Portocalele se joacă cu mixerul.
Mai vor o revoluţie.
Serios?
De ce nu...
Pentru cine a uitat: revoluţiile se fac cu sânge, nu cu limonadă!
miercuri, 2 decembrie 2009
vineri, 27 noiembrie 2009
Cioloşiada
În zgomotul provocat de evenimentele evocate în titlul anterior, a trecut aproape neobservată o veste bună (bună??.... poate la Germanos!): Dacian Cioloş a fost nominalizat pentru postul de comisar european pentru agricultură. La ştirile principale de seară de la Antena3, ştirea a venit unde pe locul ‘nşpe, fiind difuzată la 18:26. Atât suntem de confuze.
Ei bine – nimeni nu a crezut. Nici eu nu am crezut, condamnând cerbicia lui Băsescu de a-l nominaliza pe Cioloş, în ciuda avertismentelor că nu are nici o şansă (e primul „minister european”, judecând după buget), după cum m-am exprimat în materialul postat pe 18 octombrie.
Ar fi de aici de extras următoarele învăţăminte:
- se poate întâmpla ca Băsescu să aibă dreptate;
- se poate întâmpla ca eu să nu am dreptate;
- postura noastră de popor damnat, smiorcăindu-se că „toată lumea ne bate (uf! iar a venit vorba...) şi ne persecută”, a fost ridiculizată, fiind obligaţi, de acum, să considerăm că minunata copilărie (a democraţiei) s-a încheiat şi că, în consecinţă, va trebui să ne luăm în serios;
- ar fi de preferat totuşi ca Băsescu să nu mai aibă dreptate;
- ar fi de preferat ca d-l Păturiciu să aibă dreptate (dar să vândă, totuşi, Adevărul);
- Cioloşiada nu înseamnă „ciolaniada”, cum unii dintre dv, grăbiţi, au crezut (ca să vă înşelaţi şi dv, nu numai eu!); este antonimul; sau mimul, ceva;
- dacă anul acesta Moş Niculae vine travestit în Mircea (nu Bricul, ci Geoană), atunci, de Crăciun vine Santa Claus Iohannis, pe bune! călare pe o sticlă de Coca-Cola (cu palinka,... kalinka, ceva...)
Ei bine – nimeni nu a crezut. Nici eu nu am crezut, condamnând cerbicia lui Băsescu de a-l nominaliza pe Cioloş, în ciuda avertismentelor că nu are nici o şansă (e primul „minister european”, judecând după buget), după cum m-am exprimat în materialul postat pe 18 octombrie.
Ar fi de aici de extras următoarele învăţăminte:
- se poate întâmpla ca Băsescu să aibă dreptate;
- se poate întâmpla ca eu să nu am dreptate;
- postura noastră de popor damnat, smiorcăindu-se că „toată lumea ne bate (uf! iar a venit vorba...) şi ne persecută”, a fost ridiculizată, fiind obligaţi, de acum, să considerăm că minunata copilărie (a democraţiei) s-a încheiat şi că, în consecinţă, va trebui să ne luăm în serios;
- ar fi de preferat totuşi ca Băsescu să nu mai aibă dreptate;
- ar fi de preferat ca d-l Păturiciu să aibă dreptate (dar să vândă, totuşi, Adevărul);
- Cioloşiada nu înseamnă „ciolaniada”, cum unii dintre dv, grăbiţi, au crezut (ca să vă înşelaţi şi dv, nu numai eu!); este antonimul; sau mimul, ceva;
- dacă anul acesta Moş Niculae vine travestit în Mircea (nu Bricul, ci Geoană), atunci, de Crăciun vine Santa Claus Iohannis, pe bune! călare pe o sticlă de Coca-Cola (cu palinka,... kalinka, ceva...)
Domnul Păturiciu ca reacţiune
În scandalul zilei, cu „palma din turul II”, se spun multe-multe (am stat câteva ore pe Realitatea FM), şi mai deştepte, şi mai proaste, ca „românul” (ăla cu care vorbeşte Băse). Aş vrea să mă opresc aici strict asupra unui aspect: pionul otrăvit Patriciu.
Dinu Patriciu este unul dintre cei mai bogaţi oameni din această ţară, dacă nu cel mai bogat. Acesta nu ar trebui să fie un stigmat. Ca intelectual, nu am cine ştie ce admiraţie pentru oamenii bogaţi, şi încă mai puţin pentru îmbogăţiţii peste noapte (s-au format iniţial cu mentalitate de sărăntoc, între altele, precum evocatul domn Păturică, din mixul caţavencesc din titlu, iar asta nu are cum să fie bine). Eu respect oamenii care îşi cunosc bine meseria şi o practică performant, fie că vorbim despre un instalator, contabil, poliţist sau fizician. De aceea aş prefera să pot respecta şi un om de afaceri, dacă este performant. Nici nu cred că putem progresa spre o societate bogată şi modernă fără modele veritabile pe tărâmul afacerilor.
Faptul că Patriciu a ajuns cel mai bogat om din ţară, în ciuda adversităţilor de tot felul, ar trebui să-mi creeze certitudinea că este un om om deştept (adică treaz, în primul rând). Episodul cu „palma din turul 2” demonstrează altceva. În primul rând – că Patriciu este un om ranchiunos, ca orice om de rând (ca să nu spun rândaş) şi plăteşte datoriile de acest fel cu cea mai mare dobândă de bale. În al doilea rând, că domnia sa consideră minciuna la fel de naturală precum ploaia (iar recoltele mănoase s-ar datora tocmai ploii, dată pământului „atât cât trebuie”; à propos? cât „trebuie”?), iar explicaţiile livrate în teveu sunt sulfuroase. În al treilea rând, Patriciu este un ipocrit, fiindcă dacă era atât de revoltat de gestul lui Băsescu ar fi trebuit să dea pe trompetă a doua zi „sau să tacă pe veci”. În fine, Patriciu este un strateg politic de Cişmigiu, fiindcă i-a prilejuit lui Băsescu să reintre în rolul persecutatului, cel care i-a adus în 2007 o victorie zdrobitoare.
Până la acest incident, Băsescu nu avea discurs (altul decât penibilul referundum), iar Geoană nu avea nevoie de ajutor, fiindcă oricum câştiga (detaşat). Acum Băsescu are ce trăcăni, iar d-l Geoană are din nou emoţii. Ca noi toţi.
Am un sfat pentru d-l Patriciu şi cei ca el: să-şi vadă de afaceri, că la politică sunt ageamii. Oricum, şi în afaceri am un sfat: să vândă Adevărul, că-i un ziar prost. Sau să-l ţină... Rămâne campania pentru cărţi ieftine, care a fost o reuşită; ca să nu creadă cineva că am ceva împotriva magnatului (îmi repugnă limbajul oriental în lexicul dâmboviţean, folosit de Băsescu, care repetă prosteşte cuvinte pe care nu le înţelege).
Eu mă consider un liberal; unul generic, fără carnet. Este Patriciu un liberal? Iată o întrebare cel puţin jenantă.
Dinu Patriciu este unul dintre cei mai bogaţi oameni din această ţară, dacă nu cel mai bogat. Acesta nu ar trebui să fie un stigmat. Ca intelectual, nu am cine ştie ce admiraţie pentru oamenii bogaţi, şi încă mai puţin pentru îmbogăţiţii peste noapte (s-au format iniţial cu mentalitate de sărăntoc, între altele, precum evocatul domn Păturică, din mixul caţavencesc din titlu, iar asta nu are cum să fie bine). Eu respect oamenii care îşi cunosc bine meseria şi o practică performant, fie că vorbim despre un instalator, contabil, poliţist sau fizician. De aceea aş prefera să pot respecta şi un om de afaceri, dacă este performant. Nici nu cred că putem progresa spre o societate bogată şi modernă fără modele veritabile pe tărâmul afacerilor.
Faptul că Patriciu a ajuns cel mai bogat om din ţară, în ciuda adversităţilor de tot felul, ar trebui să-mi creeze certitudinea că este un om om deştept (adică treaz, în primul rând). Episodul cu „palma din turul 2” demonstrează altceva. În primul rând – că Patriciu este un om ranchiunos, ca orice om de rând (ca să nu spun rândaş) şi plăteşte datoriile de acest fel cu cea mai mare dobândă de bale. În al doilea rând, că domnia sa consideră minciuna la fel de naturală precum ploaia (iar recoltele mănoase s-ar datora tocmai ploii, dată pământului „atât cât trebuie”; à propos? cât „trebuie”?), iar explicaţiile livrate în teveu sunt sulfuroase. În al treilea rând, Patriciu este un ipocrit, fiindcă dacă era atât de revoltat de gestul lui Băsescu ar fi trebuit să dea pe trompetă a doua zi „sau să tacă pe veci”. În fine, Patriciu este un strateg politic de Cişmigiu, fiindcă i-a prilejuit lui Băsescu să reintre în rolul persecutatului, cel care i-a adus în 2007 o victorie zdrobitoare.
Până la acest incident, Băsescu nu avea discurs (altul decât penibilul referundum), iar Geoană nu avea nevoie de ajutor, fiindcă oricum câştiga (detaşat). Acum Băsescu are ce trăcăni, iar d-l Geoană are din nou emoţii. Ca noi toţi.
Am un sfat pentru d-l Patriciu şi cei ca el: să-şi vadă de afaceri, că la politică sunt ageamii. Oricum, şi în afaceri am un sfat: să vândă Adevărul, că-i un ziar prost. Sau să-l ţină... Rămâne campania pentru cărţi ieftine, care a fost o reuşită; ca să nu creadă cineva că am ceva împotriva magnatului (îmi repugnă limbajul oriental în lexicul dâmboviţean, folosit de Băsescu, care repetă prosteşte cuvinte pe care nu le înţelege).
Eu mă consider un liberal; unul generic, fără carnet. Este Patriciu un liberal? Iată o întrebare cel puţin jenantă.
luni, 26 octombrie 2009
Clientul nostru – stăpânul nostru
De câteva săptămâni TVR derulează un program în ajutorul monumentelor istorice. Duminica după-amiază, pe TVR 1, vedem o emisiune care se cheamă, cred, Restaurare, un soi de concurs în baza voturilor telespectatorilor, cu mai multe runde de „calificări”, cu finale, cu teledon şi filosofia „câştigătorul ia tot”.
Cred că nu trebui să subliniez prea gros importanţa momentului. Media se ocupă, obişnuit, de cu totul alte lucruri decât cultură şi patrimoniu. Reportaje precum cel despre Sarmizegetusa, de pe ProTV (surpriză?) sunt rarităţi (vezi link-urile de alături).
Spre ruşinea mea, cel de ieri a fost primul episod pe care l-am vazut (a fost al 4-lea, cred), şi aceasta doar datorită atenţionării primite prin e-mail de la Aurel Stănică. Trebuie să spun că am fost dezamăgit. Scenariul global este inspirat de Discovery – imagini de pe sit însoţite de comentarii ale unor specialişti, mixate cu minifilme artistice, pentru „culoare”.
Din punctul meu de vedere – realizarea a fost penibilă. Pe stânca de la Enisala s-a montat o poveste de dragoste sordidă (ce caută o domnişoară într-o garnizoană strict militară?) şi sângeroasă. Pentru Edificiul cu mozaic de la Constanţa s-a folosit o machetă, adică ceva simplu şi destul de clar, dar speach-urile specialiştilor au lăsat de dorit. Pentru Adamclisi, din nou, s-a preferat soluţia cu figuranţii care agită spade (pe scuturi rotunde...) şi strigă unii la alţii („dacii şi romanii”). Era atât de greu de reprezentat lupta cu imagini de pe monument, sau de pe Columnă? Cele două monumente evocă tocmai acea împrejurare. Era de nevoie de un „film”?
Am vrut să scriu încă de aseară, revoltat (însă doar de jumătate): cum adică? se cheltuie atâta bănet pentru producţie – dar nu se găsesc bani pentru un consultant ştiinţific? ca la Discovery, de exemplu?
Azi dimineaţă, însă, am avut surpriza să-l aud pe Dobrovolschi, de la Guerilla, lăudând „super-producţia”... Ce să mai zici? Poate nu am eu destulă experienţă în „comunicare”... Şi totuşi: atunci când între Sarmizegetusa şi castelul de la Hunedoara se alege o clădire de sec. XIX de la Herculane (acesta a fost votul spectatorilor!), atunci ceva nu-i în regulă cu „superproducţia”.
Sau?... Mi-ar place să aud şi altă opinie.
Cred că nu trebui să subliniez prea gros importanţa momentului. Media se ocupă, obişnuit, de cu totul alte lucruri decât cultură şi patrimoniu. Reportaje precum cel despre Sarmizegetusa, de pe ProTV (surpriză?) sunt rarităţi (vezi link-urile de alături).
Spre ruşinea mea, cel de ieri a fost primul episod pe care l-am vazut (a fost al 4-lea, cred), şi aceasta doar datorită atenţionării primite prin e-mail de la Aurel Stănică. Trebuie să spun că am fost dezamăgit. Scenariul global este inspirat de Discovery – imagini de pe sit însoţite de comentarii ale unor specialişti, mixate cu minifilme artistice, pentru „culoare”.
Din punctul meu de vedere – realizarea a fost penibilă. Pe stânca de la Enisala s-a montat o poveste de dragoste sordidă (ce caută o domnişoară într-o garnizoană strict militară?) şi sângeroasă. Pentru Edificiul cu mozaic de la Constanţa s-a folosit o machetă, adică ceva simplu şi destul de clar, dar speach-urile specialiştilor au lăsat de dorit. Pentru Adamclisi, din nou, s-a preferat soluţia cu figuranţii care agită spade (pe scuturi rotunde...) şi strigă unii la alţii („dacii şi romanii”). Era atât de greu de reprezentat lupta cu imagini de pe monument, sau de pe Columnă? Cele două monumente evocă tocmai acea împrejurare. Era de nevoie de un „film”?
Am vrut să scriu încă de aseară, revoltat (însă doar de jumătate): cum adică? se cheltuie atâta bănet pentru producţie – dar nu se găsesc bani pentru un consultant ştiinţific? ca la Discovery, de exemplu?
Azi dimineaţă, însă, am avut surpriza să-l aud pe Dobrovolschi, de la Guerilla, lăudând „super-producţia”... Ce să mai zici? Poate nu am eu destulă experienţă în „comunicare”... Şi totuşi: atunci când între Sarmizegetusa şi castelul de la Hunedoara se alege o clădire de sec. XIX de la Herculane (acesta a fost votul spectatorilor!), atunci ceva nu-i în regulă cu „superproducţia”.
Sau?... Mi-ar place să aud şi altă opinie.
duminică, 18 octombrie 2009
Comisarul Dezastelor
Povestea este cunoscută: Barosso este investit să alcătuiască altă Comisie Europeană, pentru următorii patru ani. Conform uzanţelor, României i s-a cerut să nominalizeze trei persoane, pentru ca barosanul sa aibă de unde alege. Cel care acum se crede România a făcut precum unul dintre managerii clubului Dinamo, câteva săptămâni în urmă, nominalizând pe Cioloş, Cioloş, Cioloş. Ca să fie clar că nu te joci cu voinţa domniei sale...
Răspunsul pentru cârmaciul de serviciu a fost clar, de ceva vreme: nu poţi să dai flămândului cheile de la cămară, aşa că - nici vorbă de Comisariatul Agriculturii. Azi am auzit, din bârfe, care va fi soluţia: un Comisariat al Dezastrelor (naturale, umanitare), cu dedicaţie pentru Traian. Şi ce - nu-i corect? Nu este agricultura României un dezastru? (natural şi umanitar).
Până la urmă Cioloş va fi totuşi Comisar, ceea ce nu-i puţin lucru. Dar comisar la dezastre?... Cine îşi doreşte graţiile lui Băsescu nu ştie ce-şi doreşte.
Răspunsul pentru cârmaciul de serviciu a fost clar, de ceva vreme: nu poţi să dai flămândului cheile de la cămară, aşa că - nici vorbă de Comisariatul Agriculturii. Azi am auzit, din bârfe, care va fi soluţia: un Comisariat al Dezastrelor (naturale, umanitare), cu dedicaţie pentru Traian. Şi ce - nu-i corect? Nu este agricultura României un dezastru? (natural şi umanitar).
Până la urmă Cioloş va fi totuşi Comisar, ceea ce nu-i puţin lucru. Dar comisar la dezastre?... Cine îşi doreşte graţiile lui Băsescu nu ştie ce-şi doreşte.
duminică, 11 octombrie 2009
Kabala naţionale
Ca orice popor care se respectă, românii au atracţie pentru cifre magice. Este în fapt o manie globală, precum „nine-eleven”, dar cifrele noastre le pricepem doar noi – ceea ce ar putea furniza un strop de confort şi alinare furioşilor anti-globalizare. „Şase-şase”-i „poartă-n casă”, dar 666 arată cam unde te duce prea mult noroc. 6-din-49 este norocul apartamentul nou din Centrul Civic, pe care nu o să-l ai. Cu 7 sunt alte lucruri lipsă, precum educaţia. 21-22 este misterul de Ignat; nişte porci de lapte sunt sacrificaţi pentru ca să ne simţim împliniţi de sărbători. Cu 3 sunt lucruri din cale afară de interesante: 3-Doamne-şi-toţi-3 este tot despre norocul celor care au fost duşi la lucru, sau la război; 3 sunt ciobăneii, cu 300 de oi, dar şi viitoarea turmă monocamerală; 322 este tot pe acolo, arătând excesul unei clase politice, la coliziunea miraculoasă a lui 300 şi 22.
Acum avem un 5. Serbia 5 - România 0. Atenţie! 5 nu este al nostru – este al lor. Noi 0. Este măsura speranţei care ne-a rămas.
Urmează sondaje, cu multe cifre, pe care le înţelegem, fireşte, tot noi. Findcă nu este nimic de înţeles.
Acum avem un 5. Serbia 5 - România 0. Atenţie! 5 nu este al nostru – este al lor. Noi 0. Este măsura speranţei care ne-a rămas.
Urmează sondaje, cu multe cifre, pe care le înţelegem, fireşte, tot noi. Findcă nu este nimic de înţeles.
sâmbătă, 3 octombrie 2009
Liberalismul şi Educaţia
Prin doctrină, dar şi prin tradiţia şi practica politică, liberalii români au arătat puţină atenţie domeniilor non-„productive”, aşa cum ar fi, alături de Sănătatea publică, Educaţia naţională. În deplin spirit liberal, dreapta românească democratică a arătat mai multă sensibilitate chestiunilor privitoare la taxe şi impozite, sau instituţiilor pieţei.
Din păcate, în acest fel liberalismul se condamnă la un bazin electoral care poate fluctua în jur de 10% (fiindcă nu putem considera masele rurale care au urmat Primarul şi săgeata, pe conjuctura guvernării din 2005-2008). Rezonarea ideilor liberale în corpul cetăţenesc este dependentă nu atât de bogăţia clasei de mijloc, cât de capacitatea cetăţeanului de a înţelege că idealurile liberale sunt în avantajul oricărui cetăţean şi că liberalismul nu este o doctrină „de clasă” (aşa cum se înţelege astăzi, chiar printre „luminaţi” comentatori de sticlă).
Dincolo de balamucul „promisiunilor” (egalat doar de hora furtişagului), fiecare partid trebuie să-şi fixeze priorităţi („să prioritizeze” – cu un barbarism la modă), pentru simplul motiv că nu se poate alerga după mai mulţi iepuri în acelaşi timp. Prioritatea „educaţie” este, probabil, cea mai ingrată dintre toate, fiindcă rezultatele se culeg în timp îndelungat; o „investiţie” (politică) ce vine pe „profit” eventual în generaţia copiilor iniţiatorilor, dacă nu mai târziu. Dilemă, nu?
Şi totuşi, o societate „liberală” nu poate fi decât o societate educată. Este o chestiune de sistem. Într-o societate educată cetăţenii ştiu să investească, ştiu să-şi păzească sănătatea, să-şi îndrume copiii, ştiu să se ajute fără a aştepta ajutor, să-şi promoveze tradiţiile şi identitatea.
...Doar dacă nu aşteptăm vreo minune. Dar minunile se întâmplă când vor ele, cum vor ele, şi nu pot ţine loc de strategie.
Nu sunt cadru didactic; nu sunt nici membru al PNL şi nu am fost niciodată. Sunt un liberal şi atât. Şi încerc să mai judec, deşi este anevoie în acest zgomot, în această isterie provocată de parveniţii îngrijoraţi de soarta poporului.
Din păcate, în acest fel liberalismul se condamnă la un bazin electoral care poate fluctua în jur de 10% (fiindcă nu putem considera masele rurale care au urmat Primarul şi săgeata, pe conjuctura guvernării din 2005-2008). Rezonarea ideilor liberale în corpul cetăţenesc este dependentă nu atât de bogăţia clasei de mijloc, cât de capacitatea cetăţeanului de a înţelege că idealurile liberale sunt în avantajul oricărui cetăţean şi că liberalismul nu este o doctrină „de clasă” (aşa cum se înţelege astăzi, chiar printre „luminaţi” comentatori de sticlă).
Dincolo de balamucul „promisiunilor” (egalat doar de hora furtişagului), fiecare partid trebuie să-şi fixeze priorităţi („să prioritizeze” – cu un barbarism la modă), pentru simplul motiv că nu se poate alerga după mai mulţi iepuri în acelaşi timp. Prioritatea „educaţie” este, probabil, cea mai ingrată dintre toate, fiindcă rezultatele se culeg în timp îndelungat; o „investiţie” (politică) ce vine pe „profit” eventual în generaţia copiilor iniţiatorilor, dacă nu mai târziu. Dilemă, nu?
Şi totuşi, o societate „liberală” nu poate fi decât o societate educată. Este o chestiune de sistem. Într-o societate educată cetăţenii ştiu să investească, ştiu să-şi păzească sănătatea, să-şi îndrume copiii, ştiu să se ajute fără a aştepta ajutor, să-şi promoveze tradiţiile şi identitatea.
...Doar dacă nu aşteptăm vreo minune. Dar minunile se întâmplă când vor ele, cum vor ele, şi nu pot ţine loc de strategie.
Nu sunt cadru didactic; nu sunt nici membru al PNL şi nu am fost niciodată. Sunt un liberal şi atât. Şi încerc să mai judec, deşi este anevoie în acest zgomot, în această isterie provocată de parveniţii îngrijoraţi de soarta poporului.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
