Unu la sută

ACEASTĂ POSTARE A FOST ŞTEARSĂ DE UN INTRUS. CINE GHICEŞTE DESPRE CE ERA? FACEM CONCURS DE IDEI...

victor.ponta@psd.com

Ponta e victor. A câştigat, adică a fost botezat corect.
Succesul lui la congresul stângii nu a surprins decât neinformaţii. E asta o veste bună? Ar putea fi, câtă vreme partidul social-democrat a renunţat la un şef perdant de meserie. Ar putea fi, dacă de-vanghelizarea mai poate fi imaginată. Dar a câştigat cu ajutorul lui Mitrea, Năstase, a Brazilianului şi a Şobolanului-Rozaliu. Se putea altfel? Nu.
Acesta este motivul pentru care nu am să intru în politică. Fiindcă prefer @ro, decât @com.
Având în vedere cât de repede l-a luat în balon Traian Ungureanu – îmi este totuşi simpatic. Nu că nu aş fi de acord cu condeierul oficial al Cotrocenilor: Victor e cam copilăros. Dar măcar ştie să zâmbească şi să glumească. Şi apoi – funcţia asta grea pune pe repede-înainte ramoleala la om. La sfâşitul mandatului va arăta ca unchiul Dacianei (era să scriu Daciadei).
Dacă am ajuns să votez cu Geoană, de ce nu mi-ar fi simpatic Ponta (poate ca totusi nu ajung sa votez cu el...)?
Îi urez şi eu succes, deşi cred că a început pe piciorul stâng (o fi bine? o fi rău?): maşinile şefilor să nu mai intre în curtea sediului partidului, că dă rău la... televizor. Dar bogăţia nu dă rău la un partid de stânga? Domnia sa câştigă 200000 de Euro pe an, conform declaraţiei de venituri, care este document public. Să fie bine? Să fie rău? Îi mai urez să rămână acolo, la 200000. Fiindcă nu sunt răutăcios.

Cămaşa de deochi

Am în dulap o cămaşă roşie. De câte ori deschid dulapul îi trag o privire scurtă şi nu foarte prietenoasă – tu ce vrei?! – şi iau altă cămasă. E roşie, „so much unlike me”. Azi dimineaţă însă am deschis dulapul şi am rămas cu ochii la ea. Ciudat. Dar ce nu e ciudat the day after? Mă durea capul de mi se deşuruba şi aveam clare întreruperi pe fluxul de date, cam ca o subtitrare din doi în patru, cu decalaj de cinci sau şapte minute. Mi-am spus din nou „it is so much unlike me”, dar am luat-o de pe umeraş, spre nedumerirea lui Zozo, cockeritza mea zbanghie şi schizofrenică, care a simţit că momentul are potenţial periculos şi s-a ascuns sub cel mai depărtat scaun din bucătărie.
După a treia cafea fluxul de date şi-a revenit în parametri de avarie. M-am vazut în oglinda şi m-am speriat, crezând ca am uitat uşa deschisă. Am fost de acord cu Zozo: nu era tocmai ceva liniştitor. Şi apoi – primul raţionament al zilei – ar fi trebuit să o iau ieri, adică să nu mă deochi. Dar de unde să ştii dimineaţă că va fi o zi bună?... O zi nesperat de frumoasă, de senină, în ciuda ploii îngheţate de afară. Am încă amintirea zgribulită a drumului altminteri atât de scurt de la Universitate la Mânir, negociind în ploaie cu floristul oacheş (au! avea cămaşă roşie!) un discount de un leu la mâna de flori. Flori pentru Mihaela, flori pentru magna, flori de flori, 7 ca să fie magic (au! a fost...), albe – ca pentru un nou început.
Pentru Alexandru nu am luat flori. Presupuneam că nu-i plac. I-aş fi luat şi lui flori, că băutura – gârlă – era deja luată (şi deja curgea). Ar fi trebuit să-i iau flori de împăcare, de scuzare, de nu-ş’-ce. Nu am crezut că poate, dar a putut. Nu i-am luat flori, aşa că îi dedic aceste rânduri, ca un buchet de flori.
Da, a fost o zi specială, chiar şi pentru mine, deşi nu am avut nici cea mai palidă intuiţie. Motive au fost multe, dar prefer să le invoc doar pe cele care au primit flori. Am simţit, după multă (dar multă-multă) vreme că „frumoasele vremuri de altădată” mor, dar nu se predau. Ar fi trebuit să iau ieri cămaşa roşie, să nu mă deoache o zi atât de frumoasă...
Să fie a cincea cafea de vină, sau cămaşa de deochi şi-a făcut efectul? Mi-a trecut durerea de cap. A rămas un abur, nu foarte gros, ca pe o şosea încinsă după o ploaie de vară. De vară – se aude?? (Câh!)

PS: sunt invidios pe Ionuţ Opriş - avea fular roşu... Acum, prefer să nu mă gândesc la lucruri rele. Ci la deochi.

Sofia

Există treceri şi momente de trecere. Naşterea şi moartea sunt doar cele mai pregnante. În psihologia colectivă există multe premiere de reper, precum primul sărut, prima noapte, primul job, dovadă că nu contează că mori, ci doar când mori prima dată. Pentru astfel de ocazii s-au inventat pe-trecerile, situaţia în care, care-va-să-zică, stai pe o trecere, ca un om beat pe zebra pietonală.

A deveni bunic este o astfel de trecere, un pasaj unic, fiindcă nu poti deveni bunic de două ori. Pentru mine a fost – probabil ca pentru oricine altcineva – o trecere bulversantă; doar că una este să ştii că unele lucruri se întâmplă tuturor (de exemplu să mori), şi alta este să se întâmple. Sentimentele (semntimentele?) faţă de această trecere nu s-au sedimentat şi nici nu prea aveau cum, fiind energic amestecate cu patinajul artistic cu maşina, mersul prin sloată, pânda după medici, pe culoare, sau vânatul de melci, precum clinciurile cu CNMP-ul, şedinţele, contractele şi precontractele şi prelungirile de contract..., proiectele de cercetare şi alte planuri irealizabile.

A fost pe 27 ianuarie, „între două”, după cum ironic – dar just – a remarcat un coleg. Pe 26 era „termenul”, dar nu-mi place numele Nicoleta, aşa că, dacă s-a putut, am spus „pas”. Nici pe 28 nu se putea, că era ziua lui Paul, şi nu puteam lipsi... Paul, cel mai-bătrân-cu-40-de-zile, care are în faţa mea, deci, o... înălţare. Că doar împlinea o jumătate de veac, vârsta aceea „frumoasă”, pe care o faci, nu-i aşa, tot numai o dată. Un alt moment de trecere. Obositor, cel puţin pentru mine. Cred că şi pentru el...

Pe Sofia am văzut-o când avea vreo 3 ore. De-abia servise prima ei masă din biberon – probabil şi acesta un moment de trecere. Dormea adânc, nederanjată de vizitator, şi mi-a făcut impresia unei păpuşi care respiră. Cam atât. Nu am putut să răspund la întrebarea „cu cine seamănă”. Poate nu am eu spirit de observaţie.

Acum i-am văzut şi ochii care încă nu zăresc, dar caută lumina. I-am văzut şi degetele transparente, neîndemânatice dar căutând neobosit ceva de care să se agaţe. I-am auzit şi scâncetul care nu ştie ce vrea, dar ştie că vrea. Adică e om.

Să trăieşti şi să creşti mare, Sofia!

Eu încă mă lupt cu ideea că doar primii 60 de ani sunt mai grei... Nu mai este aşa de mult.

Oranjet

Mare dezbatere naţională: Mircea Geoană a fost bătut de vrăjitorii lui Băsescu!
Să fie bine? Să fie rău?
În discuţia publică au ajuns materii prin natura lor „esoterice”, care deci nu sunt sau nu ar trebui discutate „în public”. Reacţiile sunt pe măsură. Bunicuţa Iliescu a dat cu bunul simţ de pământ, cum făceau soldaţii cu basca, întrebând: Ne întoarcem la Nostradamus? Întrebarea e bună doar dacă nu este retorică.
Pentru a nu lăsa loc de intrepretări, personal nu am făcut niciodată o pasiune din proorocirile lui Nostradamus, ca pentru oricare text din specie (Apocalipsa, de exemplu), iar soarta eroilor antici care vedeau viitorul este suficient de penalizatoare pentru a înţelege că genul acesta de cunoaştere nu este dezirabil. Doar că „parapsihologia” nu se reduce la previzionarea viitorului, ci la tot ce este „ocult” şi „nenatural” (cuvânt nefericit). Că marile puteri militare ale secolului XX au acordat atenţie fenomenelor împachetate în noţiune – chiar nu este un secret; ele s-au ocupat cu neagră seriozitate de tot ceea ce pentru „cetăţean”, educat în spiritul „raţiunii”, sună prosteşte, precum telepatia, telekinezia, ubicuitatea sau fenomele UFO. Într-o tradiţie perfect clasică, cetăţeanul este „raţional”, lăsând celor mai obscure filiale ale puterii „prostiile”, la concurenţă cu babele şi escrocii (cei de jos, fiindcă cei cu adevărat şcoliţi sunt fruntaşii academiilor militare).
Nu asta este problema! Problema este că afacerile „esoterice” sunt şi trebuie să rămână astfel; o discuţie „democratică” despre esoterism este la fel de neavenită precum o dezbatere despre Big Bang (Big Band sau Big Brother fiind mai adecvate). Că puradeii lui Băsescu trecuseră de la orajadă la movulită – am remarcat, mai ales spre finalul campaniei electorale, fiindcă era imposibil să nu-l văd pe premierul răspopit în culori de budoar, zâmbind diafan şi – evident – „pozitiv”. Doar că asemenea atitudini trebuie clasate, în spaţiul public, prin ridiculizare, nu prin mirajul magiei. Fiindcă doar un tăntălău poate crede că valorează mai mult cu o culoare la modă, şi doar un prostănac ar putea fi gelos pe garnitura vestimentară a adversarului. Asta nu mai este parapsihologie. E paraplegie, paranghelie, paralogie – orice altceva.
Nu mă îndoiesc, şeful senatului a trăit toată viaţa cu sentimentul că lipseşte ceva. Şi nu era postura de locatar la Cotroceni. Era lipsa de bărbăţie. S-a mai spus. Nu inovez nimic şi nici nu încerc. Dar că pentru asta nu sunt vrăjitorii de vină, ci ursitoarele. Am ajuns desigur la misoginismul originar, unde tot ce este de bine, precum „bărbăţia” (sună mai bine în latină, dar tot acolo duce), de la virilitate vine, iar sursele răului sunt părţile femeieşti. Sigur, e perfect „iraţional”. Să o ia d-l Geoană ca metaforă a lipsei de noroc. Adică sfaturi proaste.
Oricum, mai are o şansă: să poarte violet la congresul partidului, să vadă cât succes poate mulge de la o culoare, şi aia de împrumut...
Prefer să închei cu ceea ce eventual merită repetat, dar care încă nu s-a spus despre campania prezidenţială:

Amurg de toamnă violet ...
Pe drum e-o lume leneşă, cochetă;
Mulţimea toată pare violetă,
Oraşul tot e violet.

Încă un referendum

Sculat din gripa marină (pentru care aş fi primul mutant terestru) văd lucrurile muuuult mai bine (voce din off: A fost out!). Succesurile referendumului (voce din off: Da’ cuvinte mai scurte n-a găsit Liceanu?) pentru parlament-monocameral şi pentru reducerea-de-parlamentari-de-la-patrusuteşaptezecişiunu-la-maxim-treisute-repet!-maxim-trei-sute a creat de-a lungul şi de-a latul mării gripate multă emulaţie, să nu spun valuri şi, am putea crede chiar că a deşteptat apetitul, să nu spun furtuna. Poporul s-a obişnuit la butoane; adică să comande el, că doar e democraţie, şi aşteaptă nerăbdător, să nu spun nervos, să depăşească procentele estimate.
Un mare conducător, un cârmaci care duce nava prin furtuna de rechini, nu este cel care dă soluţii la orice (de pildă la şoareci), ci acela care aruncă multe pietre în baltă (după rechini), iar cetăţeanul este cel destinat să înfrunte destinul (voce din off: Om la apăăă!). Sar şi eu să prind nişte pietricele, adresând Institutelor de sondare a mogulilor-rechini următoarele formulare de fezabilitate psiho-socială integrată:

Proiect de cercetare sociologică referendară, întrebarea unu (I), cu subiectul:
Sunteţi de acord cu legalizarea prostituţiei?
Răsupunsuri închise alternative:
- Da, da’ să dea la toţi ¤
- Da, dar s-o facem mai des ¤
- Da, fiindcă referendumul tot iese ¤
- Da, mai trăim ¤
- Nu, fiindcă nu vreau ¤
- Nu, fiindcă legile oricum nu se aplică ¤
- Nu ştiu/ nu mă regulez ¤

Proiect de cercetare sociologică referendară, întrebarea doi (II), cu subiectul:
Sunteţi de acord cu legalizarea drogurilor uşoare?
Răsupunsuri închise alternative:
- Da, dar numai împreună cu legea de mai sus ¤
- Da, că ţigările vor fi oricum mai scumpe ¤
- Da, că 5 ani trec greu ¤
- Da, însă şi la compensate ¤
- Nu, fiindcă nu vreau ¤
- Nu, nu îmi aduc minte de ce ¤
- Nu ştiu/ nu fumez

Pentru cetăţenii români rezidenţi în străinătate vă rugăm să ataşaţi versiuni în rusă, engleză, spaniolă şi italiană.

Amicii ursului

Într-un banc se povesteşte cum că un vânător s-a dus în pădure, să vâneze urşi. A rănit ursoaica, dar a apărut ursul şi l-a supus unui control oral prelungit. Negru de supărare, vânătorul s-a întors în pădure cu o mitralieră, dar a risipit încărcătorul într-un tufiş neliniştit, apoi a apărut ursul iar scena sugerată anterior s-a repetat. Vânătorul ghinionist şi-a cumpărat apoi o maşină blindată (dacă nu a împrumutat de la Gigi un Humvee) şi s-a întors la locul supliciului, dar l-a bătut căldura de sub blindaj şi a ieşit să ia o gură de aer... Mă rog, de ceva. Atunci a apărut ursul, normal, care a constatat, destul de plictisit: Mă băiete!... Eu cred că a început să-ţi placă!...
Nu-mi place paranoia şi detest scenarita. Dar unele lucruri care se repetă mă enervează şi pe mine. Să vedem...
Precampania electorală a debutat cu “majoritatea de la Grivco”. Ei – şi? Nu-i şi aceea o sală de şedinţe? De ce nu?...
După turul I lucrurile păreau clare. Dar a apărut Patriciu pe sticlă, declarând că aşa şi pe dincolo. Ca să devină credibil, a aruncat pe piaţă un filmuleţ suficient de modificat genetic cât să fie declarat toxic. Ursul şi-a plâns de milă, a sughiţat jignit (Să-ţi fie ruşine, Dinu!), cu un ton mai degrabă potrivit reproşurilor între amanţi...
A venit şi seara Marii confruntări. Ea a pus în faţă doi mincinoşi de profesie (nu simt nevoia să argumentez). Prostovanul e forţat să recunoască faptul – fie vorba între noi, de-a dreptul neverosimil – că a facut o vizită nocturnă (nu şi discretă, povestea fiind devoalată de un reporter de la Newsin, agenţia de ştiri a lui Vântu...) celui de al treilea “mogul”, sub un pretext încă şi mai neverosimil. Ca şi cum rahatul nu era deja suficient de puturos, ţeparul şef de la FNI declară, intrând benevol în direct la Realitatea, că el şi Mircea sunt legaţi de o frumoasă prietenie, de vreo patru ani, deja. Tolontan, în studio, dă lovitura de graţie: Mie mi-a declarat că v-aţi văzut de două-trei ori.
Trei Doamne şi toţi trei... Lipseşte să mai facă azi o declaraţie şi Primarul care este (cei trei spadasini sunt totdeauna patru), şi meciul e jucat, dar invers...
Se spune că românii nu pot face performanţă în nimic. Greşit. La manipulare nu-i bate nimeni. Sau la prostie. Alegeţi.