Oranjet

Mare dezbatere naţională: Mircea Geoană a fost bătut de vrăjitorii lui Băsescu!
Să fie bine? Să fie rău?
În discuţia publică au ajuns materii prin natura lor „esoterice”, care deci nu sunt sau nu ar trebui discutate „în public”. Reacţiile sunt pe măsură. Bunicuţa Iliescu a dat cu bunul simţ de pământ, cum făceau soldaţii cu basca, întrebând: Ne întoarcem la Nostradamus? Întrebarea e bună doar dacă nu este retorică.
Pentru a nu lăsa loc de intrepretări, personal nu am făcut niciodată o pasiune din proorocirile lui Nostradamus, ca pentru oricare text din specie (Apocalipsa, de exemplu), iar soarta eroilor antici care vedeau viitorul este suficient de penalizatoare pentru a înţelege că genul acesta de cunoaştere nu este dezirabil. Doar că „parapsihologia” nu se reduce la previzionarea viitorului, ci la tot ce este „ocult” şi „nenatural” (cuvânt nefericit). Că marile puteri militare ale secolului XX au acordat atenţie fenomenelor împachetate în noţiune – chiar nu este un secret; ele s-au ocupat cu neagră seriozitate de tot ceea ce pentru „cetăţean”, educat în spiritul „raţiunii”, sună prosteşte, precum telepatia, telekinezia, ubicuitatea sau fenomele UFO. Într-o tradiţie perfect clasică, cetăţeanul este „raţional”, lăsând celor mai obscure filiale ale puterii „prostiile”, la concurenţă cu babele şi escrocii (cei de jos, fiindcă cei cu adevărat şcoliţi sunt fruntaşii academiilor militare).
Nu asta este problema! Problema este că afacerile „esoterice” sunt şi trebuie să rămână astfel; o discuţie „democratică” despre esoterism este la fel de neavenită precum o dezbatere despre Big Bang (Big Band sau Big Brother fiind mai adecvate). Că puradeii lui Băsescu trecuseră de la orajadă la movulită – am remarcat, mai ales spre finalul campaniei electorale, fiindcă era imposibil să nu-l văd pe premierul răspopit în culori de budoar, zâmbind diafan şi – evident – „pozitiv”. Doar că asemenea atitudini trebuie clasate, în spaţiul public, prin ridiculizare, nu prin mirajul magiei. Fiindcă doar un tăntălău poate crede că valorează mai mult cu o culoare la modă, şi doar un prostănac ar putea fi gelos pe garnitura vestimentară a adversarului. Asta nu mai este parapsihologie. E paraplegie, paranghelie, paralogie – orice altceva.
Nu mă îndoiesc, şeful senatului a trăit toată viaţa cu sentimentul că lipseşte ceva. Şi nu era postura de locatar la Cotroceni. Era lipsa de bărbăţie. S-a mai spus. Nu inovez nimic şi nici nu încerc. Dar că pentru asta nu sunt vrăjitorii de vină, ci ursitoarele. Am ajuns desigur la misoginismul originar, unde tot ce este de bine, precum „bărbăţia” (sună mai bine în latină, dar tot acolo duce), de la virilitate vine, iar sursele răului sunt părţile femeieşti. Sigur, e perfect „iraţional”. Să o ia d-l Geoană ca metaforă a lipsei de noroc. Adică sfaturi proaste.
Oricum, mai are o şansă: să poarte violet la congresul partidului, să vadă cât succes poate mulge de la o culoare, şi aia de împrumut...
Prefer să închei cu ceea ce eventual merită repetat, dar care încă nu s-a spus despre campania prezidenţială:

Amurg de toamnă violet ...
Pe drum e-o lume leneşă, cochetă;
Mulţimea toată pare violetă,
Oraşul tot e violet.

Încă un referendum

Sculat din gripa marină (pentru care aş fi primul mutant terestru) văd lucrurile muuuult mai bine (voce din off: A fost out!). Succesurile referendumului (voce din off: Da’ cuvinte mai scurte n-a găsit Liceanu?) pentru parlament-monocameral şi pentru reducerea-de-parlamentari-de-la-patrusuteşaptezecişiunu-la-maxim-treisute-repet!-maxim-trei-sute a creat de-a lungul şi de-a latul mării gripate multă emulaţie, să nu spun valuri şi, am putea crede chiar că a deşteptat apetitul, să nu spun furtuna. Poporul s-a obişnuit la butoane; adică să comande el, că doar e democraţie, şi aşteaptă nerăbdător, să nu spun nervos, să depăşească procentele estimate.
Un mare conducător, un cârmaci care duce nava prin furtuna de rechini, nu este cel care dă soluţii la orice (de pildă la şoareci), ci acela care aruncă multe pietre în baltă (după rechini), iar cetăţeanul este cel destinat să înfrunte destinul (voce din off: Om la apăăă!). Sar şi eu să prind nişte pietricele, adresând Institutelor de sondare a mogulilor-rechini următoarele formulare de fezabilitate psiho-socială integrată:

Proiect de cercetare sociologică referendară, întrebarea unu (I), cu subiectul:
Sunteţi de acord cu legalizarea prostituţiei?
Răsupunsuri închise alternative:
- Da, da’ să dea la toţi ¤
- Da, dar s-o facem mai des ¤
- Da, fiindcă referendumul tot iese ¤
- Da, mai trăim ¤
- Nu, fiindcă nu vreau ¤
- Nu, fiindcă legile oricum nu se aplică ¤
- Nu ştiu/ nu mă regulez ¤

Proiect de cercetare sociologică referendară, întrebarea doi (II), cu subiectul:
Sunteţi de acord cu legalizarea drogurilor uşoare?
Răsupunsuri închise alternative:
- Da, dar numai împreună cu legea de mai sus ¤
- Da, că ţigările vor fi oricum mai scumpe ¤
- Da, că 5 ani trec greu ¤
- Da, însă şi la compensate ¤
- Nu, fiindcă nu vreau ¤
- Nu, nu îmi aduc minte de ce ¤
- Nu ştiu/ nu fumez

Pentru cetăţenii români rezidenţi în străinătate vă rugăm să ataşaţi versiuni în rusă, engleză, spaniolă şi italiană.

Amicii ursului

Într-un banc se povesteşte cum că un vânător s-a dus în pădure, să vâneze urşi. A rănit ursoaica, dar a apărut ursul şi l-a supus unui control oral prelungit. Negru de supărare, vânătorul s-a întors în pădure cu o mitralieră, dar a risipit încărcătorul într-un tufiş neliniştit, apoi a apărut ursul iar scena sugerată anterior s-a repetat. Vânătorul ghinionist şi-a cumpărat apoi o maşină blindată (dacă nu a împrumutat de la Gigi un Humvee) şi s-a întors la locul supliciului, dar l-a bătut căldura de sub blindaj şi a ieşit să ia o gură de aer... Mă rog, de ceva. Atunci a apărut ursul, normal, care a constatat, destul de plictisit: Mă băiete!... Eu cred că a început să-ţi placă!...
Nu-mi place paranoia şi detest scenarita. Dar unele lucruri care se repetă mă enervează şi pe mine. Să vedem...
Precampania electorală a debutat cu “majoritatea de la Grivco”. Ei – şi? Nu-i şi aceea o sală de şedinţe? De ce nu?...
După turul I lucrurile păreau clare. Dar a apărut Patriciu pe sticlă, declarând că aşa şi pe dincolo. Ca să devină credibil, a aruncat pe piaţă un filmuleţ suficient de modificat genetic cât să fie declarat toxic. Ursul şi-a plâns de milă, a sughiţat jignit (Să-ţi fie ruşine, Dinu!), cu un ton mai degrabă potrivit reproşurilor între amanţi...
A venit şi seara Marii confruntări. Ea a pus în faţă doi mincinoşi de profesie (nu simt nevoia să argumentez). Prostovanul e forţat să recunoască faptul – fie vorba între noi, de-a dreptul neverosimil – că a facut o vizită nocturnă (nu şi discretă, povestea fiind devoalată de un reporter de la Newsin, agenţia de ştiri a lui Vântu...) celui de al treilea “mogul”, sub un pretext încă şi mai neverosimil. Ca şi cum rahatul nu era deja suficient de puturos, ţeparul şef de la FNI declară, intrând benevol în direct la Realitatea, că el şi Mircea sunt legaţi de o frumoasă prietenie, de vreo patru ani, deja. Tolontan, în studio, dă lovitura de graţie: Mie mi-a declarat că v-aţi văzut de două-trei ori.
Trei Doamne şi toţi trei... Lipseşte să mai facă azi o declaraţie şi Primarul care este (cei trei spadasini sunt totdeauna patru), şi meciul e jucat, dar invers...
Se spune că românii nu pot face performanţă în nimic. Greşit. La manipulare nu-i bate nimeni. Sau la prostie. Alegeţi.

Şi Vântu

Încotro bate?

Încă o revoluţie?

Portocalele se joacă cu mixerul.
Mai vor o revoluţie.
Serios?
De ce nu...
Pentru cine a uitat: revoluţiile se fac cu sânge, nu cu limonadă!

Cioloşiada

În zgomotul provocat de evenimentele evocate în titlul anterior, a trecut aproape neobservată o veste bună (bună??.... poate la Germanos!): Dacian Cioloş a fost nominalizat pentru postul de comisar european pentru agricultură. La ştirile principale de seară de la Antena3, ştirea a venit unde pe locul ‘nşpe, fiind difuzată la 18:26. Atât suntem de confuze.
Ei bine – nimeni nu a crezut. Nici eu nu am crezut, condamnând cerbicia lui Băsescu de a-l nominaliza pe Cioloş, în ciuda avertismentelor că nu are nici o şansă (e primul „minister european”, judecând după buget), după cum m-am exprimat în materialul postat pe 18 octombrie.
Ar fi de aici de extras următoarele învăţăminte:
- se poate întâmpla ca Băsescu să aibă dreptate;
- se poate întâmpla ca eu să nu am dreptate;
- postura noastră de popor damnat, smiorcăindu-se că „toată lumea ne bate (uf! iar a venit vorba...) şi ne persecută”, a fost ridiculizată, fiind obligaţi, de acum, să considerăm că minunata copilărie (a democraţiei) s-a încheiat şi că, în consecinţă, va trebui să ne luăm în serios;
- ar fi de preferat totuşi ca Băsescu să nu mai aibă dreptate;
- ar fi de preferat ca d-l Păturiciu să aibă dreptate (dar să vândă, totuşi, Adevărul);
- Cioloşiada nu înseamnă „ciolaniada”, cum unii dintre dv, grăbiţi, au crezut (ca să vă înşelaţi şi dv, nu numai eu!); este antonimul; sau mimul, ceva;
- dacă anul acesta Moş Niculae vine travestit în Mircea (nu Bricul, ci Geoană), atunci, de Crăciun vine Santa Claus Iohannis, pe bune! călare pe o sticlă de Coca-Cola (cu palinka,... kalinka, ceva...)

Domnul Păturiciu ca reacţiune

În scandalul zilei, cu „palma din turul II”, se spun multe-multe (am stat câteva ore pe Realitatea FM), şi mai deştepte, şi mai proaste, ca „românul” (ăla cu care vorbeşte Băse). Aş vrea să mă opresc aici strict asupra unui aspect: pionul otrăvit Patriciu.
Dinu Patriciu este unul dintre cei mai bogaţi oameni din această ţară, dacă nu cel mai bogat. Acesta nu ar trebui să fie un stigmat. Ca intelectual, nu am cine ştie ce admiraţie pentru oamenii bogaţi, şi încă mai puţin pentru îmbogăţiţii peste noapte (s-au format iniţial cu mentalitate de sărăntoc, între altele, precum evocatul domn Păturică, din mixul caţavencesc din titlu, iar asta nu are cum să fie bine). Eu respect oamenii care îşi cunosc bine meseria şi o practică performant, fie că vorbim despre un instalator, contabil, poliţist sau fizician. De aceea aş prefera să pot respecta şi un om de afaceri, dacă este performant. Nici nu cred că putem progresa spre o societate bogată şi modernă fără modele veritabile pe tărâmul afacerilor.
Faptul că Patriciu a ajuns cel mai bogat om din ţară, în ciuda adversităţilor de tot felul, ar trebui să-mi creeze certitudinea că este un om om deştept (adică treaz, în primul rând). Episodul cu „palma din turul 2” demonstrează altceva. În primul rând – că Patriciu este un om ranchiunos, ca orice om de rând (ca să nu spun rândaş) şi plăteşte datoriile de acest fel cu cea mai mare dobândă de bale. În al doilea rând, că domnia sa consideră minciuna la fel de naturală precum ploaia (iar recoltele mănoase s-ar datora tocmai ploii, dată pământului „atât cât trebuie”; à propos? cât „trebuie”?), iar explicaţiile livrate în teveu sunt sulfuroase. În al treilea rând, Patriciu este un ipocrit, fiindcă dacă era atât de revoltat de gestul lui Băsescu ar fi trebuit să dea pe trompetă a doua zi „sau să tacă pe veci”. În fine, Patriciu este un strateg politic de Cişmigiu, fiindcă i-a prilejuit lui Băsescu să reintre în rolul persecutatului, cel care i-a adus în 2007 o victorie zdrobitoare.
Până la acest incident, Băsescu nu avea discurs (altul decât penibilul referundum), iar Geoană nu avea nevoie de ajutor, fiindcă oricum câştiga (detaşat). Acum Băsescu are ce trăcăni, iar d-l Geoană are din nou emoţii. Ca noi toţi.
Am un sfat pentru d-l Patriciu şi cei ca el: să-şi vadă de afaceri, că la politică sunt ageamii. Oricum, şi în afaceri am un sfat: să vândă Adevărul, că-i un ziar prost. Sau să-l ţină... Rămâne campania pentru cărţi ieftine, care a fost o reuşită; ca să nu creadă cineva că am ceva împotriva magnatului (îmi repugnă limbajul oriental în lexicul dâmboviţean, folosit de Băsescu, care repetă prosteşte cuvinte pe care nu le înţelege).
Eu mă consider un liberal; unul generic, fără carnet. Este Patriciu un liberal? Iată o întrebare cel puţin jenantă.