S-a tot spus, după admiterea noastră în NATO, apoi în UE, că
ne lipseşte un proiect naţional, o ţintă către care să navigăm, un scop comun
care să ne dea coerenţă. Sincer, de câte ori am auzit asta, mai ales în anii
dinaintea crizei, îmi spuneam, ca orice român verde – wtf? ce vreţi de la noi?
Sigur, nu ar fi rău să existe aşa ceva, dar wtf? ce anume ar putea fi un scop
atât de generos cât să ne poată scoate din jocurile de televiziune, de la Dansez
pentru Tine la Sinteza Zilei?
Referendumul pentru destituirea lui Băsescu a fost o
răfuială din care toată lumea a avut de pierdut. Dacă ar fi să vedem partea
plină a paharului – fiindcă totdeauna mai rămân nişte stropi de lichid pe
pahar, cu care te poţi înviora, fie şi ritual – ar trebui să observăm că cele
şase săptămâni au adus cea mai consistentă dezbatere publică pe teme
constituţionale. În fapt, deşi de la revoluţie am schimbat două constituţii,
acum, după 22 de ani, societatea noastră a descoperit acest document de care se
leagă toate suferinţele noastre. O societate care discută despre constituţie
este o societate care descoperă că ceea ce i se întâmplă nu este cu totul
întâmplător. Desigur, ar fi naiv să credem că o Constituţie bună ne dă şi de
mâncare, dar este un progres semnificativ dacă am înţeles că o constituţie
proastă nu te lasă să prosperi, aşa cum o sănătate precară va preveni
performanţele olimpice de orice gen, de la inele la informatică.
Nu am să intru aici în dezbateri constituţionale, fiindcă ar
fi prematur. La urma urmei, făurirea unei constituţii mai bune nu poate fi
decât un proiect pe termen scurt, în nici un caz „proiectul naţional” care ne
lipseşte. Am să relev însă al doilea motiv pentru care împrejurarea amintită va
putea fi considerată de istorici un moment de revelaţie. Am crezut şi eu, în
jurul datei de 10 iulie – îndată după „lovitura de stat” – ca mulţi alţii
(inclusiv Crin Antonescu), că vehemenţa exprimării unor cancelarii occidentale
are la bază neinformarea sau dezinformarea; prezumţie şchioapă, în lumea
Internetului, care nu a putut rezista criticilor mai mult de o săptămână. Când
prezumţia a expirat, a trebuit să
recunoaştem că puternicii zilei au propriile idei, idei care, dincolo de
retorica democratiforă, releva o agendă proprie, sau, mai pe şleau, alte
interese.
Sigur, interesele Germaniei în format Merkel sunt destul de
străvezii: Partidul „Popularilor” (doamne! ce minciună!) Europeni simte cum îi
aluncă covorul roşu de sub picior, moment destul de puţin propice unui limbaj
politicos. Cât despre interesele americanilor, ele sunt ceva mai complicate, şi
s-au tot dat exemple, precum Bechtel, Chevron, Gold Corporation, companiile de
asigurări de sănătate, F16, mai nou şi nişte crucişătoare (să observăm – un scandal
mai mare decât altul...). Sigur, cumulând cele enumerate, cifrele sunt
ameţitoare (= bugetul României pe vreo 10 ani), suficient de mari pentru a
călca orice principii, mai ales pentru pragmaticul mental transatlantic.
Totuşi, s-ar putea să existe mize încă şi mai mari. Este, de acum, aproape
sigur că vom avea război în Orientul Mijlociu, înaintea alegerilor din SUA sau
România. Un război periculos, nu doar fiindcă Iranul este o ţară mare, cu
resurse pe măsură, dar şi fiindcă, de câte ori este implicat un stat musulman
nu ştii niciodată cu câtă lume faci război. Ei bine, în astfel de împrejurări –
care ar putea fi cele mai dramatice, după războiul din Coreea – Unchiul Sam
vrea să aibă la Bucureşti o slugă credincioasă, verificată. „Tinerelul ăsta de
Antonescu” (l-am citat pe Vadim Tudor) nu pare exact omul de care au nevoie
americanii.
Sunt interesele germane sau americane legitime? Din punctul
lor de vedere, poate că sunt (să fim democraţi şi să-i lăsăm pe ei să
hotărască). Au ei dreptul să aneantizeze interesele unui (mic) aliat pentru
a-şi ajunge scopurile? Nu ştiu dacă „au dreptul”, dar e clar că au putinţa. De
aici începe discuţia...
E clar pentru tot boborul că suntem membrii unei naţii mici,
care nu contează; sau, cel puţin, acesta este sentimenul celor mai mulţi dintre
noi, de ani buni încoace. Ce facem? Ne resemnăm că acesta este sensul istoriei,
care este ireversibil? Că o ţară care şi-a vândut resursele, sau care pur şi
simplu le risipeşte, din egoism mic şi feroce, nu are viitor? O ţară din care
pleacă forţa de muncă competitivă (mă refer inclusiv la cei care au spinări „competitive”)
şi rămân pensionarii muritori de foame, cu un buget naţional care are, pe termen
lung, cheltuieli mai mari decât veniturile, este un faliment. Iar la faliment,
există două feluri de încheieri: vânzarea la calup, sau vânzarea la bucată. Aceasta
este perspectiva raţională.
Există apoi perspectiva „iraţională”, cea care nu ţine cont
de calcule, de finalurile previzibile de la şah, fiindcă, nu-i aşa? oamenii
sunt uneori imprevizibili. Soluţia este, evident, „iraţională”, fiindcă
sfidează diagnosticul sec al economiştilor, punând pe celălalt taler al
cântarului lucruri rezolute, de genul „patriotismului”, „demnităţii naţionale”,
„suveranităţii”, „tradiţiei”, „familiei”?
Desigur, vom auzi pe mai departe mulţi domnişori doctoranzi
clamând din buziţe valorile europenismului, integraţionismului (era să scriu „internaţionalismului”),
globalizării. Eu am să le opun paradigma corporatismului, care este figura cea
mai inteligibilă a peştelui celui mare. Corporaţiile există pentru că sunt
eficiente, pentru că au ştiut să suprime concurenţa celor mici, pentru că nu
şi-au legat interesele de îngustele graniţe naţionale. De aceea există, spre
veşnica noastră admiraţie. Toate statele dezvoltate au însă o legislaţie
anti-trust. De ce? Fiindcă aceste excrescenţe „naturale” seamănă uneori oribil
cu o tumoare canceroasă. Iar împotriva tumorilor trebuie luptat, pentru a
supravieţui. Nu am nevoie de o argumentaţie mai mare de atât: actuala criză se
datorează „corporaţiilor” (în special financiare). La urma urmei, un ocean în
care nu mai înoată decât peşti mari este o apă muribundă, fiindcă lanţul trofic
este rupt.
Este oare istoria de mâine o istorie a marilor corporaţii,
iar nu a statelor naţionale? Este un scenariu. Doar unul dintre scenarii. Acum,
că ne-am lămurit cu valorile democratice ale marilor noştri „prieteni” (cei din
generaţia mea nu au cum să nu tresară la acest cuvânt), avem de hotărât ce fel
de peşte mic vrem să fim: peştele mic de crescătorie? peştele mic de serviciu
(cel care curăţă dentiţia rechinului)? sau peştele mic de acvariu? (nu, poate
că nu, nefiind suficient de coloraţi...) Mai rămâne „peştele mic de conservă”.
Poftă mare! Nici o masă fără peşte!
Proiectul naţional de care avem nevoie este exact acest:
proiectul naţional. Avem o ţară – ce facem cu ea? O vindem la calup, sau o dăm
la bucată?
Dar mai avem o ţară?