în engleză „Valul lui Traian”, a scris „Trajan’s wave”. Nu râdeţi şi nu daţi cu presupusul, că nu ghiciţi; nu este istoric, deci nu este deloc grav, este doar amuzant. Dar dacă totuşi vi se pare grav, sau poate doar amuzant, încă nu ştiţi nimic... Având o presimţire zumzăitoare, am deschis DEXonline şi... stupoare:

DEX ’98: val indice 1: „Masă de apă care înaintează prin mişcări oscilatorii [hoppa...] la suprafaţa unei mări, a unui fluviu [poate efluviu] (...) Din sl[avonă] valŭ” [de citit aprox. „valî”, cu finală mută].

DEX ’98: val indice 2: „Meterez de pământ care servea în antichitate [câtă precizie!] ca fortificaţie militară [super tautologinecologie], Din lat. vallum, cf. germ. Wall, it. vallo.”

Să recapitulăm: DEX crede că avem două cuvinte identice, ambele substantive neutre, provenite din două limbi diferite. Cool! Să mergem mai departe, prin veacul nost’!

Marele Dicţionar de Neologisme 2000 preia explicaţia 2 din DEX. Senzaţionala noutate este că „val” ar fi o achiziţie recentă, telectuală, deşi nu este clar dacă direct din latină, sau prin intermediarele moderne germane sau italiene (limbi vorbite în toate satele din Dobrogea).

Dicţionarul Etimologic Român este, desigur, cel mai gomos: 1. Undă, talaz. 2. Vălătuc, ţesătură.... 3. Piesă cilindrică... bla-bla. 4. Încercare grea, necaz [??]. 5. Barieră, obstacol, meterez. Şi aici începe recitalul: din slavona... Miklosich, Cihac, Conev, Philippide, iar pentru sensul 5, „derivarea directă din germană... nu este sigură” [dar este probabilă?!]. Câtă probitate... atâta dramă.

Oare la ce este bună atâta şcoală, dacă se calcă pe şireturi atât de uşor? „Hadrian’s Wall” şi „Valul lui Traian” au nevoie de un intermediar slavon? sau german? sau italian? Hallo??

Staţi cuminţi la locurile voastre!

Atelierul

Am avut astăzi prima întâlnire numită de mine, ad hoc, Atelierul din Calea Victoriei (pentru detalii de program şi tematică vezi http://www.mnir.ro/ro/Evenimente/Eveniment.aspx?IDEveniment=127). Doresc aici să comentez, pe scurt, câteva lucruri legate de împrejurare, în primul rând în beneficiul celor care fi dorit să participe, dar din diverse motive nu a fost posibil.
Aş dori în primul rând să le ofer consolarea: toate locurile în picioare erau luate încă de la fără zece. Am şi eu o consolare: cafeaua pe care nu au băut-o ei, o beau eu, săptămâna viitoare, de la termos (evident, încă rece după un weekend cu moşi friguroşi).
De ce Atelier? Pentru că, vorba Actorului, ne facem că lucrăm; secundar, pentru că noţiunea presupune, subliminal, creativitate. Nu e frumos?... Şi apoi, ce nu arată încă bun de vânzare, e - normal! - încă în lucru. Bună găselniţă!... Dincolo de glumă (fiindcă a fost; hai, râdeţi!), cred că este un format de întâlnire potrivit cu cine suntem şi cu ceea ce facem. Stăm într-o clădire-atelier, în (re-?) construcţie, accesul este pe o stradă devenită şantier-şcoală pentru excavatorişti, iar noi, organizatorii, nu avem pretenţia că le ştim pe toate, că le-am făcut impecabil, că, deci, e de lucru şi pentru noi şi pentru toate generaţiile care vin (har Domnului, chiar dacă vor fi şomeri, măcar nu se vor plictisi).
Despre prezentări (pentru titluri vezi link-ul de mai sus) aş spune, pe scurt, că au fost mult mai lungi decât am planificat, încercările de disciplinare lovindu-se de încăpăţânarea vorbăreţilor; au fost mai tehnice decât am dorit, deşi m-am străduit să "vulgarizez" (cuvântul preferat de Bogdan Şandric pentru explicaţii prea terane, adică nu subterane, nici supraterane, ci cu parcare ieftină la iarbă verde, dar nu la loc cu verdeaţă), spre exasperarea neiniţiaţilor în bla-bla-ul tehnicilor de proiectare; discuţiile de la sfârşit au fost mai interesante decât mă aşteptam, ceea ce mi-a demonstrat că cel puţin unul dintre obiective - comunicarea dintre "meşteri şi calfe" - a fost atins.
Despre GISRoA - the new kid in town - am să spun, foarte scurt, că este o aplicaţie GIS proiectată pentru arheologii români, indiferent de apartenenţa instituţională. Programatorul este o tânără colaboratoare de la ASE (surpriză!), pe nume Aura Mocanu-Vîrgolici, deloc întâmplător soţie a unui alt colaborator apropiat al ultimilor ani, chimist (surpriză?) la IFIN, Marian Virgolici. Să nu spună lumea că am uitat de nepotism şi afaceri în familie, că noi perseverăm! Aplicaţia funcţionează, prin comparaţie cu un avion capabil să decoleze şi să aterizeze fără plasă, dar este într-o etapă pe care am apreciat-o drept "Alpha-Zero", fiindcă deocamdată avionul merge doar unde vrea el, între decolare şi aterizare. Săptămâna care a preces prezentării am sacrificat-o pe altarul muncii, cum şade bine unei tinereţi revoluţionare (mulţumuri PR-ului de la MNIR că nu ne-a anunţat de vernisarea expoziţiei pioniereşti decât cu câteva zile înainte; GISRoA mai avea puţin şi ateriza pe avionul prezindenţial al tovarăşului Ceaşcă), producând o lungă listă de AŞA NU, pe post de mulţumiri aduse programatorului. Este încă o dovadă că nici o faptă bună nu scapă nepedepsită (Aura lucrează voluntar pentru noi). Vestea bună este că ea a primit ploaia de mulţumiri zâmbind. Vestea proastă este că în 3 luni trebuie să-şi termine doctoratul, aşa că o va lăsa mai uşor cu voluntariatul. În fine, studiem - împreună - posibilitatea de a antrena şi alţi programatori în dezvoltarea proiectului, pentru că volumul de activitate propus este considerabil, pentru a putea lansa, de adevărat, o variantă Alpha (deci pentru testeri...).
De ce am lansat, atunci?... Bună întrebare. Ca orice problemă adevărată, are mai multe soluţii. Ca par examplu: că şi alţii lansează cărţi fără tiraj?... Că trăim în România şi asta ne ia tot aerul în mâneca de vânt?... Că, în fine, la momentul anunţului nu ştiam că avionul zboară unde vrea el?... (normal: ne-am dat seama de asta - zburând).
Evident, de-abia aştept să am veşti bune... Sigur veţi afla...
Oricum, atelierul nici nu a fost proiectat, la început, pentru GISRoA, ci pentru ca Mihai Florea să-şi poată prezenta achiziţiile de suport cartografic. A fost un moment de mare inspiraţie, în această frumoasă zi (mizerabilă, altminteri, fiindcă vântul îngheţase pe mânecă), când Mihai le prezenta, mândru, ceea ce reuşise să strângă, cu trudă, în ani de zile, iar colegii ot MNIR se priveau derutaţi, neînţelegând exaltarea... În fine, eu, mărturisesc, sunt de partea lui Mihai, care chiar a strâns foarte multă documentaţie strategică pentru orice proiect care se loveşte de noţiunea de "hartă" (şi care ar fi proiectul arheologic care nu se loveşte?). Corina Nicolae mi-a explicat apoi de ce colegii noştri aveau dreptate mărturisind, spăşită: "OK, am rămas şi eu cu ceva: am înţeles ce este un raster". După cum vedeţi, toată lumea are dreptate, ceea ce nu poate fi decât înălţător şi ameţitor deodată (fasten please belts!).
Discuţiile, deja am menţionat, au fost interesante, sugerând că acolo s-au strâns oameni dispuşi să coopereze, cel puţin la nivelul schimbului de experienţă (vital, în programare). S-a evocat, din nou, schimbarea necesară a mentalităţii "arheologului (român)", iar de aici am dezvoltat personal o ipoteză de lucru pe care am să o expun, sumar, şi aici. Sigur, cel mai mare duşman al coperării este tocmai "arheologul", format întrun mediu pe care l-aş numi, fără teamă că exagerez, drept paranoic de secretos şi schizofrenic de însingurat. Sfatul meu a fost că nu ar trebui ca cineva - un tânăr care încă îşi imaginează că mentalităţile se pot "schimba", de exemplu - să aştepte soluţii şi îndrumar de la o instituţie, indiferent care, pentru bunul motiv că ele sunt conduse de oameni "la o frumoasă vârstă", iar frumuseţea este imuabilă, prin definiţie (ne asigură antropologii); să nu aştepte deci rezolvări nici de la "asociaţiile profesionale", care pot fi conduse şi de oameni mai tineri, dar care au un puternic iz de interese curriculare. Soluţia este într-o direcţie complet neprevăzută (precum zborul nărăvaş al copilului teribil), aceea a grupurilor informale (pentru învăţarea prin exemple - vezi Geospatial @Goagăl), care nu au director, secretar, ştampilă, regulamente de ordine interioară, ci sunt asocieri de oameni liberi, care se întâmplă să fi aflat că Internetul există. Am ajuns şi eu la o vârstă destul de frumoasă şi nu mai sper nimic de la "instituţii", ci de la indivizi liberi şi... voluntari.
Sper să refacem experienţa cu "Atelierul", într-un format revizuit, de tip "one (wo)man show", pentru a da vorbăreţilor posibilitatea să dea în petic cu totul (nu mă refer la tricolorul maghiar), pentru a avea o tematică bine rotunjită şi pentru a lăsa suficient de mult timp discuţiilor. Intenţia de programare este lunară, să vedem dacă tot joi, tot între doăuşpe şi doi (sunt ardelean! e voie!). Idei am şi eu, dar poate aveţi şi voi. Haideţi la o bârfă tare despre cârcâiaci (dacă veniţi vă spun cine sunt aceia)! Haideţi să învăţăm, împreună, să vorbim singuri! ("a vorbi singur" înseamnă, în biroul nostru, a fi atât de ... continuarea la Atelier).

Blogger's Voice of Romania

CU PATRIOTISMUL TE NASTI. EL ESTE INSCRIS IN TINE DE BUNUL DUMNEZEU ODATA CU NASTEREA TA, CARE ARE LOC DIN ANUMITI PARINTI, INTR-UN ANUMIT LOC PE FATZA PAMANTULUI, SI INCEPAND DE LAPTELE SUPT SI A VORBI O SINGURA LIMBA, LIMBA MATERNA, CARE NU SE UITA NICIODATA, FIIND INTRATA IN CORPUL OMENESC ODATA CU LAPTELE MAMEI. PATRIOTISMUL, FIIND O CONSECINTA IMEDIATA SI PENTRU INTREAGA VIATZA A CONDITIILOR ARATATE MAI SUS. NU POTI CONDAMNA PE UN GREC CA-SI IUBESTE GRECIA, PE UN FRANCEZ CA IUBESTE FRANTA, SAU PE UN POLONEZ CA IUBESTE POLONIA. DAR II POTI CONDAMNA PE FIECARE DINTRE ACESTIA CARE NU-SI IUBESC PATRIA. CAT DUREAZA IUBIREA DE PATRIE? INTREAGA VIATZA, DE CAND TE NAQSTI PANA MORI, TOT ASA CUM ITI IUBESTI, PARINTII, FRATII , RUDELE SI INTTREG NEAMUL DIN CARE FACI PARTE. SI INCA CEVA IMPORTANT: CHIAR DACA-TI PARASESTI PATRIA IN ANUMITE CIRCUMSTANTE, IUBIREA DE PATRIE CONTINUA SA EXISTE IN TINE, BA CHIAR DEVINE SI MAI PUTERNICA SI ANTRENEAZA IN TINE DORUL DE PATRIE CARE UNEORI ESTE ATAT DE INTENS INCAT TE FACE SA SUFERI. NUMEROSI PATRIOTI ROMA SILITI SA SE REFUGIEZE IN DECURSUL ISTORIEI, AU REVENIT IN PATRIE LA SFARSITUL VIETII PENTRU A FI INMORMANTATI IN PAMANTUL PATRIE.
A fost un lung citat, semnat anonim, drept comentariu la articolul cuiva despre patriotism (cel din urmă avea bun simţ, deci a contrariat). Nu am să spun ce este greşit, fiindcă aproape totul este greşit. Metafizica legionară se exprimă aici, plenar, cu patosul comunist şi stupiditatea căpşunarului.
Pentru claritate, şi pentru cine eventual nu a înţeles, eu sunt patriot. Conceptul de patriotism, în sine, face obiectul disputei. Problema-problemelor nu este nici în economie, nici în societate, nici în conjunctura internaţională dificilă; problema este în capul nostru, aşa cum anonimul demonstrează. Acolo găsim prea mult gunoi, doar că este genul de gunoi de care nu putem scăpa prin metodele obişnuite, sau prin mai moderna reciclare.
Am reprodus citatul fiindcă acest blog este adresat, explicit sau implicit, istoricilor. Cred că nu este suficient să constatăm aberaţiile conştiinţei publice. Ar fi de dorit să luptăm, după puterile fiecăruia, cu aberaţiile imaginarului colectiv. Pe concret - când va redeschide MNIR o serie de conferinţe pentru public? Pe orice temă de interes public. Inclusiv "patriotismul".

Erratum articol lege

Cu scuzele de rigoare... Legea la care făceam referire ieri are articole atât de lungi (pe pagini...), încât numerotarea lor este greu de urmărit. Articolul pe care în citam era Art. 2, paragraful (4). Voi încălca regulile obişnuite şi voi face modificarea şi în postarea respectivă, pentru a nu provoca confuzii cititorilor.

Arheologie şi cercetare

Mă uitam azi, ca tembelul ("vântură vânt"), pe Ordonanţa 43 din 2000, cea care reglementează activitatea arheologică. Am citit-o de mai multe ori, de-a lungul timpului, mai mult pe bucăţi (cu interese specifice) decât în ansamblu, dar această prevedere pur şi simplu mi-a scăpat... Sper să nu fie o prostie din partea mea să atrag atenţia asupra unei prevederi foarte bune, necesare şi în viitoarea redactare (care acum se cloceşte).
De ce mi-a scăpat, în ciuda faptului că este foarte importantă? Nu e ciudat? Cred că noi, cei trecuţi de “vârsta mijlocie”, avem aşa o mare neîncredere în litera legii, că... literele trec prin faţa ochilor, private de conţinut, fiindcă, nu-i aşa? – şi ce dacă?. Să vedem ce spunea legiutorul, acum 11 ani:
Art. 2, (4): Toate etapele cercetării arheologice sunt parte integrantă a activităţii de cercetare ştiinţifică, aşa cum este definită de legislaţia în domeniu.
Oricine care a funcţionat în interiorul sistemului muzeal ştie că textul a rămas apă sfinţită (nici nu drege, nici nu strică), fiindcă altfel ar fi trebuit să aibă cel puţin următoarele consecinţe:

• muzeele care au ca obiect de activitate patrimoniul arheologic şi personal arheologic atestat, sunt unităţi de cercetare şi se supun legislaţiei în domeniu (= Legea cercetării), iar codul lor CAEN principal ar trebui să fie cel al cercetării;

• arheologii implicaţi în activităţi de cercetare sunt cercetători, de drept, şi nu muzeografi;

• arheologii implicaţi în proiecte de cercetare finanţate de Ministerul Educaţiei şi Cercetării trebuie plătiţi conform Legii cercetării, nu după bunul plac al unui contabil;

• fondurile de cercetare provenite din alte fonduri decât cele ale Ministerului Culturii ar trebui gestionate după Legea cercetării, nu după legislaţia financiară ordinară dedicată instituţiilor publice; în consecinţă, de exemplu, fondurile necheltuite până la 31 decembrie ar trebui reportate, nu confiscate, şi cheltuite în anul următor, conform aceleeaşi legi, exclusiv în intereseul cercetării (de ex. deplasări, burse, abonamente, cursuri, publicaţii ştiinţifice, etc).

Ce am avut, în schimb? Cercetări preventive asimilate “prestării de servicii” (e drept că se “spală rufe”, doar noi nu suntem tocmai maşini de spălat); fonduri de salarizare dispărute în neantul “cheltuielilor publice”... No other comment needed...

Marele Răspândac

E plin Etajul de răspândaci. Unde este plictiseală mare sunt şi multe zvonuri. Sunt mulţi răspândaci modeşti, care îşi fac jobul cu zel, împrăştiind gunoiul. Există însă un singur Mare Răspândac. El nu este doar un distribuitor. El este un creator, un strateg, mândru de ceea ce poate. Ultima lui găselniţă ar fi că umblu după postul lui Damian.
Doresc să dezmint public această "ştire", care nu mi se pare deloc nevinovată. Ideea de a băga zâzanie nu este tocmai una originală, rezumându-se la urarea "încurcă-i Drace!". Că în ape tulburi mulţi pescari îşi vor încerca nada. După atâtea grenade aruncate în apă, s-ar putea însă alege doar cu un peşte mort, rău mirositor.
Despre răspândaci nu am nimic altceva de adăugat. Ei îşi vor continua viaţa lor, câtă este, cum este. Eu - la fel.
Vă urez o zi minunată!

Drept la cuvânt

Sunt zile „de alea”. Dimineaţă creşte la geam o ciupercă mare, roşie. După un minut – altă belea: vine un vânt mare, cum nu s-a mai văzut, şi sparge toate geamurile. Floarea cea mai mare cade de pe pervaz şi se fărâmă. Imediat apoi se ia curentul, iar pe la prânz de ia şi apa. E o zi „de aia” şi încă nu a trecut. Când să iei masa de prânz – te ia o greaţă mare şi nu-ţi mai trebuie nimic, iar pisica vomează. După-amiază, pe la patru, iţi ies nişte bube mari pe faţă, cum nu ai avut nici în adolescenţă. Ce zi... Cum se pot întâmpla atâtea belele într-o singură zi? Nici seara nu e mai bună. Ţi se ia pielea de pe braţe ca de pe şarpe, ţi-a căzut o ureche şi bine că nu mai vezi nimic – e deja întuneric, nu e curent şi nu te poţi vedea în oglindă (dar, totuşi: unde-o fi Oglinda?). Apoi îţi aduci aminte de un banc din copilărie: Ghici ce i-a trecut lui Iţik prin cap?... Un glonte!

Şi atunci ai înţeles. Ciuperca, deci!... Nu doare, fiindcă aşa spune şi înţelepciunea populară, că prostia nu doare. Te zdrobeşte doar, dar se întâmplă fulgerător şi nu doare. Doar uimirea e mare. Cam cât ciuperca de azi dimineaţă.

Aşa mi-a fost mie ieri. Bine că s-a dus. Mi-am adus aminte diverse lucruri, la început într-o ordine de vis, dar nu am să vă chinui şi am să le re-ordonez...

Acum vreo două săptamâni Florela Vasilescu lansa pe blog-ul propriu „dezbaterea” numită, gingaş, „MNIR şi monopolul în arheologie”. Cestiunea zilei a fost prilejuită de o lege publicată în 31 decembrie 2010 (dovadă că în ţara aceasta nu prea este recomandat să te relaxezi), şi căreia, din necesităţi argumentative, va trebui să-i dezvălui tot numele monstrous:

Legea 278 din 24 decembrie 2010 [în ajunul Crăciunului!] privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 76/2010 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii.

Un aliniat nou a a tras atenţia arheologilor: „Prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă nu se aplica pentru serviciile de cercetare şi descărcare de sarcini arheologice pentru patrimoniul arheologic şi siturile arheologice. Lucrările vor fi realizate de către Muzeul Naţional de Istorie a Romaniei şi de celelalte instituţii muzeale legal abilitate”.

Cei care încă nu ştiu îşi pot imagina cu uşurinţă ce a ieşit. S-au lipit de subiect câteva zeci de colegi din ţară, care mai de care mai scandalizaţi şi mai îngrijoraţi de viitorul arheologiei româneşti, iar unii chiar destul de vehemenţi faţă de prezumtivele maşinaţiuni ale diabolicului MNIR. Cea mai „curajoasă” interpretare a textului legal era că MNIR a instituit, prin mâna unor parlamentari (sic! legea nu a făcut obiectul avizării la Ministerul Culturii), un monopol al cercetării arheologice. M-am lipit şi eu de lampă, ca un tăntălău autentic, încercând să argumentez că este sigur o supra-interpretare, atâta vreme cât cercetările sistematice nu se atribuie pe SEAP, mecanismul de autorizare fiind cu totul altul. Florela – nimic. Ca o ştiristă de top, făcea „rezumatul” tuturor tâmpeniilor debitate în ultima oră, ajungând, negreşit, la concluzia din titlu: MNIR a impus monopolul... Acum – să fim serioşi (îmi spuneam, enervat): Florela nu-i o proastă. Este o „ştiristă”, în slujba unui „mogul”, ştim noi care, dar de ce o face pe proasta? E în „misiune”, nu? Şi nu vorbeşte cu vocea ei, dacă a avut vreodată aşa ceva.

Pe 17 ianuarie biroul de presă al Ministerului dă un comunicat care nu este decât încă o perdea de ceaţă (http://www.cultura.ro/News.aspx?ID=1652), păstrând în subtext ideea „monopolului”, degrevându-se de orice responsabilitate. Era un pas în plus, pentru opinia publică, fiindcă începeam să înţelegem că şopârla legală nu avea legătură cu d-l ministru. Dar atunci – cine era în spatele misteriosului amendament parlamentar?...

A doua zi, pe blogul Florelei, ia poziţie „Mircea” (ei, cine, Mircea...): „este trist ca niciunul din arheologii, cu drept de cuvant, de la MNIR nu a luat o pozitie onesta. Trist pentru comunitatea arheologica, dar mai ales pentru acea institutie” (n.b.: punctuaţia în original). Nu este deloc clar care ar fi acei arheologi din MNIR care au drept la cuvânt, şi cam care ar fi fost poziţia onestă (a ghiocelului? dar ce am greşit, bădie?... ca să recunoşti ceva ar trebui întâi să cunoşti). Un singur lucru este adevărat, şi este mesajul de citit: este trist (...) mai ales pentru această instituţie. Asta numesc eu un meşter adevărat: să fii tartorul ministerul, de vreun deceniu bun, îngerul prea păzitor al argeologiei româneşti, dar să arăţi cu degetul la prostul clasei, şi să te mai şi creadă toată lumea... Bijuterie!

În aceeaşi zi aflu două lucruri, ambele legate de Mihaela Simion: numărul 1: candidează la postul de director general al MNIR (notă: am uitat să respir cam un minut); numărul 2: există un ordin comun al miniştrilor Culturii şi Transporturilor, prin care lucrările de investiţii (din domeniul transporturilor, desigur) sunt coordonate de MNIR (notă: nu am găsit documentul în surse publice); autorul moral al isprăvii – aceeaşi Mihaela... Evident, nu în calitate de muzeograf IA ar fi putut face acest lucru, ci în calitate de fost consilier al fostului ministru.

Ieri a fost ziua vocilor:

Vocea 1: Cât despre dilema voastra managerială - nu vă invidiez, oricum ar fi ieşiţi rău.

Vocea 2: Pe numirea comisiei au fost lupte ca la Plevna. S-a făcut şi desfăcut comisii precum contractele de antrenoriat de la Steaua...

Vocea 3: Lucrarea ei?... Un tratat de management făcut cu copy-paste. Era valabil şi la muzeu, şi la aprozar.

Vocea 4: De ce mi-au dat notă mică?... Simplu: să nu intru la oral şi să se vadă că sunt mai bună! (vai!... dar se îndoia cineva?... o întrebare totuşi: bună la ce?).

Vocea 5: Crezi că se termină aşa?... Vor fi contestaţii, se vor face alte comisii...

În concluzie: nu iese fum fără foc. Ca regulă statistică, cel mai adesea pompierii sunt chemaţi de vecini, nu de victime. Nu lăsaţi chibrite la îndemâna copiilor; ar putea fi curioşi dacă butelia chiar explodează, sau este doar o poveste, precum cea cu Moş Crăciun. Nu aduceţi copiilor drept cadou pistoale, nici măcar de aluat, cumpărat de la gogoşerie cu un leu; ar putea mâncă excesiv, iar dacă nu a dospit destul face beleaua camorranită cronică în formă continuată.

Zicând ca Mircea şi trecând la lucruri serioase: Ernest Oberländer-Târnoveanu, directorul general al MNIR, are obligaţia morală, mai ales în faţa propriului colectiv, de a face public un punct de vedere al intereselor strategice ale MNIR, în materia cercetării arheologice. Să vedem despre cât „monopol” putem vorbi, fiindcă discuţia comportă nuanţe; doar că ele trebuie clarificate de vocea cea mai autorizată. Fiindcă, nu-i aşa? nu toată lumea are drept la cuvânt.

Pentru copiii noştri am totuşi un cuvânt: uitaţi păpuşereala, să nu vă spânzuraţi în funii, şi apucaţi-vă de treabă! De acea treabă pentru care v-aţi angajat întro instituţie de rang naţional. Arheologi sunteţi? Atunci faceţi arheologie şi lăsaţi politica celor necalificaţi. Că unii dintre noi sunt puşi în situaţia de a se amesteca şi în politică – este inevitabil. Dacă acest lucru totuşi trebuie să se întâmple, atunci asiguraţi-vă întâi că reprezentaţi interesele instituţiei unde aţi crescut, şi nu ale unor vameşi. În cazul dat, singura performanţă notabilă a Mihaelei este că a reuşit să pună toate tunurile pe MNIR. A meritat? Sunt sigur că vom afla.