Atelierul

Am avut astăzi prima întâlnire numită de mine, ad hoc, Atelierul din Calea Victoriei (pentru detalii de program şi tematică vezi http://www.mnir.ro/ro/Evenimente/Eveniment.aspx?IDEveniment=127). Doresc aici să comentez, pe scurt, câteva lucruri legate de împrejurare, în primul rând în beneficiul celor care fi dorit să participe, dar din diverse motive nu a fost posibil.
Aş dori în primul rând să le ofer consolarea: toate locurile în picioare erau luate încă de la fără zece. Am şi eu o consolare: cafeaua pe care nu au băut-o ei, o beau eu, săptămâna viitoare, de la termos (evident, încă rece după un weekend cu moşi friguroşi).
De ce Atelier? Pentru că, vorba Actorului, ne facem că lucrăm; secundar, pentru că noţiunea presupune, subliminal, creativitate. Nu e frumos?... Şi apoi, ce nu arată încă bun de vânzare, e - normal! - încă în lucru. Bună găselniţă!... Dincolo de glumă (fiindcă a fost; hai, râdeţi!), cred că este un format de întâlnire potrivit cu cine suntem şi cu ceea ce facem. Stăm într-o clădire-atelier, în (re-?) construcţie, accesul este pe o stradă devenită şantier-şcoală pentru excavatorişti, iar noi, organizatorii, nu avem pretenţia că le ştim pe toate, că le-am făcut impecabil, că, deci, e de lucru şi pentru noi şi pentru toate generaţiile care vin (har Domnului, chiar dacă vor fi şomeri, măcar nu se vor plictisi).
Despre prezentări (pentru titluri vezi link-ul de mai sus) aş spune, pe scurt, că au fost mult mai lungi decât am planificat, încercările de disciplinare lovindu-se de încăpăţânarea vorbăreţilor; au fost mai tehnice decât am dorit, deşi m-am străduit să "vulgarizez" (cuvântul preferat de Bogdan Şandric pentru explicaţii prea terane, adică nu subterane, nici supraterane, ci cu parcare ieftină la iarbă verde, dar nu la loc cu verdeaţă), spre exasperarea neiniţiaţilor în bla-bla-ul tehnicilor de proiectare; discuţiile de la sfârşit au fost mai interesante decât mă aşteptam, ceea ce mi-a demonstrat că cel puţin unul dintre obiective - comunicarea dintre "meşteri şi calfe" - a fost atins.
Despre GISRoA - the new kid in town - am să spun, foarte scurt, că este o aplicaţie GIS proiectată pentru arheologii români, indiferent de apartenenţa instituţională. Programatorul este o tânără colaboratoare de la ASE (surpriză!), pe nume Aura Mocanu-Vîrgolici, deloc întâmplător soţie a unui alt colaborator apropiat al ultimilor ani, chimist (surpriză?) la IFIN, Marian Virgolici. Să nu spună lumea că am uitat de nepotism şi afaceri în familie, că noi perseverăm! Aplicaţia funcţionează, prin comparaţie cu un avion capabil să decoleze şi să aterizeze fără plasă, dar este într-o etapă pe care am apreciat-o drept "Alpha-Zero", fiindcă deocamdată avionul merge doar unde vrea el, între decolare şi aterizare. Săptămâna care a preces prezentării am sacrificat-o pe altarul muncii, cum şade bine unei tinereţi revoluţionare (mulţumuri PR-ului de la MNIR că nu ne-a anunţat de vernisarea expoziţiei pioniereşti decât cu câteva zile înainte; GISRoA mai avea puţin şi ateriza pe avionul prezindenţial al tovarăşului Ceaşcă), producând o lungă listă de AŞA NU, pe post de mulţumiri aduse programatorului. Este încă o dovadă că nici o faptă bună nu scapă nepedepsită (Aura lucrează voluntar pentru noi). Vestea bună este că ea a primit ploaia de mulţumiri zâmbind. Vestea proastă este că în 3 luni trebuie să-şi termine doctoratul, aşa că o va lăsa mai uşor cu voluntariatul. În fine, studiem - împreună - posibilitatea de a antrena şi alţi programatori în dezvoltarea proiectului, pentru că volumul de activitate propus este considerabil, pentru a putea lansa, de adevărat, o variantă Alpha (deci pentru testeri...).
De ce am lansat, atunci?... Bună întrebare. Ca orice problemă adevărată, are mai multe soluţii. Ca par examplu: că şi alţii lansează cărţi fără tiraj?... Că trăim în România şi asta ne ia tot aerul în mâneca de vânt?... Că, în fine, la momentul anunţului nu ştiam că avionul zboară unde vrea el?... (normal: ne-am dat seama de asta - zburând).
Evident, de-abia aştept să am veşti bune... Sigur veţi afla...
Oricum, atelierul nici nu a fost proiectat, la început, pentru GISRoA, ci pentru ca Mihai Florea să-şi poată prezenta achiziţiile de suport cartografic. A fost un moment de mare inspiraţie, în această frumoasă zi (mizerabilă, altminteri, fiindcă vântul îngheţase pe mânecă), când Mihai le prezenta, mândru, ceea ce reuşise să strângă, cu trudă, în ani de zile, iar colegii ot MNIR se priveau derutaţi, neînţelegând exaltarea... În fine, eu, mărturisesc, sunt de partea lui Mihai, care chiar a strâns foarte multă documentaţie strategică pentru orice proiect care se loveşte de noţiunea de "hartă" (şi care ar fi proiectul arheologic care nu se loveşte?). Corina Nicolae mi-a explicat apoi de ce colegii noştri aveau dreptate mărturisind, spăşită: "OK, am rămas şi eu cu ceva: am înţeles ce este un raster". După cum vedeţi, toată lumea are dreptate, ceea ce nu poate fi decât înălţător şi ameţitor deodată (fasten please belts!).
Discuţiile, deja am menţionat, au fost interesante, sugerând că acolo s-au strâns oameni dispuşi să coopereze, cel puţin la nivelul schimbului de experienţă (vital, în programare). S-a evocat, din nou, schimbarea necesară a mentalităţii "arheologului (român)", iar de aici am dezvoltat personal o ipoteză de lucru pe care am să o expun, sumar, şi aici. Sigur, cel mai mare duşman al coperării este tocmai "arheologul", format întrun mediu pe care l-aş numi, fără teamă că exagerez, drept paranoic de secretos şi schizofrenic de însingurat. Sfatul meu a fost că nu ar trebui ca cineva - un tânăr care încă îşi imaginează că mentalităţile se pot "schimba", de exemplu - să aştepte soluţii şi îndrumar de la o instituţie, indiferent care, pentru bunul motiv că ele sunt conduse de oameni "la o frumoasă vârstă", iar frumuseţea este imuabilă, prin definiţie (ne asigură antropologii); să nu aştepte deci rezolvări nici de la "asociaţiile profesionale", care pot fi conduse şi de oameni mai tineri, dar care au un puternic iz de interese curriculare. Soluţia este într-o direcţie complet neprevăzută (precum zborul nărăvaş al copilului teribil), aceea a grupurilor informale (pentru învăţarea prin exemple - vezi Geospatial @Goagăl), care nu au director, secretar, ştampilă, regulamente de ordine interioară, ci sunt asocieri de oameni liberi, care se întâmplă să fi aflat că Internetul există. Am ajuns şi eu la o vârstă destul de frumoasă şi nu mai sper nimic de la "instituţii", ci de la indivizi liberi şi... voluntari.
Sper să refacem experienţa cu "Atelierul", într-un format revizuit, de tip "one (wo)man show", pentru a da vorbăreţilor posibilitatea să dea în petic cu totul (nu mă refer la tricolorul maghiar), pentru a avea o tematică bine rotunjită şi pentru a lăsa suficient de mult timp discuţiilor. Intenţia de programare este lunară, să vedem dacă tot joi, tot între doăuşpe şi doi (sunt ardelean! e voie!). Idei am şi eu, dar poate aveţi şi voi. Haideţi la o bârfă tare despre cârcâiaci (dacă veniţi vă spun cine sunt aceia)! Haideţi să învăţăm, împreună, să vorbim singuri! ("a vorbi singur" înseamnă, în biroul nostru, a fi atât de ... continuarea la Atelier).

Blogger's Voice of Romania

CU PATRIOTISMUL TE NASTI. EL ESTE INSCRIS IN TINE DE BUNUL DUMNEZEU ODATA CU NASTEREA TA, CARE ARE LOC DIN ANUMITI PARINTI, INTR-UN ANUMIT LOC PE FATZA PAMANTULUI, SI INCEPAND DE LAPTELE SUPT SI A VORBI O SINGURA LIMBA, LIMBA MATERNA, CARE NU SE UITA NICIODATA, FIIND INTRATA IN CORPUL OMENESC ODATA CU LAPTELE MAMEI. PATRIOTISMUL, FIIND O CONSECINTA IMEDIATA SI PENTRU INTREAGA VIATZA A CONDITIILOR ARATATE MAI SUS. NU POTI CONDAMNA PE UN GREC CA-SI IUBESTE GRECIA, PE UN FRANCEZ CA IUBESTE FRANTA, SAU PE UN POLONEZ CA IUBESTE POLONIA. DAR II POTI CONDAMNA PE FIECARE DINTRE ACESTIA CARE NU-SI IUBESC PATRIA. CAT DUREAZA IUBIREA DE PATRIE? INTREAGA VIATZA, DE CAND TE NAQSTI PANA MORI, TOT ASA CUM ITI IUBESTI, PARINTII, FRATII , RUDELE SI INTTREG NEAMUL DIN CARE FACI PARTE. SI INCA CEVA IMPORTANT: CHIAR DACA-TI PARASESTI PATRIA IN ANUMITE CIRCUMSTANTE, IUBIREA DE PATRIE CONTINUA SA EXISTE IN TINE, BA CHIAR DEVINE SI MAI PUTERNICA SI ANTRENEAZA IN TINE DORUL DE PATRIE CARE UNEORI ESTE ATAT DE INTENS INCAT TE FACE SA SUFERI. NUMEROSI PATRIOTI ROMA SILITI SA SE REFUGIEZE IN DECURSUL ISTORIEI, AU REVENIT IN PATRIE LA SFARSITUL VIETII PENTRU A FI INMORMANTATI IN PAMANTUL PATRIE.
A fost un lung citat, semnat anonim, drept comentariu la articolul cuiva despre patriotism (cel din urmă avea bun simţ, deci a contrariat). Nu am să spun ce este greşit, fiindcă aproape totul este greşit. Metafizica legionară se exprimă aici, plenar, cu patosul comunist şi stupiditatea căpşunarului.
Pentru claritate, şi pentru cine eventual nu a înţeles, eu sunt patriot. Conceptul de patriotism, în sine, face obiectul disputei. Problema-problemelor nu este nici în economie, nici în societate, nici în conjunctura internaţională dificilă; problema este în capul nostru, aşa cum anonimul demonstrează. Acolo găsim prea mult gunoi, doar că este genul de gunoi de care nu putem scăpa prin metodele obişnuite, sau prin mai moderna reciclare.
Am reprodus citatul fiindcă acest blog este adresat, explicit sau implicit, istoricilor. Cred că nu este suficient să constatăm aberaţiile conştiinţei publice. Ar fi de dorit să luptăm, după puterile fiecăruia, cu aberaţiile imaginarului colectiv. Pe concret - când va redeschide MNIR o serie de conferinţe pentru public? Pe orice temă de interes public. Inclusiv "patriotismul".

Erratum articol lege

Cu scuzele de rigoare... Legea la care făceam referire ieri are articole atât de lungi (pe pagini...), încât numerotarea lor este greu de urmărit. Articolul pe care în citam era Art. 2, paragraful (4). Voi încălca regulile obişnuite şi voi face modificarea şi în postarea respectivă, pentru a nu provoca confuzii cititorilor.

Arheologie şi cercetare

Mă uitam azi, ca tembelul ("vântură vânt"), pe Ordonanţa 43 din 2000, cea care reglementează activitatea arheologică. Am citit-o de mai multe ori, de-a lungul timpului, mai mult pe bucăţi (cu interese specifice) decât în ansamblu, dar această prevedere pur şi simplu mi-a scăpat... Sper să nu fie o prostie din partea mea să atrag atenţia asupra unei prevederi foarte bune, necesare şi în viitoarea redactare (care acum se cloceşte).
De ce mi-a scăpat, în ciuda faptului că este foarte importantă? Nu e ciudat? Cred că noi, cei trecuţi de “vârsta mijlocie”, avem aşa o mare neîncredere în litera legii, că... literele trec prin faţa ochilor, private de conţinut, fiindcă, nu-i aşa? – şi ce dacă?. Să vedem ce spunea legiutorul, acum 11 ani:
Art. 2, (4): Toate etapele cercetării arheologice sunt parte integrantă a activităţii de cercetare ştiinţifică, aşa cum este definită de legislaţia în domeniu.
Oricine care a funcţionat în interiorul sistemului muzeal ştie că textul a rămas apă sfinţită (nici nu drege, nici nu strică), fiindcă altfel ar fi trebuit să aibă cel puţin următoarele consecinţe:

• muzeele care au ca obiect de activitate patrimoniul arheologic şi personal arheologic atestat, sunt unităţi de cercetare şi se supun legislaţiei în domeniu (= Legea cercetării), iar codul lor CAEN principal ar trebui să fie cel al cercetării;

• arheologii implicaţi în activităţi de cercetare sunt cercetători, de drept, şi nu muzeografi;

• arheologii implicaţi în proiecte de cercetare finanţate de Ministerul Educaţiei şi Cercetării trebuie plătiţi conform Legii cercetării, nu după bunul plac al unui contabil;

• fondurile de cercetare provenite din alte fonduri decât cele ale Ministerului Culturii ar trebui gestionate după Legea cercetării, nu după legislaţia financiară ordinară dedicată instituţiilor publice; în consecinţă, de exemplu, fondurile necheltuite până la 31 decembrie ar trebui reportate, nu confiscate, şi cheltuite în anul următor, conform aceleeaşi legi, exclusiv în intereseul cercetării (de ex. deplasări, burse, abonamente, cursuri, publicaţii ştiinţifice, etc).

Ce am avut, în schimb? Cercetări preventive asimilate “prestării de servicii” (e drept că se “spală rufe”, doar noi nu suntem tocmai maşini de spălat); fonduri de salarizare dispărute în neantul “cheltuielilor publice”... No other comment needed...

Marele Răspândac

E plin Etajul de răspândaci. Unde este plictiseală mare sunt şi multe zvonuri. Sunt mulţi răspândaci modeşti, care îşi fac jobul cu zel, împrăştiind gunoiul. Există însă un singur Mare Răspândac. El nu este doar un distribuitor. El este un creator, un strateg, mândru de ceea ce poate. Ultima lui găselniţă ar fi că umblu după postul lui Damian.
Doresc să dezmint public această "ştire", care nu mi se pare deloc nevinovată. Ideea de a băga zâzanie nu este tocmai una originală, rezumându-se la urarea "încurcă-i Drace!". Că în ape tulburi mulţi pescari îşi vor încerca nada. După atâtea grenade aruncate în apă, s-ar putea însă alege doar cu un peşte mort, rău mirositor.
Despre răspândaci nu am nimic altceva de adăugat. Ei îşi vor continua viaţa lor, câtă este, cum este. Eu - la fel.
Vă urez o zi minunată!

Drept la cuvânt

Sunt zile „de alea”. Dimineaţă creşte la geam o ciupercă mare, roşie. După un minut – altă belea: vine un vânt mare, cum nu s-a mai văzut, şi sparge toate geamurile. Floarea cea mai mare cade de pe pervaz şi se fărâmă. Imediat apoi se ia curentul, iar pe la prânz de ia şi apa. E o zi „de aia” şi încă nu a trecut. Când să iei masa de prânz – te ia o greaţă mare şi nu-ţi mai trebuie nimic, iar pisica vomează. După-amiază, pe la patru, iţi ies nişte bube mari pe faţă, cum nu ai avut nici în adolescenţă. Ce zi... Cum se pot întâmpla atâtea belele într-o singură zi? Nici seara nu e mai bună. Ţi se ia pielea de pe braţe ca de pe şarpe, ţi-a căzut o ureche şi bine că nu mai vezi nimic – e deja întuneric, nu e curent şi nu te poţi vedea în oglindă (dar, totuşi: unde-o fi Oglinda?). Apoi îţi aduci aminte de un banc din copilărie: Ghici ce i-a trecut lui Iţik prin cap?... Un glonte!

Şi atunci ai înţeles. Ciuperca, deci!... Nu doare, fiindcă aşa spune şi înţelepciunea populară, că prostia nu doare. Te zdrobeşte doar, dar se întâmplă fulgerător şi nu doare. Doar uimirea e mare. Cam cât ciuperca de azi dimineaţă.

Aşa mi-a fost mie ieri. Bine că s-a dus. Mi-am adus aminte diverse lucruri, la început într-o ordine de vis, dar nu am să vă chinui şi am să le re-ordonez...

Acum vreo două săptamâni Florela Vasilescu lansa pe blog-ul propriu „dezbaterea” numită, gingaş, „MNIR şi monopolul în arheologie”. Cestiunea zilei a fost prilejuită de o lege publicată în 31 decembrie 2010 (dovadă că în ţara aceasta nu prea este recomandat să te relaxezi), şi căreia, din necesităţi argumentative, va trebui să-i dezvălui tot numele monstrous:

Legea 278 din 24 decembrie 2010 [în ajunul Crăciunului!] privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 76/2010 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii.

Un aliniat nou a a tras atenţia arheologilor: „Prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă nu se aplica pentru serviciile de cercetare şi descărcare de sarcini arheologice pentru patrimoniul arheologic şi siturile arheologice. Lucrările vor fi realizate de către Muzeul Naţional de Istorie a Romaniei şi de celelalte instituţii muzeale legal abilitate”.

Cei care încă nu ştiu îşi pot imagina cu uşurinţă ce a ieşit. S-au lipit de subiect câteva zeci de colegi din ţară, care mai de care mai scandalizaţi şi mai îngrijoraţi de viitorul arheologiei româneşti, iar unii chiar destul de vehemenţi faţă de prezumtivele maşinaţiuni ale diabolicului MNIR. Cea mai „curajoasă” interpretare a textului legal era că MNIR a instituit, prin mâna unor parlamentari (sic! legea nu a făcut obiectul avizării la Ministerul Culturii), un monopol al cercetării arheologice. M-am lipit şi eu de lampă, ca un tăntălău autentic, încercând să argumentez că este sigur o supra-interpretare, atâta vreme cât cercetările sistematice nu se atribuie pe SEAP, mecanismul de autorizare fiind cu totul altul. Florela – nimic. Ca o ştiristă de top, făcea „rezumatul” tuturor tâmpeniilor debitate în ultima oră, ajungând, negreşit, la concluzia din titlu: MNIR a impus monopolul... Acum – să fim serioşi (îmi spuneam, enervat): Florela nu-i o proastă. Este o „ştiristă”, în slujba unui „mogul”, ştim noi care, dar de ce o face pe proasta? E în „misiune”, nu? Şi nu vorbeşte cu vocea ei, dacă a avut vreodată aşa ceva.

Pe 17 ianuarie biroul de presă al Ministerului dă un comunicat care nu este decât încă o perdea de ceaţă (http://www.cultura.ro/News.aspx?ID=1652), păstrând în subtext ideea „monopolului”, degrevându-se de orice responsabilitate. Era un pas în plus, pentru opinia publică, fiindcă începeam să înţelegem că şopârla legală nu avea legătură cu d-l ministru. Dar atunci – cine era în spatele misteriosului amendament parlamentar?...

A doua zi, pe blogul Florelei, ia poziţie „Mircea” (ei, cine, Mircea...): „este trist ca niciunul din arheologii, cu drept de cuvant, de la MNIR nu a luat o pozitie onesta. Trist pentru comunitatea arheologica, dar mai ales pentru acea institutie” (n.b.: punctuaţia în original). Nu este deloc clar care ar fi acei arheologi din MNIR care au drept la cuvânt, şi cam care ar fi fost poziţia onestă (a ghiocelului? dar ce am greşit, bădie?... ca să recunoşti ceva ar trebui întâi să cunoşti). Un singur lucru este adevărat, şi este mesajul de citit: este trist (...) mai ales pentru această instituţie. Asta numesc eu un meşter adevărat: să fii tartorul ministerul, de vreun deceniu bun, îngerul prea păzitor al argeologiei româneşti, dar să arăţi cu degetul la prostul clasei, şi să te mai şi creadă toată lumea... Bijuterie!

În aceeaşi zi aflu două lucruri, ambele legate de Mihaela Simion: numărul 1: candidează la postul de director general al MNIR (notă: am uitat să respir cam un minut); numărul 2: există un ordin comun al miniştrilor Culturii şi Transporturilor, prin care lucrările de investiţii (din domeniul transporturilor, desigur) sunt coordonate de MNIR (notă: nu am găsit documentul în surse publice); autorul moral al isprăvii – aceeaşi Mihaela... Evident, nu în calitate de muzeograf IA ar fi putut face acest lucru, ci în calitate de fost consilier al fostului ministru.

Ieri a fost ziua vocilor:

Vocea 1: Cât despre dilema voastra managerială - nu vă invidiez, oricum ar fi ieşiţi rău.

Vocea 2: Pe numirea comisiei au fost lupte ca la Plevna. S-a făcut şi desfăcut comisii precum contractele de antrenoriat de la Steaua...

Vocea 3: Lucrarea ei?... Un tratat de management făcut cu copy-paste. Era valabil şi la muzeu, şi la aprozar.

Vocea 4: De ce mi-au dat notă mică?... Simplu: să nu intru la oral şi să se vadă că sunt mai bună! (vai!... dar se îndoia cineva?... o întrebare totuşi: bună la ce?).

Vocea 5: Crezi că se termină aşa?... Vor fi contestaţii, se vor face alte comisii...

În concluzie: nu iese fum fără foc. Ca regulă statistică, cel mai adesea pompierii sunt chemaţi de vecini, nu de victime. Nu lăsaţi chibrite la îndemâna copiilor; ar putea fi curioşi dacă butelia chiar explodează, sau este doar o poveste, precum cea cu Moş Crăciun. Nu aduceţi copiilor drept cadou pistoale, nici măcar de aluat, cumpărat de la gogoşerie cu un leu; ar putea mâncă excesiv, iar dacă nu a dospit destul face beleaua camorranită cronică în formă continuată.

Zicând ca Mircea şi trecând la lucruri serioase: Ernest Oberländer-Târnoveanu, directorul general al MNIR, are obligaţia morală, mai ales în faţa propriului colectiv, de a face public un punct de vedere al intereselor strategice ale MNIR, în materia cercetării arheologice. Să vedem despre cât „monopol” putem vorbi, fiindcă discuţia comportă nuanţe; doar că ele trebuie clarificate de vocea cea mai autorizată. Fiindcă, nu-i aşa? nu toată lumea are drept la cuvânt.

Pentru copiii noştri am totuşi un cuvânt: uitaţi păpuşereala, să nu vă spânzuraţi în funii, şi apucaţi-vă de treabă! De acea treabă pentru care v-aţi angajat întro instituţie de rang naţional. Arheologi sunteţi? Atunci faceţi arheologie şi lăsaţi politica celor necalificaţi. Că unii dintre noi sunt puşi în situaţia de a se amesteca şi în politică – este inevitabil. Dacă acest lucru totuşi trebuie să se întâmple, atunci asiguraţi-vă întâi că reprezentaţi interesele instituţiei unde aţi crescut, şi nu ale unor vameşi. În cazul dat, singura performanţă notabilă a Mihaelei este că a reuşit să pună toate tunurile pe MNIR. A meritat? Sunt sigur că vom afla.

Elegie despre Patrimoniu

Vorbind despre „patrimoniu” ajungem pe tărâmul cuvintelor obosite; pronunţate prea des, cam într-o doară, cuvintele se răzbună şi îşi golesc conţinutul.

„Patrimoniu” este un neologism; iată un prim motiv pentru care el nu se exprimă cu tot potenţialul, în limba română. În originalul francez, el înseamnă „moştenire”. La fel şi în corelativul funcţional englezesc (heritage – pentru „patrimoniu”). A avea „patrimoniu” înseamnă a fi bogat, a fi moştenit ceva (important). Dar de la cine să fi „moştenit” ceva, dacă nu de la părinţi, sau de la moşi? Conform DEX, „a moşteni” ar veni de la „moştean”, „moşnean” (cu sensul major pe „localnic, pământean, băştinaş”), deşi aceste cuvinte, la rândul lor, nu sunt explicate mulţumitor (evident din ­moş-). Faptul că acest cuvânt derivă de la „moşi” (şi nu de la „taţi”, de exemplu) indică destul de exact natura problemei: este ceva care ne aparţine din „moşi”, şi, cel puţin pentru simetrie, ar trebui să aparţină şi nepoţilor noştri. De aceea, problema nu este doar a noastră, a vorbitorilor, ci şi a celor care încă nu cuvântă.

Acesta nu este un eseu despre „patriotism”, ci despre „rost”. A avea moştenire, pe ardeleneşte, se spune câteodată „a avea un rost”. Ca să rămânem pe teritoriul european, it should make sense, expresie care, pe englezeşte, face o trimitere, fie şi aluzivă, la „bunul simţ” – common sense; nu ar fi deci despre ceea ce cred cei mai buni dintre noi, ci despre ceea ce ar trebui să simtă cei mai mulţi dintre noi. E deci şi o problemă de simţ. Doar că simţurile sunt uneori zăpăcite de stimuli prea diverşi, de diversiuni şi zgomote.

Într-o societate care îşi doreşte, mai mult decât orice, să uite (comunismul, umilinţa, sărăcia), este destul de greu să vorbeşti despre „moşteniri” fără a cădea în derizoriu („greaua moştenire”). Este încă şi mai greu să discerni, în zgomot (ideatic, mediatic, existenţial), moştenirile care ar trebui să rămână, de cele care ar trebui „să plece”. Exerciţiul de chiuretare a memoriei se poate lăsa cu amnezii grele; iar într-o societate în care prioritatea pare să fi devenit „modernizarea” cu orice preţ, entuziasmul poate fi un chirurg beat.

În certificatul de naştere al oricărui om vedem lucruri de genul ALEXANDRU ION, fiul lui NICULAE şi al MARIEI. Este prima identitate a unui om, înainte de a cuvânta. Existenţa cuiva este dedusă din numele său, atribuit la cristelniţă, „concatenat” (ar spune informaticianul din mine) cu numele părinţilor săi. A avea identitate înseamnă a avea părinţi, sau măcar memoria lor (cei care mă cunosc mai bine ştiu că acest subiect, pentru mine, este o venă deschisă), fotografia lor, furca de cununie a bunicii, sau jurnalul de front al bunicului. Altfel – eşti „cu liniuţă” (o identitate precară, cu conotaţii sociale sordide). Pentru cei mai săraci dintre noi – un CNP ajunge...

Patriotismul nu se cultivă cu sămânţă de Burebista, cu credea Prea-Ciuruitul. Patria (în originalul latin) este pământul lui tata, sau poate fraierul care şi-a lăsat oasele în tranşeu, este gospodarul care a făcut fântâna, este primarul care a adus – demiurgic – curentul electric, este neamţul care şi-a pus pe cap Coroana Unirii. Suntem datori celor care ne-au supravegheat somnul, celor care ne-au pus bucatele pe masă, celor care ne-au dat peste mână când am băgat creionul în gură...

Dar avem ceva şi de la Mama: limba, limba maternă, în care te bucuri, înjuri sau mori, chiar dacă vorbeşti perfect una sau mai multe limbi străine. Poate nefericit, dar eficient, limba maternă este cea care ne dă o identitate pe care o iubim sau o detestăm, dar de care nu scăpăm, fiind un dat: suntem români, fiindcă murim pe româneşte.

Da, ştiu: e patetic!... Dar cum ai putea scăpa de platitudine, dacă nu prin suferinţă?

Şi de ce este patetic? Fiindcă am uitat cine suntem şi ne temem că nu suntem destul. Crescuţi cu idei sterpe despre patriotism, ne-am creat ţinte aberante (plecând de la idei în esenţă corecte, precum „vatra civilizaţiei europene”), în care orgoliul absurd împletit cu frustrarea codaşului (precum firele Mărţişorului) fac împreună o funie cu care te poţi spînzura, iar între pretenţiile noastre şi evaluarea publică (europeană, aici) s-a căscat un „deficit bugetar” care ne înghite, cu tot cu nepoţi. De aici tentaţia de a minţi mai departe, sau măcar de a ne perfecţiona practicile de uitare. Doar că acest drum este cu singuranţă înfundat, fiindcă augumentează deficitul de încredere, de credibilitate, de autenticitate.

În societatea românească pare să funcţioneze o dihotomie care este perfect falsă: eşti „naţionalist”, deci „patriot”, sau eşti „european”, adică vorbitor al limbii de plastic al „multinaţionalelor”; tertium non datur (ei, ba da! Australia s-a scufundat în Ocean??). De vină este o nenorocită de „asociere de idei”, bat-o vina! Patriotismul este asociat – reflex condiţionat! – de limbajul turbionar de sorginte comunistă, mult prea jenant pentru un om cu simţăminte civilizate. Ca să fii „european” ar trebui să respingi asemenea comportamente, nu-i aşa? „European” este doar unul care ofileşte orice valoare naţională, inclusiv cele ale prezentului (Eminescu este doar o statuă, iar cu statuile nu ne războim decât la revoluţii), doar pentru a demonstra, de pildă, că este mai bine informat.

Sondajele de opinie – făcute de oameni serioşi, europeni – arată că românii sunt cei mai „euro-optimişti”. Nu e hazliu? Şi ce arată acest lucru? Că sunt cei mai bine informaţi? Sau că sunt europenii cei mai dispuşi să arunce ligheanul cu totul? (că tot era vechi, sau că tocmai au primit unul portocaliu) Optimismul lor nu este croit pe ştiinţă, ci pe speranţa iluzorie că schimbarea de statut ar aduce şi o schimbare de noroc. Dar oricine a avut curiozitatea de citi idei „europene” fără a se lăsa intimidat de sclipirile de plastic ale frazeologiei „politically correct”, a înţeles că Europa se vrea o construcţie novatoare, în care să nu prevaleze o „cultură dominantă” în defavoarea celor locale. Şi atunci – care ar fi contradicţia între a fi „patriot” şi a fi „european”? Arhitecţii Uniunii şi-au dorit o cultură europeană care să protejeze identităţile locale (regionale, naţionale), aşa cum ecologiştii protejează broaştele la traversarea unei autostrăzi. Ceva, adică, în care să nu se piardă nimic din diversitatea şi culoarea locală. Iar noi construim case ţărăneşti cu beton şi termopane... Renunţând deci la moştenire. Meseria mea m-a dus adesea „la ţară”. Sincer, nu există ceva mai vomitiv decât arhitectura „vernaculară” cu betoane! Sunt convins că şi... europenii gândesc la fel.

PS: Vroiam să scriu despre „dezbaterea” provocată de Florela despre „MNIR şi monopolul în arheologie”. Mi-a fost însă atât de silă, că nu am putut. Şi am scris deci această elegie, ca să dau afară din mine tot veninul. Din venin se fac şi medicamente...