Adevăruri tulburătoare

Ştiaţi că dacomanii şi-au tras post de radio?... Vocea Sufletului, cred. Ca promo – au făcut un film HD, de peste 50 de minute, despre „Adevăruri tulburătoare”. După cum bănuiţi, desigur, vorbim despre suflete adânc tulburate, cu voci sugrumate de emoţie şi ecou de toaletă. Subiectul... evident, dacii. Consultanţi ştiinţifici – care mai de care: Nicolae Spiroiu, fost ministru al Apărării, Mircea Chelaru, fost şef de Stat Major al Armatei, un ilustru necunoscut prof. univ. dr. Mihai Popescu de la Biblioteca Naţională... Militară, şi alţi civili în misiune, precum românul verde Alexander Rodenwald ot Hamburg, fiica sa doctorală, alţi fii de suflet, iar la urmă, cu voia dumneavoastră, eminenţa cenuşoasă, Doctorul, El, prietenul lui Marco Merlini (pentru cunoscători).

Nu am să enumăr monstruozităţile comise, decât pe cele foarte drăguţe. De exemplu, poate nu ştiaţi că Herodot a vorbit despre daci... Foarte apreciativ. Sau că nu s-au putut data radiocarbon... tăbliţele de lut de la Tărtăria (din cauza arheologilor, care le-ar fi perpelit...; super!); sau că fondul genetic comun cu italienii, de numai 4%, exclude ca noi să fim „urmaşii Romei” (aşa a făcut şi Tândală, de a scos uşa din ţâţâni şi a tras-o după el). Evident, într-un film atât de tulburat nu putea lipsi conspiraţia mondială. Oamenii de ştiinţă (acreditaţi adică) sunt nu numai nişte „neaveniţi” (Chelaru dixit), dar şi plini de rea voinţă, adică, ca să o spunem pe aia dreaptă, sluji la masoni.

Nu aş fi aflat de asemenea minuni dacă nu aş fi asistat la îndreptăţita revoltă a unor tineri intelectuali, istorici sau doar pasionaţi. Salut faptul că într-o epocă atât de isterică mai există oameni raţionali. Acesta este şi motivul pentru care scriu aceste rânduri. Sub link-ul la filmul de mai sus s-a iscat o dezbatere – pe alocuri interesantă, şi aş face o menţiune specială pentru un tânăr maghiar care dădea exemple la fel de aiuritoare din mitomania maghiară – în care opinenţii încercau să afle sursa răului. Mi s-a părut că subiectul este prea complicat pentru a-l dezbate acolo, pe 5-10 rânduri de FB.

Am să spun întâi, pe scurt, ceea ce nu cred. Nu cred că aberaţia de libertate se datorează instrucţiei derizorii, cum crede Radu Oltean. Oamenii care au produs filmul au cel puţin o facultate şi multă pasiune pentru istorie. Vorbind despre publicul unor astfel de producţii, la fel, majoritatea celor despre care am informaţii au o şcoală superioară. Continuând despre public, nu, nu cred că sistemul de învăţământ este de vină (deşi da, problemele sunt enorme), şi cu atât mai puţin retardurile comunistoide din acest sistem, după cum crede un tânăr profesor. Celor care nu au trăit acele vremuri şi nu au fost obligaţi să citească acele cărţi, trebuie să le comunic ideea simplă că pe vremea comuniştilor nu s-au comis niciodată asemenea aberaţii monumentale, chiar dacă, da, e adevărat, comuniştii erau naţionalişti, fuduli şi suficienţi; în epoca aceea, când totul se superviza la CC al PCR, acolo existau şi istorici de meserie, iar militarii (precum Ilie Ceauşescu) trebuiau să se mulţumească cu istoria militară şi isprăvile lui Fane Barosanu, şi să lase ştiinţa pentru alţii (pentru Leana, de exemplu, conform bancului: Ascultă Nicule! Când ai dat legea gravităţii?? Eu de ce nu ştiu?!).

Sigur, toate cele acuzate de tinerii mei prieteni (de FB, pentru claritate) sunt valide, contribuie la mediul cultural turbulent şi superficial; dar nu reprezintă Cauza unor manifestări de genul dacomaniei. Am sugerat acolo, sec, o „patologie socială”. Am să mă explic, aici.

Vorbind despre plăgi sociale, desigur, nu mai vorbim despre indivizi, nici măcar de vreun Napoleon de Dâmboviţa, ci despre tare sociale cu final mai puţin aşteptat. Ce legătură există între dacomanie şi agregarea socială? Păi – ar fi câte ceva.

Să revenim pe moment la tema atât de iubită de mulţi dintre tinerii mei prieteni: Raţiunea. Mare lucru, domnule, după cum învăţatărăm de la Iluminişti! Să testăm câteva dintre cele mai uzuale produse ale gândirii raţionale: prognoza pe termen mediu a zonei economice în care trăim este „rezervată”; România nu mai are controlul propriilor resurse energetice; România nu mai are bănci cu capital românesc (exceptând CEC, mă rog...) şi este la discreţia absolută a finanţei internaţionale; România este ţinută la poarta Schengen, deşi nu este foarte clar de ce; românii se jenează să-şi declare identitatea etnică, pe întinsul Europei... Adăugaţi incertitudinea locului de muncă, pierderea puterii de cumpărare, şi mai ales subţierea tradiţionalei virtuţi a românului – optimismul...

Dacă vom încerca, din contră, să facem o enumerare „pozitivă”, de lucruri în favoarea noastră, veţi constata că majoritatea argumentelor sunt, pe fond, iraţionale, de genul: ştiu că cutremurul ăla mare vine, ştiu că MNIR are bulină (este neoficial, vă rog nu mai spunţi nimănui!), dar eu sunt sigur că am să scap... (exemplele pot continua, dar nu vreau să vă deprim). După această expunere de motive, am să concluzionez, raţional, că nevoia oamenilor pentru un debuşeu emoţional pozitiv este de înţeles. Aici – răspunsurile individuale diferă, fiindcă personalităţile oamenilor sunt atât de diferite. Unii merg să ia bătaie de la jandarmi, pe stadioane; unii îşi lasă păr lung şi îl vopsesc negru, să se asorteze la ţoale; unii se rad în cap, îşi belesc nasul şi pleacă în cimitir, cu lanterna; unii intră în gaşca lui Iehova, să salveze măcar Zilele de Apoi; alţii protestează în Piaţă, vorbind despre Apostolat şi Rege... Alţii preferă să creadă că bunicul a inventat roata, iar bunica – apa caldă, ambii fiind daci din neolitic...

Aceasta este problema, bunilor prieteni! Societatea în care trăim este subminată de temeri, de incertitudini, de aprehensiuni semi-înţelese, de un peisaj apocaliptic milenarist, aş spune, la modul cel mai generic. Teama poate avea motivaţii raţionale, aşa cum arătam; ea însă generează totdeauna reacţii de apărare profund iraţionale (alungarea evreilor, uciderea pisicilor, spânzurarea mesagerului, etc). Putem lupta, raţional, cu temerile societăţii în care trăim? Atunci să o facem! Sigur este însă că nu publicarea unor cărţi de popularizare a istoriei va rezolva chestiunea, fiindcă problema este de altă natură.

Un singur lucru îmi este mie clar: că nu poţi trata un nebun spunându-i tot timpul că este nebun (sau prost); un al doilea lucru este aproape clar: că tratamentul individual este totdeauna greu, dar cel colectiv – aproape imposibil. Oricum, „pacienţii” trebuie abordaţi cu atenţie, înţelegere, compasiune, empatie, etc, nu cu dispreţ, şi mă refer la audienţa produselor de propagandă dacomane, şi nu la producătorii lor, care se simt bine în nişa lor de piaţă şi au urechile înfundate.

Cred că singurul „tratament” eficient este de a încerca să nu ne pierdem cu toţii minţile şi să rămânem „raţionali” în limite rezonabile (excesul de raţionalism dăunează sănătăţii!). Poate că puterea exemplului încă funcţionează. Sper! (iar asta, vai, este perfect iraţional).

PS: Ofensiva de primăvară a adrenalinei din mac continuă la Fundaţia Gândirea („Conspiraţia Tăcerii”), iar scrietorul Daniel Roxin ne ameninţă că în Aprilie mai scoate o tiribombă HD despre „Arhiva regală a dacilor” (ghici ghicitoarea mea...)

Naţionalism şi Internaţionalism

Mare invenţie asta, dom´le, Facebook... Poţi participa la o rivuluţie din papuci. Poţi afla dacă clima mondială se încălzeşte sau se răceşte. Poţi afla care dintre prietenii tăi a devenit rinocer... Şi toate astea doar răsfoind link-urile corespondenţilor tăi... Din lista chestiilor pe care le poţi face nu poate lipsi ideea şicoasă, intelectuală, zic, având acces şi la puzderia de aforisme a prietenilor prietenilor tăi... O minunăţie! Păcat că multe intervenţii în spaţiul public trec de nivelul interjecţiilor doar pentru a se înţepeni în miriştea lozincilor. Mirişte, zic, adică locul care a fost, odată, cultivat...

O astfel de experienţă am avut ieri. Subiectul: Naţionalismul. Un subiect despre care mai oricine ştie câte ceva, de pildă că regimul Ceauşescu a fost „naţionalist-comunist”. Corect. Şi cum noi suntem nişte europeni veritabili (neofiţi, fie vorba între noi, adică mai catolici decât catedrala din Barcelona), nu putem decât să condamnăm vehement, cum bine stă neofitului, orice fapt, cuvânt sau pală de vânt care ar putea avea aparenţa unei legături cu comunismul. Naţionalismul, mon cher, este printre ele.

Iată deci ce posta ieri un domnişor: „problema nationalismului porneste de la insasi conceptul de natiune, care e o constructie teoretica si chiar imaginara, ca si multe altele din istoria politica a lumii”. Ortografia în original, la pachet cu ideile monumentale. "Însuşi conceptul..." ar fi fost în limba română.

Care va să zică, conceptul de naţiune este imaginar... Am binişor peste 50 de ani, am auzit multe prostii, dar ceva atât de stupid – nu îmi aduc aminte. Naţiunea franceză, de pildă, este o ficţiune! M-a lăsat fără aer... Unde e multă carte – e şi multă prostie, se zice în popor (da, acelaşi popor care spune ai carte – ai parte). Nu are rost, desigur, să comentăm îndelung erori ale naturii, ale sistemului de învăţământ sau ale sistemului de operare; mă tem însă că în zonă s-a instalat o confuzie păgubitoare.

Comunismul a reuşit să compromită şi alte concepte, atât de rău că pot părea unora nişte ficţiuni inventate de tartorii lui Lavrentiy Beria. Munca, de pildă (Arbeit macht frei – fiindcă marile spirite se întâlnesc), sau Educaţia (în închisorile comuniste erai re-educat), sau Cultura (asociată excesiv cu atributul „socialistă”). Dar ce am fi fără muncă, educaţie şi cultură? Sau fără Ţară? Să conteze atât de puţin pentru „omul nou” – pe care Ceauşescu îl visa, şi, iată, a triumfat postum – pământul în care şi-a îngropat bunicii? Sau limba în care visează?

Desigur, în numele ţării, a naţiunii, sau credinţei (ortodoxe, de exemplu) s-au făcut multe nemernicii. Pomelnicul lor este nesfârşit. Lecturile din Lucian Boia sunt recomandate tinerilor care doresc să înveţe ceva despre arta diversiunii, despre manipularea maselor. Se pot recomanda şi alte lecturi, de pildă Florin Curta, care coboară analiza până la originile Europei moderne (post-romane), cea în care trăim, cea a... naţiunilor (există un concept antic, uşor distinct, dar nu voi dezvolta aici), şi care, în esenţă, spune că ideologia naţională este o invenţie, mai exact o manipulare a Tradiţiei, în beneficiul unui grup.

Da. Naşterea naţiunilor reprezintă un subiect aproape la fel de pasionant precum moartea lor. Nimic nu e veşnic, nu-i aşa?... Să trecem însă peste teorie, care poate fi prea grea pentru multă lume, şi să revenim în cotidian. Să zicem că ai o datorie în bancă..., şi te trezeşti că, peste noapte, s-a modificat dobânda şi vreo patru comisioane. Te gândeşti să reclami asta Guvernului Mondial?... Nu ar fi caraghios? Păi sunt băncile lor!... Te-ai înzăpezit la Pietroasele şi mai ai baterie de un telefon?... Unde suni? La Comisia Europeană sau la 112?... Vremuri grele, probleme neaşteptate. Când vă va fi mai greu, de la cine aşteptaţi izbăvirea? E doar o întrebare la care ar trebui să reflectăm. Suntem pregătiţi să aruncăm la gunoiul istoriei numele de român? Cine suntem noi, în secunda doi? Anonimii din Internaţionala? Alo?...

Litania statului social

Una dintre marotele lui Băsescu, descoperită după ce a sărit din barca socialistă în cea „populară” (simt nevoia ghilimelelor), este moartea „statului social”, a statului providenţial şi asistenţial. În esenţă, „statul social” este cel care foloseşte bugetul pentru a compensa disparităţile sociale prea mari, pentru a crea facilităţi (educaţionale, de sănătate publică, etc) celor cu posibilităţi reduse. Cum s-a ajuns aici – poveste lungă..., legată de dominaţia Stângii în primele patru decenii post-belice. Desigur, dacă asistenţa socială ar fi doar asistenţă socială – nu ar exista o problemă; ea este, de fapt, un vehicul politic, un soi de licitaţie publică de bunăvoinţă şi „solidaritate socială”, în care s-au trezit antrenaţi chiar politicieni de dreapta. Ea nu mai ţine de mult de „statul asistenţial”, ci de cangrena politicianismului profesionist. Nu vorbesc doar din ziare; am văzut peisajul pe teren, în cele opt campanii arheologice la Răcari, în Oltenia.

Satul cu pricina este departe de a fi cel mai sărac loc cu putinţă; aflat la numai 29 de km de Craiova şi 6 km de Filiaşi (un oraş fără puls economic, însă), pe culoarul de comunicaţii principal care traversează Oltenia, posedând terenuri agricole nu chiar de primă mână, şi nici foarte mari, în proximitatea unei păduri pe cale de dispariţie, cu o luncă de pe care vacile au dispărut, încet-încet, cu o puternică migraţie sezonieră spre Italia şi Grecia, etc, comunitatea nu arată însă tocmai dărăpănat, dacă acesta ar fi un criteriu (şi este). Totuşi, circa o treime din locuitori sunt beneficiari de ajutoare de stat. Nu am să intru în detaliile legale; important, aici, este că cetăţenii care beneficiază de astfel de ajutoare ar trebui să presteze, în schimbul ajutorului, câte 9 zile de muncă, lunar, în folosul comunităţii. Doar că acest lucru nu se întâmplă... Am încercat să aflu de ce. Orăşan prost, m-am prins destul de greu, după un episod pasager, prin 2006, când am cerut de la primărie ca beneficiarii serviciilor sociale să facă curăţenie pe castru. Au venit un bulibaşă şi vreo şase leliţe-n fuste „de seară” (= până la pământ), şi încă alţi doi-trei.... ciumpalaci. A fost o comedie grotescă, ce a durat vreo 3 zile, eficienţa a fost foarte aproape de zero (sau, cum să zic? a fost pe minus!), apoi am renunţat la astfel de „contribuţie”. Am început doar să pun întrebări, fireşti pentru un orăşan prost: de ce primarul – fiul satului – nu dă cetăţenilor ghes la muncă, de ce un liberal (sic) acceptă să dea bani pentru nemuncă, de ce acceptă încălcarea legii pe baze sistematice. În timp – au venit şi răspunsurile, olteneşte, pe după colţ, dar au venit: fiindcă marea majoritatea a beneficiarilor sunt ţigani (acesta este cuvântul folosit în sat...), care consideră munca înjositoare, „împotriva culturii şi tradiţiilor lor”; fiindcă nici românii (pardon: oltenii) nu se consideră fraieri, să muncească ei şi pentru ţigani. Fiindcă – ghinion – moştenirea unei jumătăţi de veac de comunism ne-a făcut să considerăm munca o pedeapsă, şi nu – să zicem – o necesitate. Fiindcă primaru’ are, deci să dea, că de-aia l-am votat, etc. Am înţeles astfel că „ajutoarele” erau agent electoral, cu nimic mai legal sau mai nobil decât „plasele cu pesede” sau găleţile portocalii. Doar pentru a exemplifica cât de inutil este actualul sistem legal în vigoare, trebuie să spun că, până la urmă, pe castru s-a făcut curăţenie, câţiva ani mai târziu; dar nu cu cetăţeni responsabili, ci cu cetăţeni iresponsabili, ajunşi la pârnaie... Cum v-am spus – munca este doar o pedeapsă.

Am evocat situaţia de la Răcari pentru a demonstra că sunt conştient de problemă şi că, până aici, suntem de acord (asta înseamnă „dialog social”, să identifici elementele unificatoare!).  De aici şi până la „soluţie” este însă cale lungă...

Am moştenit o societate nătângă, dependentă de putere, sau „paternalistă” cum îi spun intelectualii. Parte a aceleeaşi ecuaţii este „preşedintele jucător”, care dă poporului ceea ce poporul vrea: o mână de fier şi un cap în gură. Suntem nu numai într-o situaţie de fapt (popor sărac, cu palma întinsă, să ia coltucul sau rigla peste unghii), ci şi într-un scenariu acceptat tacit de ambele părţi: de „popor” şi de politicieni. Suntem într-un blocaj mental, care ne împiedică să înţelegem că „preşedintele jucător” şi găleata portocalie sunt părţile aceleeaşi ecuaţii, că nu putem desfiinţa una şi să o lăsăm pe cealaltă. Pentru ca Poporul să nu mai cerşească, Statul trebuie să nu se mai comporte ca un Stăpân. Putem înţelege această relaţie?... Dacă nu – vorbim împreună şi ne înţelegem separat...

Dincolo de filosofia socială – importantă pentru precizarea termenilor majori ai discuţiei – există desigur o mie de detalii tehnice. De exemplu: trei milioane de români lucrează în străinătate şi plătesc taxe la alţii, iar profitul muncii lor se contabilizează în altă parte; părinţii celor 3 milioane de muncitori se află însă în ţară, şi au nevoie de medicamente, aia-aia... Alte 5 milioane de români muncesc la negru. Primesc bani pe sponci, cât să mai sufle şi a doua zi, nu plătesc nici ei, nici patronul, nenorocitele alea de asigurări sociale. Iar puşculiţa statului e goală. Goală???... Se miră cineva, sau mi s-a părut mie? Eu cred că nu se miră nimeni, doar mimează mirarea. De ce s-ar mira? Şi cine ar trebui să facă Reforma? Patronii ăia care nu plătesc taxe, ci şpăgi, iar cu diferenţa îşi iau Ferrari, Lamborghini şi alte fantezii? Ştiţi că în anii de recesiune au sporit vânzările la produse de lux?

Desigur, sistemul asigurărilor sociale din România este un scandal la fel de mare ca „sponsorizarea” de către statul român a Bisericii Ortodoxe, cu ocolirea Curţii de Conturi. Sigur că ceva ar trebui făcut. Dar îşi imaginează cineva că aşa ceva se poate rezolva peste noapte, printr-o „reformă” furioasă? Furia cuiva – a Preşedintelui Jucător, de exemplu – ar putea asana sărăcia? ar putea curma prea-curvia? ar putea stârpi hoţia? (vă credeţi Vlad Ţepeş? Doamne fereşte...). Crede cineva, cu capul pe umeri, că a pune capăt unor practici atât de nocive (economic, moral, etc) precum cele relatate la începutul acestei postări este posibil prin voinţa suverană a unui om? a unui partid? a francmasonilor? a licuricilor?

Nu, verilor portocalii. Lucruri atât de mari se pot face doar prin voinţa comună a societăţii civile, a partidelor, a... bisericii, probabil. Aşa că învăţaţi arta dialogului, fiindcă altfel nu se va rezolva nimic. Cu strigăte – de Jandarm – se poate face cel mult un promo de televiziune. Nimic altceva.

Nu aş fi dezgropat povestea de la Răcari dacă nu s-ar fi întâmplat, pe fundalul sonor al scandărilor din Piaţa Universităţii, să constat, în bătălia de pe Internet (nu exagerez deloc; se poartă o bătălie acerbă, într-o luptă oarbă de gherilă!), că tema „pomenilor de stat” este una des invocată de apărătorii cei mai înverşunaţi ai Redutei. De unde inevitabila concluzie: Avem Nevoie de Reformă!... Da, de acord, dar nu oricum, şi nu de-a sila. Sper că am fost clar.

Aflu acum, după redactarea materialului de mai sus, cu „UDMR ia serios în calcul ipoteza anticipatelor”. Ne apropiem de alegeri... Nu este, prin definiţie, un moment al reflecţiei şi al raţiunii. Ne vom rupe în lozinci şi acuzaţii, conform cutumei. Dar, dacă pretindem că învăţăm ceva din viaţă, ar trebui să începem să ne gândim, foarte serios (precum UDMR), la ce vom face După. Fiindcă va trebui să facem. Iar primul lucru pe care va trebui să-l facem este să renunţăm la retorica Duşmăniei. Ieşiţi din tranşee şi vorbiţi în Piaţă. Nu strigaţi! Vorbiţi...

Iarna vrajbei noastre

Ninge viscolit. În parcarea din spatele blocului maşinile vecinilor se luptă cu nămeţii pentru a ieşi la strada mare, de unde, cu puţin noroc, la prânz vor ajunge la servici.

În turnul meu de fildeş tencuit, în spatele geamurilor termopan, lucrez la baza de date a şantierului Răcari, mai exact la arhiva fotografică (inventarul arheologic şi alte asemenea). Zozo – prea vedetă să o mai prezint – sforăie de vibrează biroul (sau să fie de la cooler?). Deschid fereastra FB şi văd oameni de zăpadă cu pancarte, vehemenţi şi veseli deopotrivă. Şi o închid. Fereastra.

Nu. Nu am să comentez discursul de ieri al Preşedintelui, fiindcă nu este nimic de comentat. Toate – lucruri vechi, cu care ne-am obişnuit, precum cu iarna siberiană care ne vizitează cel puţin o dată pe an. Tonul isterizat al televiziunilor poate lăsa impresia că trăim vremuri excepţionale. E doar iarnă, şi ştiţi, cu toţii, că până şi valurile îngheaţă câteodată.

Discutam cu cineva, acum două-trei săptămâni, adică înainte de începutul maratonului hivernal al protestelor, că societatea noastră – a noastră, a oamenilor, incluzând aici cu indulgenţă şi românii – a ajuns la un moment atât de penibil de etalare a nesimţirii, a indiferenţei, a instinctelor naturale (egoism, în esenţă), încât doar o suferinţă pe măsură – adică nemăsurată – ar putea să ne facă să ne reevaluăm viaţa într-un mod realist şi pozitiv. Trăiam cu impresia că momentul este aproape, că pândeşte de la colţul străzii, precum serviciile, dar nu ştiam cât de aproape este.

Nu. Nu am fost în Piaţă, spre dezamăgirea sau încântarea dumneavoastră. Am urmărit cu atenţie ce se întâmplă, „din papuci”, dar nu m-am dus. Am fost, e adevărat, la mitingul de la Arcul de Triumf, într-o vizită „protocolară’, doar ca să simt pulsul străzii. E ridicat, parol... Nu am fost în piaţă fiindcă, îmi place să cred, sunt o fiinţă prea structurată pentru a pactiza cu o nemulţumire atât de nebuloasă. Figura de stil a lui Lăzăroiu, cu „monstrul din adâncuri”, este adecvată; adâncuri ale frustrării, ale exasperării, ale nămeţilor veniţi ca măsură a vinovăţiei. Nu am putut pactiza cu Piaţa, fiindcă acolo demonstrează cei care au votat PENTRU (mă refer inclusiv la diversionişti); nu mă îndoiesc că revolta lor – referindu-mă la starea lor de spirit, înainte de toate – este mai mare decât a celorlalţi, care nu şi-au făcut iluzii, altele decât că la vară va fi bine şi cald.

Nu. Nu am să declar că cei din piaţă sunt eroi. Eroii sunt cei care au murit pentru cauza lor, „bună” sau „rea” (cine suntem noi să judecăm idealurile oamenilor?). Protestatarii sunt victime. Sunt victimele minciunii, ale ignoranţei, ale propriilor greşeli. Sunt însă victime care, conştient sau nu, şi-au asumat greşelile. Şi protestează, atunci, împotriva celui care întruchipează Amăgirea, cu atât mai vârtuos cu cât este mai greu. Ei sunt Mucenicii care, asemeni Salvatorului (Raed?...), au ales să se sacrifice pe sine. Dar ce mai au de pierdut?

O luptă paralelă se duce în spaţiul cibernetic. Şi acolo e agitaţie, şi acolo vizibilitatea a scăzut, ca şi pe şoselele patriei, aproape la zero. Şi acolo nervozitatea, dorinţa de a da vina pe celălalt, a ajuns aproape de paroxism (doar fiindcă, vorba optimistului, întotdeauna se poate mai rău). Ieri am postat pe FB link-ul către textul lui „Tolo”, cu un imaginar discurs al Preşedintelui, scriind că l-aş felicita dacă ar avea curaj să-l citească. Ce mi-am luat? Înjurături de la un coleg ieşean, evident portocaliu. Desigur, un istoric, şi încă unul cu ştaif universitar, ar trebui să poată mai mult. Uite că nu poate! De ce? Fiindcă este viscol şi toţi suferim că vârtejul ne-a luat minţile.

Corina a făcut şi ea o greşeală... (fiecare suntem datori, nu?). A postat pe seară o chestie de tip pisicesc, adică ce bine este să torci la căldurică. Am mai văzut astfel de postări, zilele trecute, ba cu căţei, ba cu fotografii de la Roma (de exemplu), şi alte crâmpeie de viaţă scăpată din nămeţii suferinţei (ah! uitasem de jocuri...; interesant, ca fenomen de înstrăinare). Şi-a luat-o şi ea, de la un prieten exasperat că unii dintre noi iau salariul degeaba (alt topic: ar face schimb de salarii?). Acum – să fim serioşi! O pisică ce toarce nu dă raportul despre câţi şoareci a prins. Doar toarce.

M-am întrebat, tot timpul, „ce ar zice Piaţa” de aşa ceva. Ei na! Ştiu. Există o încrâncenare pe care rareori am simţit-o (da, atunci, în 89, era mai mare). Nu am să spun că este „rea”. Cu siguranţă, însă, nu este bună. Este doar o stare confuză (şi neîndoielnic periculoasă), precum a unui om beat. Singura întrebare, acum, este dacă ar trebui să ne culcăm, sau să bem mai departe, conform înţelepciunii populare: ori la bal, ori pe ţambal. Sincer – nu am un răspuns.

PS: că uitai... Azi este 26 Ianuarie, ziua lui Pingelică... Ce melancolie... Şi "mucenicii" lui au treabă, azi, pe la Ghencea, deşi par foarte bine acomodaţi şi în Piaţă. Se bucură şi ei de... democraţie. Să fie sănătoşi...

Pisica Ion Iliescu

Zilele trecute, imediat după Revelion, un amic de FaceBook a postat ceva care probabil se dorea caricatură: în fundal – o uşă masivă pe care se lipise un afiş: PETRECERE ION ILIESCU. În prim plan – trei scaune, cam ca într-o sală de aşteptare, ocupate de trei glugi uriaşe, fără chip, şi – aţi ghicit – trei coase făloase, cu design modern, ergonomic, achiziţionate din Mall, drept gadget.

În loc de zâmbete, nefericita caricatură mi-a provocat întrebări. Cum aşa? Moartea poate să aştepte, răbdătoare, să terminăm ceva (ultimul proiect, planul cincinal, cartea de memorii)? Adică şi asta este de vânzare?... Dacă putem cumpăra zile (şi nopţi?!) înseamnă că am ajuns în capitalism, pe bune!... Doar că Ion Iliescu – toată lumea ştie – este cinstit şi mai ales sărac. Şi atunci?

Şi apoi – de ce trei? Este fostul preşedinte pisică? Are (încă) trei vieţi? Şi dacă are de fapt încă mai multe, iar plutonul de coşaşi nu va răzbi? Aşteptăm următoarea pe-trecere, în martie?

Şi, în fine, o ultimă întrebare: se mai teme cineva de Ion Iliescu? Se mai teme cineva, sincer, de comunism?... Pe vremea când el era preşedinte, cei care vorbeau despre comunismul remanent în ţesutul social erau consideraţi devianţi, nişte aiuriţi care se tem de umbre, dacă nu un soi de perverşi, precum pedofilii. Astăzi, din contră, declaraţii rituoase de acest gen au devenit un soi de leitmotiv al cetăţeanului responsabil, cu ulceraţii pe memoria colectivă de uz personal, îngrijorat de soarta omenirii, de încălzirea globală, de meteoritul din 12 august 2165, de balenele eşuate pe plajă şi – inevitabil – de soarta crudă a câinilor comunitari (care nu vor să stea în sectorul unde au fost arondaţi, deci trebuie desfiinţate Sectoarele, logic!).

Aţi auzit pe cineva, dintre cunoscuţii şi corespondenţii dumneavoastră, să protesteze pentru comasarea alegerilor?... Nu. Aceasta nu poate fi o problemă a oamenilor serioşi (urmează argumentele, prea bine cunoscute de la televizor ca să le mai reproduc aici). Pe noi ne doare la comunism. Nimic altceva! Ba, pardon... Ne mai doare în Roşia Montană. Au!

Şi eu l-am detestat pe Ion Iliescu, aproape la fel de rău ca pe Pingelică, Marele Cârmaci (ei na! ăsta ar cam fi un titlu de gâlceavă). Şi eu aş fi dorit să-l văd după gratii, cel puţin pentru Mineriade. Pe de altă parte, în felul său de comunist răspopit, fostul preşedinte a contribuit la instaurarea unui regim constituţional  mai mult decât imensa majoritate a politicienilor consideraţi de opinia publică democraţi pur-sânge. Că acea constituţie din 91 era confuză – după chipul şi asemănarea sa – este altă discuţie... Nu aveam cum să înţelegem acum 10 ani un astfel de lucru, fiindcă încă nu văzusem Constituţia tratată ca o târfă care face tot ce doreşti.

Vorbind despre liderul incontestabil al Stângii îmi amintesc reflex de un prieten – unul din real life, de această dată – cu care vorbeam politică, pe vremea aceea. Era un mare admirator al Preşedintelui, deşi cu greu ar fi putut cineva să-l considere pe Ion (prietenul meu) ca simpatizant al cauzei comuniste. Ar fi şi greu. E genul de băiat de salon, care vorbeşte curent vreo 3-4 limbi, care zâmbeşte amabil la toată lumea (aţi cunoscut vreun comunist zălud care zâmbeşte? asta à propos de celebrul zâmbet al lui Ion Iliescu). Atunci nu îmi plăcea deloc ideea că am un astfel de prieten, fan Iliescu. Nu l-am mai întrebat de mult... Mai este? Astăzi fanii lui Iliescu sunt puţini; de aceea – de ţinut aproape... Oamenii care îşi mai aduc aminte ideile lor de acum un deceniu sunt prietenii mei.

Life is a bitch... Yeah! Therefore funny!

Standarde

Trăim o realitate amuţitoare; am şi amuţit câteva luni. Că am avut şi diverse alte treburi, mai interesante decât văicăreala în piaţa publică – e drept; că nu am avut deloc ghes la vorbă – e tot drept. Că despre ce standarde – că veni vorba, azi – ar putea fi vorba? Standarde de calitate? Sau standarde de viaţă? Sau standarde manageriale? ...

Azi am primit două exemple de standarde care, în sfârşit, m-au făcut să zâmbesc. Prostănacu´s-a dus la Dăbuleni, să pună de o revoluţie cu sâmburi verzi în politichia noastră de măgaritar. Azi în Dăbuleni, mâine-n toată piaţa ... mă rog, nici oltenii nu au găsit rima, care nu, nu e nici sub apă, pentru că pur şi simplu nu e.

Al doilea exemplu e demn de un Guiness Book în versiunea ionesciană.  Un tânăr student se întâlneşte în lift cu o „elevă”. Salivează, blochează liftul şi o lucrează. Ea, săraca, ce să facă? (Că dacă avea cuţit?). Stă şi suferă. Pentru bună purtare, la sfârşit, el îi lasă o... carte de vizită. Atât era de sigur că făcuse impresie bună! Evident, i-a dat întâlnire o poliţistă...

Acum, sunt destul de sigur că vă întrebaţi de ce am făcut caz de lucruri atât de prosteşti, care se întâmplă de la Adam şi Eva (ei... dacă ar fi fost lifturi...). Mie morala mi se pare simplă : purtaţi în ghiozdane numai pepeni, şi nu daţi niciodată cărţi de vizită! V-ar putea suna un jandarm în week-end, să vă faceţi datoria de voluntar (că dacă...?).

Unde fugim de’acas’

Poate mi se pare… Poate m-am defectat.  Dar lumea în care trăim a luat-o razna!

Comunismul e mort şi îngropat. Doar puştanii narcomani ar putea rata observaţia.

Socialismul liberal, copilul din flori al comunismului, a reuşit să dea imperialismului o lovitură de moarte. El a patronat politici care au dus la falimentul statelor moderne. Efortul de a asigura pâinea şi circul pentru proletariat s-a demonstrat, din nou, un preţ prea mare.  Adică efortul de a veni la guvernare aruncând săracilor pomeni.

Capitalismul clasic e în putrefacţie, de un veac şi ceva, de când i-a mirosit ceva lui Marx. Doar că niciodată nu a puţit mai rău. Capitalistul are un singur Dumnezeu, iar acela este banul. Singura sa morală este „legalitatea”, iar cu acte în regulă se poate fura oricât. Guvernele sunt captive unui sistem bancar multinaţional corupt, care face şi desface majorităţi, pune iasomie în mămăligă să esplodeze parfumat, şi, evident, ne re-eşalonează datoriile în beneficiul nepoţilor.

Europa se întoarce la ideologii naţionaliste, pregătindu-şi implozia. Pungile portocalii, golite de zahăr şi ulei, vor fi atunci paraşutele clasei muncitoare care, în sfârşit, va merge în paradis... Paradisul satului natal, unde vor munci opt zile pe săptămână, pentru a-şi spala păcatele multe: că au furat, au minţit şi au mâncat prea mulţi mici. Anarhia medievală a început în Imperiul carolingian... Long live UE!

Acesta este peisajul pe care îl admir, de câteva luni... Înconjurat de nemulţumiri şi aprehensiuni, constat că devine imposibil să mai spun ce anume nu-mi place. O lume în care Dorel Bondoc – exempli gratia – este om de ştiinţă şi publică una spre trei cărţi pe an, este o lume pe dos, ca un coşmar absurd, care nu mai merită multe comentarii. A persevera în asemenea comentarii este şi un gest de insanitate. Cine strânge gunoiul este un gunoier, nu-i aşa? Dar cine îl descrie?...

Atunci am început să mă uit în jur, după ceea ce eventual îmi place. Ca orice arheolog, îmi place să umblu – cu atât mai mult cu cât ni se pregăteşte întemniţarea în subsolurile mânir – şi să fac fotografii. Sunt instantaneele vremurilor frumoase, când încă mai puteam bântui. Nu am deliberat prea mult de ce am făcut acel blog. Nu sunt sigur că vreau să aflu. A fost un impuls, precum cel de a bea apă. Vie sau moartă.

Vezi http://unde-fugim-de-acas.blogspot.com/