sâmbătă, 1 august 2015

Ouă stricate



Constat cu surprindere că persoane foarte educate, cu un doctorat în ştinţe sociale, fac confuzie între „libertate” şi „liber arbitru”. Nu este o confuzie oarecare, cum ar putea să pară, fiindcă are consecinţe considerabile şi cât se poate de practice.  
„Libertatea” este un concept social (precum „om liber”) şi se defineşte ca limită a acţiunii personale în raport cu libertatea celorlalţi. Nu, astfel de definiţie limitativă nu este de sorginte comunistă; nu poţi fi „liber” să ucizi, să furi, să violezi; este, dacă vreţi, de sorginte biblică, sau – în diapazon profan – de etică socială. Libertatea este, deci, un concept social, nu filosofic.
Altfel stau lucrurile cu „liberul arbitru”, care defineşte capacitatea individului de a-şi hotărî viaţa prin voinţă proprie, dincolo de orice predeterminare (fie ea metafizică sau socială). Drept consecinţă, individul poate hotărî că are dreptul să ucidă, să fure sau să violeze sau, pentru a schimba registrul, de a-şi asuma libertatea individuală dincolo de limitele permise de societate (indiferent care ar fi acelea); de pildă, de a nu crede în comunism, sau în Isus, sau de a se căsători cu o persoană din altă castă, sau cu un semen de acelaşi sex, sau cu un cal. Suntem, deci, pe tărâmul conceptelor filosofice.
Confuzia celor două situaţii produce monştrii de opinie, precum „libertatea de opinie”. Se crede cu cerbicie că aceasta ar permite „orice”, iar în numele ei merită orice rebeliune a „liberului arbitru”. Aşa, de curând, iritarea „libertinilor” împotriva recentei legi 217/2015, care interzice propaganda fascistă şi comunistă. Deşi pare o atingere serioasă la art. 29 (1) din Constituţie (libertatea de expresie), ea nu este decât o consecinţă a altor drepturi constituţionale, precum dreptul la viaţă. Cum ar putea face cineva apologia nazismului, legionarismului, sau stalinismului, fără a ataca, fie şi indirect, dreptul la viaţă al altor semeni? Masacrele „industriale” organizate de respectivele regimuri politice s-au datorat convingerii unor grupuri de indivizi că „drepturile” lor se ridică deasupra drepturilor tuturor celorlalţi. Cum ar putea cineva să facă apologia acelor ideologii, fără a călca în picioare memoria a milioane de oameni omorâţi din... „principiu”?
Deloc întâmplător, cei care tună şi fulgeră sunt cei care apără „principii” (precum „libertatea de opinie”) şi „iubirea de ţară”. Cât de orbit de ură poate fi cineva pentru a pretinde că libertatea propriului popor merită „orice sacrificiu” (dar, dacă se poate, sacrificiul altora)? E greu de imaginat, dar astfel de oameni nu doar există, dar există printre noi, ba chiar ne sunt „prieteni” (gata să ne omoare dacă nu suntem de acord...). Am descoperit mizeria asta prin intermediul unui astfel de „prieten” media. Îi sunt – oarecum – îndatorat. Se va mira cineva că astfel de gunoaie se publică pe site-uri legionare? Cât tupeu... Cei care au făcut din asasinatul politic o armă de luptă (astăzi se numeşte „terorism”) au neţărmurita neruşinare de a se declara apărători ai drepturilor cetăţeneşti... O bătaie cu ouă stricate ar fi prea puţin.


 

duminică, 31 mai 2015

O absurditate numită CNA



În urmă cu o săptămână auzisem un zvon, cum că nu pot fi atestaţi ca arheologi profesionişti (în Registru, adică) specialişti care, deşi au studii post-universitare de istorie şi arheologie, nu au la bază facultatea de istorie. Ideea este absurdă, fiindcă absolventul cursului general, de trei ani, nu poate fi mai calificat decât unul care urmează un doctorat în profil, sau care eventual l-a şi terminat. Nu cunoşteam regulamentele în vigoare – şi de ce le-aş fi cunoscut, fiind „expert” încă de la constituirea Registrului? – şi nici nu l-am găsit, atunci, aşa că am pus o întrebare pe grupul „Perspective Arheologice” de pe Facebook, grup cu peste 800 de membri (din care cel puţin 100 de profesionişti activi şi în meserie, şi pe platforma de socializare), formulată a la Radio Erevan: „este adevărat că...?”. M-a liniştit unul dintre membrii Comisiei Naţionale de Arheologie (CNA), cum că aşa ceva nu se poate întâmpla.
Dar inevitabilul s-a produs, la şedinţa CNA de la Piteşti, zilele trecute; inevitabil – fiindcă aşa era legal... Eu nu am ajuns la Piteşti joi, ci vineri, având treburi în zonă care nu aveau legătură cu Sesiunea Naţională de Rapoarte, asistând însă şi la câte rapoarte am mai prins, în după-amiaza acelei zile. Mi-am adus aminte de problemă la intrarea în restaurantul hotelului Regat, seara, acolo unde urma să se întâmple „masa festivă”. Primul pe care l-am zărit, din CNA, a fost secretarul comisiei, Emilian Gămureac, şi l-am întrebat cum s-a soluţionat dosarul X, ca să-mi... iau de o grijă. S-a soluţionat negativ, mi-a explicat el, inclusiv de ce...
În fine, aşa cum mulţi dintre voi intuiţi, la auzul veştii mi-a crescut nivelul de adrenalină în preajma punctului de fierbere, reproşându-i lui Emilian (săracul...) câte în lună şi în stele, între altele că, în virtutea unui asemenea regulament, doi recenţi preşedinţi ai CNA, profesori universitari şi conducători a sute de teze de doctorat pe subiecte de arheologie, nu ar fi putut deveni, astăzi, nici măcar debutanţi. Probabil multă lume ştie la cine mă refer, respectiv Alexandru Suceveanu şi Alexandru Barnea. Nu este tulburător?
Deşi eu iniţial nu observasem, la masa respectivă se afla şi prezidentul CNA, stimabilul Karl Zeno Pinter, care s-a ridicat, nervos, spunându-mi apăsat că „dacă nu îmi convine să scriu pe Internet”, şi mi-a întors spatele cât se poate de ostentativ (cum adică? ce căutam la masa aceea? nu văzusem că erau acolo numai vedete?... ei bine, nici asta nu observasem). Pentru a pricepe mai bine reproşul, ar trebui să ştiţi că d-l Pinter a încercat din răsputeri să-i scoată d-ului Petrov pielea de la saramură, atunci când cu excavatorul căutător de comori brâncoveneşti...
Am să trec peste aroganţa ciocoiască a celor care îşi imaginează (pentru că da, nu poate fi valabil decât în imaginaţia lor) că noi, ceilalţi, care nu facem parte dintre „aleşi” (de organe de partid şi de stat) să conducă treburile arheologiei, nu am avea dreptul la opinie, mai ales în materia sensibilă pe care CNA trebuie să o reglementeze. Ca să fiu mai exact, „ar trebui să reglementeze”, fiindcă nu prea reglementează nimic. Vă aduc aminte, pe această cale, că CNA a primit, acum 27 de luni, cealaltă petiţie (fiindcă da, au fost două cu totul, nu mai umflaţi lucrurile...), pe hârtie, cu adresă de înaintare, şi nu a răspuns nici astăzi, ca şi Ministerul Culturii de altfel. Oare nu era memoriul referitor la protecţia siturilor arheologice de lăcomia căutătorilor de comori un document suficient de important? Nu fusese oare semnat de cca 350 de cetăţeni, din care jumătate istorici profesionişti? Oare nu aveau acele instituţii ale statului obligaţia legală de a răspunde unui petent care se adresase lor pe căile cele mai formale? Cui aş putea reproşa această „scăpare”, dacă nu preşedintelui CNA în funcţie?
Aşa că iată, perfect convins că demersurile oficiale nu servesc la nimic, urmez sfatul prezidentului şi „scriu pe Internet”.
Dar hai să vorbim la concret, că un exemplu bun face cât un tom de teorie; să vedem ce dosar au respins. Este vorba despre Aurora Peţan, care este absolventă de limbi clasice, la Bucureşti (deci exact ca cei doi foşti preşedinţi ai CNA mai devreme invocaţi), cu un doctorat în filologie, tot în Bucureşti, cu relativ mulţi ani în urmă (nu mai ştiu exact, se apropie deceniul, cred). După acel moment, Aurora „şi-a schimbat viaţa”, a plecat în creierii munţilor, la Piatra Roşie, şi s-a apucat de arheologie, făcând un masterat în Arheologie, la Cluj (cu Gelu Florea, dacă nu mă înşeală memoria), iar în prezent un doctorat, tot la Cluj, cu Ioan Piso (vă sună cunoscut, nu-i aşa?), şi acela pe terminate (ultimul an).
Dacă acest scurt CV are încă ceva abstract, vă recomand pagina ei de pe Academia Edu, acolo unde marea majoritate a arheologilor îşi prezintă munca. Surpriză: este în top 3%, iar lista de lucrări nu este nici scurtă, nici neinteresantă, având la zi aproape 5000 de vizualizări (câţi „debutanţi” se pot lăuda cu aşa ceva, sau măcar pe aproape?). Tematica? Aproape exclusiv arheologică...
Ei bine, Aurora Peţan nu a reuşit să obţină atestatul de debutant. Pe ce lume trăim?... (sau, întorcând întrebarea, pe ce lume este CNA?).
Mai doriţi exemple? Vă mai dau. Există cineva din arheologia română care nu a auzit de Adrian Bălăşescu? Dacă da, vă spun eu: a absolvit Biologia acum 20 de ani. Lucrează cu Mirel Popovici de aproape 25 de ani, a fost parte a unui mare număr (pe care eu l-am pierdut...) de proiecte de cercetare arheologică, inclusiv internaţionale, are un index H (pentru cunoscători) la care un arheolog nu poate nici măcar să viseze, este titularul unui proiect IDEI (da, pe arheologie!) şi este evaluator al UEFISCDI (da, el vă dă note la minunatele proiecte de finanţare!). Adrian însă nu a putut însă urca mai sus de „specialist”, pe Registru, în 2009, adică anterior actualului regulament, „dar şi atunci cu mari discuţii”, după cum îmi mărturisea Emilian, mai târziu, la o ţigară...
Exemplele pot continua cu alţi colegi, precum Costel Haită sau Valentin Radu („Peşte”). Costel este inginer geolog, la bază; este specializat în sedimentologie. Chiar credeţi că un absolvent de istorie, indiferent cum se numeşte, se uită la pământ cu mai mult... talent decât un sedimentolog? Este cineva atât de idiot să creadă asta? (dacă da – nu are ce căuta în arheologie, fiindcă nu ştie nimic despre stratigrafie).
„Legea” nu este nouă; este din 2010, şi fiindcă nu se găseşte uşor (eu nu am găsit reglementarea pe site-ul Ministerului Culturii, unde ar fi trebuit să se afle un document oficial de reglementare a activităţii), vă dau eu link-ul: http://www.cimec.ro/Legislatie/OMCPN-2494-2010-RegArhg.pdf. Articolul 6 este cât se poate de explicit: „Pot solicita atestarea de arheolog (...cei care) îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii: a) au studii superioare de lungă durată absolvite cu diplomă de licenţă în domeniul istorie...”. Condiţia (b) nici nu mai contează, nu-i aşa?
Nu ştiu cine era prezidentul CNA în 2010 (posibil Sabin A. Luca, alt „sibian de-al meu”) şi nici nu mai contează; pe site-ul MC nu există o arhivă a componenţei CNA, ca o supremă dovadă de respect. Nu pot deci decât să reproşez actualei comisii că a tolerat, pe un mandat de doi ani, o asemenea absurditate. Sincer, nu cunoşteam lista în integralitatea ei, aşa că am căutat, să ştiu măcar acum, cui să-i mulţumesc. Am avut surpriza să descopăr multe nume pentru care am toată consideraţia (nu am să dau exemple, desigur), aşa că îi rog să ia reproşul ca ceea ce este: o observaţie amicală, sau colegială, cum doresc ei.
Desigur, nu mai am speranţe de la această comisie, măcar pentru că, din câte am auzit, şi-a încheiat mandatul. Sper sincer ca viitorii membri ai CNA, care vor fi ei, să citească aceste rânduri şi să încerce să repare o nedreptate care deja a devenit... istorică. Iar aceasta nu doar pentru bunul lor renume; ci pentru că breasla aceasta, într-o decădere numerică evidentă (Sesiune de comunicări naţională de o zi?!...), cu un prestigiu social încă mult sub ceea ce îşi doreşte, nu poate progresa atunci când diriguitorii ei, în bună tradiţie balcanică, au o singură grijă: să îndese în desaga proprie, indiferenţi la tot ce nu-i atinge personal, fără motive de nesomn asupra sănătăţii „sistemului” (aşa aiurit, cum este).
Reglementarea, aşa cum arată, oricum va trebui schimbată, fiindcă este... pe lângă lege şi realitate; ce înseamnă „studii superioare de lungă durată absolvite cu diplomă de licenţă”? Iar cu absolvenţii de 3 ani – ce facem?