Emoţiunea de ce’zură

Începutul acestei săptămâni a fost cam aşa:

Reevaluare a valorilor de patrimoniu. Automatic sau manual. Automatic – nu ai cu ce; manual nu ai cu cine. Indice de inflaţie 1970-2009. Da’i mai bun tabelul venitului mediu net. Dar fişa? Care fişă? Fişa de re-evaluare? Nu. Fişa de evaluare. A personalului. După fişa de post, care e după ce a trecut anul, şi aproape încă unul.

Dar asta-i nimic... Cum le-o dăm italienilor?... Pedefe, tiff, jpeg, illustrator sau deloc? Sau de tot? Dar paragraful acela de ce este left, când restul e justify?... Ce paragraf, bre??... Asta-i o hartă! Hartă cu poze, dar e hartă!... Nu harta, proasto! Ecusonul. Nu vezi că-i aliniat deazliniat? Că curge textul în afara plasticului, ca o macaroană înfăşurată pe bot?

Boc?... Boc-boc-boc!... Treci la loc!

Hai că-i bună! Indicele de inflaţie şi cel de salarizare sunt ca un vals în patru pătrimi. Nu le poate potrivi nici Roberta pe drumul chihlimbarului. Să se ia măsuri legale ca o interogare de SQL importată să fie writable!

Nene... Eşti stresssat?

Nu. Eram stresat acum zece ani. Apoi am fost nebun. Acum încep să mă simt mai bine...

Ieşi Afară!

În tabela de la bibliotecă toţi anii sunt bisecţi.

Ar mai fi şi problema perisabilităţii (În Engleză, te rog!). Being organic, amber fucks and looks like shit! Smells like heaven – in fire. Sorry! Ce spuneam?

Javră ordinară?!

Cine? EU???

Greşeşti, mon cher. Fişierul acela era gripat. Iar vaca...., ce să-ţi mai zic..., rumegă un mall.

The Reader

Tocmai am văzut The Reader. Un film suficient de celebru pentru a găsi referinţe pe net despre el. Nu am să fac un comentariu, fiindcă nu sunt critic de film şi nu am timp (sau chef?) de aşa ceva. Am să spun numai că este un film despre salvarea prin cultură; viaţa - istoria deci - în sine este hâdă, absurdă şi inacceptabilă; doar povestită - istorisită deci - capătă sens şi poate face lucrurile suportabile, dacă nu tocmai sublime.
Întâmplarea face ca ideea filmului să se potrivească cu ceea ce aveam de comentat. Deşi aparent fără nici o legătură.
Un prieten m-a sunat, în prima parte a lunii august, să-mi spună că are o expoziţie de pictură şi grafică la Mogoşoaia. Eram atunci într-o călătorie (să zicem de servici, fără a uita vorbele lui Damian: "Noi suntem plătiţi ca să practicăm un hobby") prin Dobrogea şi i-am spus că e puţin probabil să ajung la Mogoşoaia în timp util. Iată însă că în acest week-end am vizitat-o pe Alexandra la Corbeanca, şi am realizat că sunt la două accelerări de palat, aşa că sâmbătă dimineaţa am ajuns acolo. O vreme superbă - încă, fiind devreme -, mulţi turişti, prea multe maşini acolo, în curtea domnească, dar tot era frumos. Expoziţia personală a lui Florin era la Cuhnie, o bijuterie arhitectonică în sine.
Sincer, m-am dus fără mari speranţe. Aşa că am fost surprins de ceea ce am văzut. În viaţa de toate zilele Florin Mihai este un... funcţionar. La ce te poţi aştepta? În nici un caz la aşa o luptă cu sine! Priviţi imaginea alăturată. Este un autoportret (nu m-am uitat la titlu; nu ştiu dacă contează) cu două feţe: O postură şi o lumină cristică, de o parte, de partea cea înaltă. Un înger decăzut şi un rebel - pe cealaltă, pândind din vintre, precum viaţa şi moartea.
Nu ştiu dacă am descoperit un "mare artist"; am descoperit însă cu siguranţă un artist. Cum se recunoaşte un artist? Simplu. Este un om care nu acceptă realitatea "aşa cum este"; el o imită, o maimuţăreşte, o contorsionează, o sfâşie, o disecă, o împăiază, o înjură şi o divinizează.
Vestea proastă este că această expoziţie se închide pe 3 septembrie, adică vineri. Sigur, am ajuns prea târziu, într-un sens. Vestea bună este că despre Florin Mihai vom mai auzi, cu exagerările lui, cu spaimele lui, cu anatemele lui şi, de ce nu, cu bonomia lui.

Emil Bock

Am trecut prin Bucureşti ca un nor de ploaie, repede şi cam peste noapte.
Sigur, venind în capitală nu aveam cum să nu calc pe Lipscani, să văd cum se mai veseleşte poporul în criză. Pe treptele Băncii Naţionale - târg de carte. Ciudat şi ameninţător... Alte hârtii nu mai au?... În fine, m-am uitat şi pe câteva titluri (vara arareori apuc să citesc mai mult de câteva poze, eventual şi vreo două profile), şi mi-am dat seama că zvonurile cu exploziile solare sunt adevărate. Iată un titlu de carte: Emil Bock - Apocalipsa. Consideraţii asupra Revelaţiei lui Ioan. Uau! Semnele sfârşitului sunt aprope: la tarabă se dau bonuri fiscale, poliţiştii nu mai sunt prieteni cu şuţii, Bunicuţa îl laudă pe Crin, Băse a plecat de la Cotroceni şi s-a călugărit, Tăriceanu creşte în sondaje, iar la intrarea dosnică a MNIR nu mai merge aerul condiţionat...
Semne ar fi şi altele: francezii nu mai colecţionează minorităţi, nici măcar pe cele care le învaţă limba (Si'l vous plait, mesieur!), Pitsi s-a certat cu Patronul (dar se aude că şi-a aruncat zarurile!), iar Bucureştiul este anunţat de Oxford Economics (Comics?) drept cel mai prosper şi expansiv oraş european al următorului cincinal.
Acestea fiind zise - eu plec la ţară, ca să mai trăiesc ceva. Vă pup! Poate vă şi scriu. Dacă merge netul la ţară...

PS: Am ajuns şi acasă, să fac bagajul. L-am facut (mă rog, cumva) şi am dat drumul la teveu. Am luat-o la plimbare, în pas alert, peste butoane. Am găsit nişte extratereştri urâţi, cu rât solzat şi gene de titan, care se pupau cu foc, amigdală-n amigdală. Presupun că o fac normal, ca oamenii, nu ca măgarii. Nici extratereştrii nu mai sunt ce erau... Pe vremea mea - ea lua o pastilă şi rămânea el să scoată copilu de la microunde...

Şoferul Domnului Ministru

Ieşeam ieri cu maşina din curtea fabricii. Stătuse în soare şi ardea tot. Am dat ambele geamuri până jos şi am pornit ventilatorul la maxim (acţiuni care nu se potrivesc, dar care demonstrează cât de cald era). Am luat virajul de la Stavropoleos cu viteza I, ca să mă strecor printre maşini şi oameni. În faţă la Caru cu Bere – puzderie de turişti, ca un roi de muşte redat cu încetinitorul. Din spatele muştelor – piaza rea: un WV negru, nou-nouţ, o limuzină, ca să fiu mai exact; făcea din faruri, disperat, să-i fac pârtie. Mă uit în oglindă – în spatele meu altă rablă de consum venea spre mine. Doi în marche arrière pentru o limuzină? Pe căldura aia?...

Cei care citesc aproape sigur cunosc strada: îngustă, cu parcare ilegală pe ambele părţi şi un carosabil util de lăţimea unei maşini. Iată-ne deci faţă în faţă, bară la bară. Am aprins o ţigară şi m-am pregătit de aşteptare. La câteva secunde se dă jos, de pe locul mortului, un mort; pardon, un gras în costum de mort. Vine spre mine, clătinându-se ca o raţă. Are faţă de budincă, ochi mici de viezure, transpiră abundent şi îmi aduce în minte, spontan, noţiunea de „activist de partid”.

„Nu vrei să faci loc, hai??”... Răsuflă pentru a doua frază. „Ce? Era greu să dai în spate 30 de m?!”

„Puteaţi face acelaşi lucru”, zic eu, simplu.

„Şi ai intrat şi pe sens interzis”, întoarce el la obiect.

Fraier cum mă ştiu, mă ia prin surprindere întotdeauna argumentaţia tâmpită, şi mă enervez: „De unde sens interzis?? Visezi?”

Pleacă. Spre spatele meu, unde avea treburi...

Nu mai trag două fumuri şi de dincolo de parbrizul fumuriu se iţeşte şoferul. La şpiţ, fecior de la ţară pricopsit, 30 de ani cel mult. Imi zice: „Aşa mă?... L-ai făcut pe dom’ Ministru să meargă pe jos!”

Urmează discuţia despre cine avea prioritate. După cartea mea, la înghesuiala aia, întotdeauna cine iese. Dar nu are rost.

„Auzi, bă? Am primit ordin de la domnu Ministru să nu mişc maşina”. Râde şi pleacă. Tot spre spate.

Asta este, zic. Măcar nu stau singur... În spatele meu deja era coadă. Încep clacsoanele. Clienţii de la terasă – aflaţi la mai puţin de 2 metri de incindent – încep să protesteze. Clacsoanele atrag un poliţai. Se duce glonţ spre WV, cu gânduri vădite de ceartă, dar constată că nu are cu cine. „Unde-i ăsta??” – mă întreabă....

Şi pleacă după el. Nu termin ţigara – şi îi văd pe amândoi revenind la locul faptei. Şoferul Domnului Ministru gesticula periculos, pe strada foarte aglomerată. Poliţaiul avea o faţă de-aia „gata de acţiune” şi se abţinea cu greu să nu i-o tragă în muştiuc. Eu îi zâmbesc domnului şofer, şăgalnic, pe un cor de fluierături. Tânărul din maşina din spate era cam cătrănit şi dondănea, mai-mai să sară peste rândul poliţistului. De pe terasă aud un glas: „Băi! Du-te după Dom’ Ministru, că nu poate umbla singur pe jos!”.

WV-ul dă cu spatele, încet. Se opreşte înainte de barieră, lăsând un interval cât să treci cămila prin urechile acului, şi-mi zice: „Zi mă! Eşti mândru de ce ai făcut?”...

Nu aş fi comentat acest mic incident de trafic, dacă nu mi s-ar fi părut că rezumă, simbolic, ceea ce se întâmplă cu noi zilele acestea.

New Deal

Ca elev, apoi ca profesor, am auzit sau am spus de sute de ori "Marea Criză", cu referire la evenimentele din 1929-33. Ceea ce se întâmplă acum ameninţă să schimbe cartea de istorie. Înainte de a uita cu totul despre acea criză, să ne aducem aminte că ieşirea din criză a fost rezultatul unui set de măsuri economice cunoscute drept "New Deal". A fost, deci, Soluţia.
Între pachetul promovat de Franklin D. Roosevelt şi cel impus de Traian Băsescu nu există nici un fel de legătură, deci nu se pot face comparaţii. Avem însă nevoie de un New Deal, de un nou contract social, pentru a ieşi dintr-o situaţie de pomină (aşa va fi, fără îndoială). Sacrificiile sunt inevitabile, ca pe front. Problema este dacă putem accepta sacrificiul la care ne împinge acest om (dacă nu e mult spus).
Putem accepta să ne conducă mai departe un guvern care timp de un an jumate nu a făcut nimic (pentru noi, că pentru ei au făcut)? Putem accepta pauperizarea accelerată în acest an în care vânzarea maşinilor de lux a crescut?
Eu unul nu pot. Acesta ar trebui să fie New Deal. Acceptăm sacrificiile, fiindcă nu ne putem afunda la nesfârşit în datorii. Nu acceptăm însă pe cei care încearcă să ni le impună. JOS cu ei - apoi mai vedem. Ştiu, e foarte radical. Nu e problemă de orgoliu. E o problemă pragmatică: unde vom ajunge dacă îi vom lăsa nepedepsiţi?
Se tot spune că "strada nu este o soluţie". În vremuri normale - este adevărat. Dar sunt acestea vremuri normale?

Solidaritatea Graşilor

Joi seara am aflat, destul de mirat, că fac parte din categoria socială a graşilor care s-au cocoţat pe bugetul naţional. Dincolo de veştile proaste cu titlul personal – de exemplu scăderea veniturilor în zona codului galben de insolvenţă – am recepţionat lovitura în plin, amestecând gânduri negre din perimetre diferite ale minţii, un mix de aprehensiuni greu analizabil. De pildă, că am adus în jurul meu oameni tineri, care vor să muncească, dar care vor trebui să-şi caute un alt loc de muncă; că am muncit două decenii într-o instituţie în care, cu încăpăţânare, am continuat să cred, dacă nu în prezentul ei, atunci măcar în viitorul ei; sincer, această parte a încrederii era deja în ruină de mai multă vreme, însă nu îmi imaginam cât de aproape suntem de marginea prăpastiei (acel loc unde ameţeala ia locul beţiei).

Urma, după numai două nopţi, să aniversăm – de Ziua Partidului, Ucigă-l Toaca! – cununia religioasă a singurului meu copil, dar şi intrarea în lume a Sofiei. Atunci, joi seara, m-am felicitat că făcusem puţine invitaţii la eveniment, în instituţia despre care vorbesc. Acum, sigur, pot să spun şi de ce: tocmai pentru a nu crea celor tineri o (altă) problemă financiară. Oricum, deşi nu era vina mea, mă încerca un soi de vină că totuşi chemasem prea multă lume, şi ei din categoria Graşilor.

Dincolo de neliniştile mele, probabil naturale pentru oricine are de făcut „management de situaţie”, ziua de sâmbătă a fost mai reuşită decât aş fi sperat. Câteva lucruri au fost cu totul remarcabile. Aş începe cu cele două slujbe, într-adevăr foarte lungi, dar care au reuşit să menţină, de-a lungul a peste două ore, o atmosferă de o solemnitate cum rareori am trăit (nunta mea a fost un fiasco, în opulentul cadru al Catedralei metropolitane din Sibiu); nu exclud senzitivităţi speciale, de pildă aia cu „inimă de tataie”, dar sunt destul de sigur că nu mă înşel foarte tare.

Au fost apoi copiii. Foarte mulţi, de la piticii care au ţinut cu stoicism de lumârile masive, la fetiţele care abia învăţau să meargă, dar care nu şi-au luat ochii de la preot, la Sofi, care a fost pur şi simplu atinsă de graţia tăcerii vesele, atunci, în biserică, şi în tot restul serii, inclusiv atunci când a dansat cu naşi-su... A propos – arareori cred că am văzut naşi atât de dedicaţi...

Atmosfera de la restaurant a fost destul de împotmolită, o lungă vreme (se ajunsese târziu, decalat, invitaţii erau în farfurii, la feluri diferite, alte alea...), dar până la urmă s-a destins, graţie unor diavoliţe cu iniţiativă privată, aşa că, dacă tot nu intra în mine nici un fel de mâncare şi în nici o cantitate, am turnat alcool, de care s-a nimerit... Şi până la urmă, toţi graşii invitaţi de mine au venit, au fost mai zâmbitori decât se putea spera (in the day after), şi cred că s-au simţit relativ bine împreună cu masele muncitoare – slăbănogii de la multinaţionale...

Asta vroiam să vă spun... Zilele bune vin şi trec... Nenorocirile vin şi poate pleacă. Dar atâta vreme cât vom reuşi să rămânem solidari, cu sau fără grăsimea bugetară, vom mai avea motive să ne trezim şi mâine. Este o concluzie de care eu aveam neapărată nevoie. Fiindcă de mâine trebuie să punem în practică.

Cronica plictiselii anunţate

Spre acest final de săptămână am participat, în calitate de gură-cască, la a 11-a ediţie a ARA (Arhitectură, Restaurare, Arheologie; a se citi de la coadă la cap). Pe ansamblu a fost o manifestare ştiinţifică reuşită, pentru care organizatorii merită felicitări. Am să dau doar două argumente: sala a fost aproape permanent neîncăpătoare (ceea ce pentru cine cunoaşte sala de şedinţe de la IAB nu este atât de greu de imaginat), iar o considerabilă parte a audienţei au fost arhitecţi (mai ales tineri), ceea ce poate contribui la astuparea tranşeelor dintre noi. În fine, un al treilea „amănunt” favorabil, care mi-a scăpat la prima numărătoare mentală, este apariţia primului caiet ARA (în condiţii grafice mai mult decât decente), respectiv o parte a comunicărilor de la ediţia precedentă.

Astăzi, sâmbătă, pe programul sesiunii trona, ca o piază rea, imortela temă Roşia Montană („masă rotundă”). A fost exact la înălţimea aşteptărilor. Pardon: în abisul aşteptărilor.

M-am abţinut să mă pronunţ public despre acest proiect, tocmai datorită poziţiei incomode de „profitor”, fie el şi indirect, ca angajat al mult-hulitei instituţii. Chiar existenţa acestui blog este proba că nu apăr „realizările” MNIR cu orice preţ sau cu oricare ocazie. Oricum, înveninarea opozanţilor proiectului este obositoare, atunci când nu este doar ridicolă. O mult prea stimată doamnă dădea asistenţei indicaţii strategice, strigând că singura armă suficient de eficientă este vehemenţa; simplu – cine strigă mai tare are dreptate (practică tribală, niciodată uitată).

Sigur, fiecare dintre actanţii principali şi-au exprimat vehemenţa în limitele de cultură şi inteligenţă. Unele intervenţii au fost interesante, sau au avut măcar o patină de argumentare intelectuală (poate prea patinată, totuşi). De exemplu, un cât se poate de stimabil profesor demonstra că în zona „patrulaterului aurifer” există prea multe toponime dacice ca să nu existe şi relicte materiale; în concluzie, săpătura este prea... restrânsă, din moment ce nu a scos nici măcar o cioabă dacică. Este un strălucit exponent al unei generaţii care crede că se poate demonstra orice, dacă accentul este corect. Statistică?... Ce-i aia?... (aia cu 2 la mie e... orice altceva).

Un alt stimat profesor a învăţat elemente de arheometrie şi le împărtăşeşte şi celorlalţi. Astfel, proiectul Arheomet (pardon: Archaeomet) ar fi demonstrat că aurul brăţărilor este dacic, deci dacii trebuie să fi exploatat aur la Roşia Montană (doar că bulangiii de la MNIR nu au fost în stare să-l găsească; a fost prea fin să tragă şi această concluzie, dar ne-a lăsat să ne străduim să ajungem singuri la „adevăr”; adevărul domniei, sale, desigur). Confruntat cu „detaliul” că acel aur a fost unul aluvionar, şi nu de filon, replică tăios şi la obiect: IRELEVANT! Normal. Ceea ce nu îi sprijină „demonstraţia” nu are ce căuta în discuţie (măcar din politeţe, nu-i aşa?).

Sigur, e democraţie, cum se spune, iar pe tărâmul ştiinţei disensiunile nu sunt tocmai ceva neaşteptat. Problema este însă că vehemenţa i-a scos pe combatanţi din tranşeele bunei-cuviinţe, trimiţându-i cu unghiile răşchirate la câtul hidrei corporatiste. Nu s-au dat deci în lături de la miştocăreală ieftină, întorcând o glumă („Oamenii mergeau la Alburnus Maior doar ca să moară”) în probă incontestabilă de incompetenţă; sau sugerând managementul de budoar, amestecând deliberat planuri şi date; sau vorbind, faţiş, despre lipsă de moralitate profesională şi meschine interese pecuniare, evident, ferindu-se să dea nume (fiindcă le ştie toată lumea, nu-i aşa?... oricum, oricine „ştie pe cineva”, deci se potriveşte).

Să fim înţeleşi. Nu apăr proiectul Gold Corporation. Documentele lor publice din anii de început demonstrau, fără cea mai mică urmă de îndoială, că au încercat să ne ia din banane (pentru cine este curios: producţia de aur + argint estimată < investiţia previzionată, evident la preţurile din 2000; azi miza e mult mai mare). Există, în fapt, multe alte argumente de a nu crede pe Gabriel şi urmaşii lui. Dar cu Calu ce-aţi avut?... 
„Cei aleşi”, fie ei talibanii sau partizanii din munţi, nu s-au gândit niciodată la victimele colaterale. Ele nici nu contează. Sunt nişte gângănii. Singurul lucru care contează este CAUZA. Iar dacă nu mai avem una – o inventam. Aşa devenim solidari, ne identificăm mai simplu „prietenii” (= supuşii) şi inamicii. Avem un scop – deci nu va fi plictiseală. Trăiască şi înflorească! Pentru cine nu ştie – acesta a fost bolşevismul. Pardon. Încă este.