Litania statului social

Una dintre marotele lui Băsescu, descoperită după ce a sărit din barca socialistă în cea „populară” (simt nevoia ghilimelelor), este moartea „statului social”, a statului providenţial şi asistenţial. În esenţă, „statul social” este cel care foloseşte bugetul pentru a compensa disparităţile sociale prea mari, pentru a crea facilităţi (educaţionale, de sănătate publică, etc) celor cu posibilităţi reduse. Cum s-a ajuns aici – poveste lungă..., legată de dominaţia Stângii în primele patru decenii post-belice. Desigur, dacă asistenţa socială ar fi doar asistenţă socială – nu ar exista o problemă; ea este, de fapt, un vehicul politic, un soi de licitaţie publică de bunăvoinţă şi „solidaritate socială”, în care s-au trezit antrenaţi chiar politicieni de dreapta. Ea nu mai ţine de mult de „statul asistenţial”, ci de cangrena politicianismului profesionist. Nu vorbesc doar din ziare; am văzut peisajul pe teren, în cele opt campanii arheologice la Răcari, în Oltenia.

Satul cu pricina este departe de a fi cel mai sărac loc cu putinţă; aflat la numai 29 de km de Craiova şi 6 km de Filiaşi (un oraş fără puls economic, însă), pe culoarul de comunicaţii principal care traversează Oltenia, posedând terenuri agricole nu chiar de primă mână, şi nici foarte mari, în proximitatea unei păduri pe cale de dispariţie, cu o luncă de pe care vacile au dispărut, încet-încet, cu o puternică migraţie sezonieră spre Italia şi Grecia, etc, comunitatea nu arată însă tocmai dărăpănat, dacă acesta ar fi un criteriu (şi este). Totuşi, circa o treime din locuitori sunt beneficiari de ajutoare de stat. Nu am să intru în detaliile legale; important, aici, este că cetăţenii care beneficiază de astfel de ajutoare ar trebui să presteze, în schimbul ajutorului, câte 9 zile de muncă, lunar, în folosul comunităţii. Doar că acest lucru nu se întâmplă... Am încercat să aflu de ce. Orăşan prost, m-am prins destul de greu, după un episod pasager, prin 2006, când am cerut de la primărie ca beneficiarii serviciilor sociale să facă curăţenie pe castru. Au venit un bulibaşă şi vreo şase leliţe-n fuste „de seară” (= până la pământ), şi încă alţi doi-trei.... ciumpalaci. A fost o comedie grotescă, ce a durat vreo 3 zile, eficienţa a fost foarte aproape de zero (sau, cum să zic? a fost pe minus!), apoi am renunţat la astfel de „contribuţie”. Am început doar să pun întrebări, fireşti pentru un orăşan prost: de ce primarul – fiul satului – nu dă cetăţenilor ghes la muncă, de ce un liberal (sic) acceptă să dea bani pentru nemuncă, de ce acceptă încălcarea legii pe baze sistematice. În timp – au venit şi răspunsurile, olteneşte, pe după colţ, dar au venit: fiindcă marea majoritatea a beneficiarilor sunt ţigani (acesta este cuvântul folosit în sat...), care consideră munca înjositoare, „împotriva culturii şi tradiţiilor lor”; fiindcă nici românii (pardon: oltenii) nu se consideră fraieri, să muncească ei şi pentru ţigani. Fiindcă – ghinion – moştenirea unei jumătăţi de veac de comunism ne-a făcut să considerăm munca o pedeapsă, şi nu – să zicem – o necesitate. Fiindcă primaru’ are, deci să dea, că de-aia l-am votat, etc. Am înţeles astfel că „ajutoarele” erau agent electoral, cu nimic mai legal sau mai nobil decât „plasele cu pesede” sau găleţile portocalii. Doar pentru a exemplifica cât de inutil este actualul sistem legal în vigoare, trebuie să spun că, până la urmă, pe castru s-a făcut curăţenie, câţiva ani mai târziu; dar nu cu cetăţeni responsabili, ci cu cetăţeni iresponsabili, ajunşi la pârnaie... Cum v-am spus – munca este doar o pedeapsă.

Am evocat situaţia de la Răcari pentru a demonstra că sunt conştient de problemă şi că, până aici, suntem de acord (asta înseamnă „dialog social”, să identifici elementele unificatoare!).  De aici şi până la „soluţie” este însă cale lungă...

Am moştenit o societate nătângă, dependentă de putere, sau „paternalistă” cum îi spun intelectualii. Parte a aceleeaşi ecuaţii este „preşedintele jucător”, care dă poporului ceea ce poporul vrea: o mână de fier şi un cap în gură. Suntem nu numai într-o situaţie de fapt (popor sărac, cu palma întinsă, să ia coltucul sau rigla peste unghii), ci şi într-un scenariu acceptat tacit de ambele părţi: de „popor” şi de politicieni. Suntem într-un blocaj mental, care ne împiedică să înţelegem că „preşedintele jucător” şi găleata portocalie sunt părţile aceleeaşi ecuaţii, că nu putem desfiinţa una şi să o lăsăm pe cealaltă. Pentru ca Poporul să nu mai cerşească, Statul trebuie să nu se mai comporte ca un Stăpân. Putem înţelege această relaţie?... Dacă nu – vorbim împreună şi ne înţelegem separat...

Dincolo de filosofia socială – importantă pentru precizarea termenilor majori ai discuţiei – există desigur o mie de detalii tehnice. De exemplu: trei milioane de români lucrează în străinătate şi plătesc taxe la alţii, iar profitul muncii lor se contabilizează în altă parte; părinţii celor 3 milioane de muncitori se află însă în ţară, şi au nevoie de medicamente, aia-aia... Alte 5 milioane de români muncesc la negru. Primesc bani pe sponci, cât să mai sufle şi a doua zi, nu plătesc nici ei, nici patronul, nenorocitele alea de asigurări sociale. Iar puşculiţa statului e goală. Goală???... Se miră cineva, sau mi s-a părut mie? Eu cred că nu se miră nimeni, doar mimează mirarea. De ce s-ar mira? Şi cine ar trebui să facă Reforma? Patronii ăia care nu plătesc taxe, ci şpăgi, iar cu diferenţa îşi iau Ferrari, Lamborghini şi alte fantezii? Ştiţi că în anii de recesiune au sporit vânzările la produse de lux?

Desigur, sistemul asigurărilor sociale din România este un scandal la fel de mare ca „sponsorizarea” de către statul român a Bisericii Ortodoxe, cu ocolirea Curţii de Conturi. Sigur că ceva ar trebui făcut. Dar îşi imaginează cineva că aşa ceva se poate rezolva peste noapte, printr-o „reformă” furioasă? Furia cuiva – a Preşedintelui Jucător, de exemplu – ar putea asana sărăcia? ar putea curma prea-curvia? ar putea stârpi hoţia? (vă credeţi Vlad Ţepeş? Doamne fereşte...). Crede cineva, cu capul pe umeri, că a pune capăt unor practici atât de nocive (economic, moral, etc) precum cele relatate la începutul acestei postări este posibil prin voinţa suverană a unui om? a unui partid? a francmasonilor? a licuricilor?

Nu, verilor portocalii. Lucruri atât de mari se pot face doar prin voinţa comună a societăţii civile, a partidelor, a... bisericii, probabil. Aşa că învăţaţi arta dialogului, fiindcă altfel nu se va rezolva nimic. Cu strigăte – de Jandarm – se poate face cel mult un promo de televiziune. Nimic altceva.

Nu aş fi dezgropat povestea de la Răcari dacă nu s-ar fi întâmplat, pe fundalul sonor al scandărilor din Piaţa Universităţii, să constat, în bătălia de pe Internet (nu exagerez deloc; se poartă o bătălie acerbă, într-o luptă oarbă de gherilă!), că tema „pomenilor de stat” este una des invocată de apărătorii cei mai înverşunaţi ai Redutei. De unde inevitabila concluzie: Avem Nevoie de Reformă!... Da, de acord, dar nu oricum, şi nu de-a sila. Sper că am fost clar.

Aflu acum, după redactarea materialului de mai sus, cu „UDMR ia serios în calcul ipoteza anticipatelor”. Ne apropiem de alegeri... Nu este, prin definiţie, un moment al reflecţiei şi al raţiunii. Ne vom rupe în lozinci şi acuzaţii, conform cutumei. Dar, dacă pretindem că învăţăm ceva din viaţă, ar trebui să începem să ne gândim, foarte serios (precum UDMR), la ce vom face După. Fiindcă va trebui să facem. Iar primul lucru pe care va trebui să-l facem este să renunţăm la retorica Duşmăniei. Ieşiţi din tranşee şi vorbiţi în Piaţă. Nu strigaţi! Vorbiţi...

Iarna vrajbei noastre

Ninge viscolit. În parcarea din spatele blocului maşinile vecinilor se luptă cu nămeţii pentru a ieşi la strada mare, de unde, cu puţin noroc, la prânz vor ajunge la servici.

În turnul meu de fildeş tencuit, în spatele geamurilor termopan, lucrez la baza de date a şantierului Răcari, mai exact la arhiva fotografică (inventarul arheologic şi alte asemenea). Zozo – prea vedetă să o mai prezint – sforăie de vibrează biroul (sau să fie de la cooler?). Deschid fereastra FB şi văd oameni de zăpadă cu pancarte, vehemenţi şi veseli deopotrivă. Şi o închid. Fereastra.

Nu. Nu am să comentez discursul de ieri al Preşedintelui, fiindcă nu este nimic de comentat. Toate – lucruri vechi, cu care ne-am obişnuit, precum cu iarna siberiană care ne vizitează cel puţin o dată pe an. Tonul isterizat al televiziunilor poate lăsa impresia că trăim vremuri excepţionale. E doar iarnă, şi ştiţi, cu toţii, că până şi valurile îngheaţă câteodată.

Discutam cu cineva, acum două-trei săptămâni, adică înainte de începutul maratonului hivernal al protestelor, că societatea noastră – a noastră, a oamenilor, incluzând aici cu indulgenţă şi românii – a ajuns la un moment atât de penibil de etalare a nesimţirii, a indiferenţei, a instinctelor naturale (egoism, în esenţă), încât doar o suferinţă pe măsură – adică nemăsurată – ar putea să ne facă să ne reevaluăm viaţa într-un mod realist şi pozitiv. Trăiam cu impresia că momentul este aproape, că pândeşte de la colţul străzii, precum serviciile, dar nu ştiam cât de aproape este.

Nu. Nu am fost în Piaţă, spre dezamăgirea sau încântarea dumneavoastră. Am urmărit cu atenţie ce se întâmplă, „din papuci”, dar nu m-am dus. Am fost, e adevărat, la mitingul de la Arcul de Triumf, într-o vizită „protocolară’, doar ca să simt pulsul străzii. E ridicat, parol... Nu am fost în piaţă fiindcă, îmi place să cred, sunt o fiinţă prea structurată pentru a pactiza cu o nemulţumire atât de nebuloasă. Figura de stil a lui Lăzăroiu, cu „monstrul din adâncuri”, este adecvată; adâncuri ale frustrării, ale exasperării, ale nămeţilor veniţi ca măsură a vinovăţiei. Nu am putut pactiza cu Piaţa, fiindcă acolo demonstrează cei care au votat PENTRU (mă refer inclusiv la diversionişti); nu mă îndoiesc că revolta lor – referindu-mă la starea lor de spirit, înainte de toate – este mai mare decât a celorlalţi, care nu şi-au făcut iluzii, altele decât că la vară va fi bine şi cald.

Nu. Nu am să declar că cei din piaţă sunt eroi. Eroii sunt cei care au murit pentru cauza lor, „bună” sau „rea” (cine suntem noi să judecăm idealurile oamenilor?). Protestatarii sunt victime. Sunt victimele minciunii, ale ignoranţei, ale propriilor greşeli. Sunt însă victime care, conştient sau nu, şi-au asumat greşelile. Şi protestează, atunci, împotriva celui care întruchipează Amăgirea, cu atât mai vârtuos cu cât este mai greu. Ei sunt Mucenicii care, asemeni Salvatorului (Raed?...), au ales să se sacrifice pe sine. Dar ce mai au de pierdut?

O luptă paralelă se duce în spaţiul cibernetic. Şi acolo e agitaţie, şi acolo vizibilitatea a scăzut, ca şi pe şoselele patriei, aproape la zero. Şi acolo nervozitatea, dorinţa de a da vina pe celălalt, a ajuns aproape de paroxism (doar fiindcă, vorba optimistului, întotdeauna se poate mai rău). Ieri am postat pe FB link-ul către textul lui „Tolo”, cu un imaginar discurs al Preşedintelui, scriind că l-aş felicita dacă ar avea curaj să-l citească. Ce mi-am luat? Înjurături de la un coleg ieşean, evident portocaliu. Desigur, un istoric, şi încă unul cu ştaif universitar, ar trebui să poată mai mult. Uite că nu poate! De ce? Fiindcă este viscol şi toţi suferim că vârtejul ne-a luat minţile.

Corina a făcut şi ea o greşeală... (fiecare suntem datori, nu?). A postat pe seară o chestie de tip pisicesc, adică ce bine este să torci la căldurică. Am mai văzut astfel de postări, zilele trecute, ba cu căţei, ba cu fotografii de la Roma (de exemplu), şi alte crâmpeie de viaţă scăpată din nămeţii suferinţei (ah! uitasem de jocuri...; interesant, ca fenomen de înstrăinare). Şi-a luat-o şi ea, de la un prieten exasperat că unii dintre noi iau salariul degeaba (alt topic: ar face schimb de salarii?). Acum – să fim serioşi! O pisică ce toarce nu dă raportul despre câţi şoareci a prins. Doar toarce.

M-am întrebat, tot timpul, „ce ar zice Piaţa” de aşa ceva. Ei na! Ştiu. Există o încrâncenare pe care rareori am simţit-o (da, atunci, în 89, era mai mare). Nu am să spun că este „rea”. Cu siguranţă, însă, nu este bună. Este doar o stare confuză (şi neîndoielnic periculoasă), precum a unui om beat. Singura întrebare, acum, este dacă ar trebui să ne culcăm, sau să bem mai departe, conform înţelepciunii populare: ori la bal, ori pe ţambal. Sincer – nu am un răspuns.

PS: că uitai... Azi este 26 Ianuarie, ziua lui Pingelică... Ce melancolie... Şi "mucenicii" lui au treabă, azi, pe la Ghencea, deşi par foarte bine acomodaţi şi în Piaţă. Se bucură şi ei de... democraţie. Să fie sănătoşi...

Pisica Ion Iliescu

Zilele trecute, imediat după Revelion, un amic de FaceBook a postat ceva care probabil se dorea caricatură: în fundal – o uşă masivă pe care se lipise un afiş: PETRECERE ION ILIESCU. În prim plan – trei scaune, cam ca într-o sală de aşteptare, ocupate de trei glugi uriaşe, fără chip, şi – aţi ghicit – trei coase făloase, cu design modern, ergonomic, achiziţionate din Mall, drept gadget.

În loc de zâmbete, nefericita caricatură mi-a provocat întrebări. Cum aşa? Moartea poate să aştepte, răbdătoare, să terminăm ceva (ultimul proiect, planul cincinal, cartea de memorii)? Adică şi asta este de vânzare?... Dacă putem cumpăra zile (şi nopţi?!) înseamnă că am ajuns în capitalism, pe bune!... Doar că Ion Iliescu – toată lumea ştie – este cinstit şi mai ales sărac. Şi atunci?

Şi apoi – de ce trei? Este fostul preşedinte pisică? Are (încă) trei vieţi? Şi dacă are de fapt încă mai multe, iar plutonul de coşaşi nu va răzbi? Aşteptăm următoarea pe-trecere, în martie?

Şi, în fine, o ultimă întrebare: se mai teme cineva de Ion Iliescu? Se mai teme cineva, sincer, de comunism?... Pe vremea când el era preşedinte, cei care vorbeau despre comunismul remanent în ţesutul social erau consideraţi devianţi, nişte aiuriţi care se tem de umbre, dacă nu un soi de perverşi, precum pedofilii. Astăzi, din contră, declaraţii rituoase de acest gen au devenit un soi de leitmotiv al cetăţeanului responsabil, cu ulceraţii pe memoria colectivă de uz personal, îngrijorat de soarta omenirii, de încălzirea globală, de meteoritul din 12 august 2165, de balenele eşuate pe plajă şi – inevitabil – de soarta crudă a câinilor comunitari (care nu vor să stea în sectorul unde au fost arondaţi, deci trebuie desfiinţate Sectoarele, logic!).

Aţi auzit pe cineva, dintre cunoscuţii şi corespondenţii dumneavoastră, să protesteze pentru comasarea alegerilor?... Nu. Aceasta nu poate fi o problemă a oamenilor serioşi (urmează argumentele, prea bine cunoscute de la televizor ca să le mai reproduc aici). Pe noi ne doare la comunism. Nimic altceva! Ba, pardon... Ne mai doare în Roşia Montană. Au!

Şi eu l-am detestat pe Ion Iliescu, aproape la fel de rău ca pe Pingelică, Marele Cârmaci (ei na! ăsta ar cam fi un titlu de gâlceavă). Şi eu aş fi dorit să-l văd după gratii, cel puţin pentru Mineriade. Pe de altă parte, în felul său de comunist răspopit, fostul preşedinte a contribuit la instaurarea unui regim constituţional  mai mult decât imensa majoritate a politicienilor consideraţi de opinia publică democraţi pur-sânge. Că acea constituţie din 91 era confuză – după chipul şi asemănarea sa – este altă discuţie... Nu aveam cum să înţelegem acum 10 ani un astfel de lucru, fiindcă încă nu văzusem Constituţia tratată ca o târfă care face tot ce doreşti.

Vorbind despre liderul incontestabil al Stângii îmi amintesc reflex de un prieten – unul din real life, de această dată – cu care vorbeam politică, pe vremea aceea. Era un mare admirator al Preşedintelui, deşi cu greu ar fi putut cineva să-l considere pe Ion (prietenul meu) ca simpatizant al cauzei comuniste. Ar fi şi greu. E genul de băiat de salon, care vorbeşte curent vreo 3-4 limbi, care zâmbeşte amabil la toată lumea (aţi cunoscut vreun comunist zălud care zâmbeşte? asta à propos de celebrul zâmbet al lui Ion Iliescu). Atunci nu îmi plăcea deloc ideea că am un astfel de prieten, fan Iliescu. Nu l-am mai întrebat de mult... Mai este? Astăzi fanii lui Iliescu sunt puţini; de aceea – de ţinut aproape... Oamenii care îşi mai aduc aminte ideile lor de acum un deceniu sunt prietenii mei.

Life is a bitch... Yeah! Therefore funny!

Standarde

Trăim o realitate amuţitoare; am şi amuţit câteva luni. Că am avut şi diverse alte treburi, mai interesante decât văicăreala în piaţa publică – e drept; că nu am avut deloc ghes la vorbă – e tot drept. Că despre ce standarde – că veni vorba, azi – ar putea fi vorba? Standarde de calitate? Sau standarde de viaţă? Sau standarde manageriale? ...

Azi am primit două exemple de standarde care, în sfârşit, m-au făcut să zâmbesc. Prostănacu´s-a dus la Dăbuleni, să pună de o revoluţie cu sâmburi verzi în politichia noastră de măgaritar. Azi în Dăbuleni, mâine-n toată piaţa ... mă rog, nici oltenii nu au găsit rima, care nu, nu e nici sub apă, pentru că pur şi simplu nu e.

Al doilea exemplu e demn de un Guiness Book în versiunea ionesciană.  Un tânăr student se întâlneşte în lift cu o „elevă”. Salivează, blochează liftul şi o lucrează. Ea, săraca, ce să facă? (Că dacă avea cuţit?). Stă şi suferă. Pentru bună purtare, la sfârşit, el îi lasă o... carte de vizită. Atât era de sigur că făcuse impresie bună! Evident, i-a dat întâlnire o poliţistă...

Acum, sunt destul de sigur că vă întrebaţi de ce am făcut caz de lucruri atât de prosteşti, care se întâmplă de la Adam şi Eva (ei... dacă ar fi fost lifturi...). Mie morala mi se pare simplă : purtaţi în ghiozdane numai pepeni, şi nu daţi niciodată cărţi de vizită! V-ar putea suna un jandarm în week-end, să vă faceţi datoria de voluntar (că dacă...?).

Unde fugim de’acas’

Poate mi se pare… Poate m-am defectat.  Dar lumea în care trăim a luat-o razna!

Comunismul e mort şi îngropat. Doar puştanii narcomani ar putea rata observaţia.

Socialismul liberal, copilul din flori al comunismului, a reuşit să dea imperialismului o lovitură de moarte. El a patronat politici care au dus la falimentul statelor moderne. Efortul de a asigura pâinea şi circul pentru proletariat s-a demonstrat, din nou, un preţ prea mare.  Adică efortul de a veni la guvernare aruncând săracilor pomeni.

Capitalismul clasic e în putrefacţie, de un veac şi ceva, de când i-a mirosit ceva lui Marx. Doar că niciodată nu a puţit mai rău. Capitalistul are un singur Dumnezeu, iar acela este banul. Singura sa morală este „legalitatea”, iar cu acte în regulă se poate fura oricât. Guvernele sunt captive unui sistem bancar multinaţional corupt, care face şi desface majorităţi, pune iasomie în mămăligă să esplodeze parfumat, şi, evident, ne re-eşalonează datoriile în beneficiul nepoţilor.

Europa se întoarce la ideologii naţionaliste, pregătindu-şi implozia. Pungile portocalii, golite de zahăr şi ulei, vor fi atunci paraşutele clasei muncitoare care, în sfârşit, va merge în paradis... Paradisul satului natal, unde vor munci opt zile pe săptămână, pentru a-şi spala păcatele multe: că au furat, au minţit şi au mâncat prea mulţi mici. Anarhia medievală a început în Imperiul carolingian... Long live UE!

Acesta este peisajul pe care îl admir, de câteva luni... Înconjurat de nemulţumiri şi aprehensiuni, constat că devine imposibil să mai spun ce anume nu-mi place. O lume în care Dorel Bondoc – exempli gratia – este om de ştiinţă şi publică una spre trei cărţi pe an, este o lume pe dos, ca un coşmar absurd, care nu mai merită multe comentarii. A persevera în asemenea comentarii este şi un gest de insanitate. Cine strânge gunoiul este un gunoier, nu-i aşa? Dar cine îl descrie?...

Atunci am început să mă uit în jur, după ceea ce eventual îmi place. Ca orice arheolog, îmi place să umblu – cu atât mai mult cu cât ni se pregăteşte întemniţarea în subsolurile mânir – şi să fac fotografii. Sunt instantaneele vremurilor frumoase, când încă mai puteam bântui. Nu am deliberat prea mult de ce am făcut acel blog. Nu sunt sigur că vreau să aflu. A fost un impuls, precum cel de a bea apă. Vie sau moartă.

Vezi http://unde-fugim-de-acas.blogspot.com/

Gulaş cu praz

Opoziţia tună şi fulgeră... Preşedintele a stârnit viespile din secuime. Acum, cred că tuturor ne este clar că viespile erau acolo; doar le-a stârnit. Ce faci, totuşi, când viespile sunt furioase?... Te duci la baie, presupun. Dacă ai baie. Statisticile europene ne arată că românii sunt europenii cu cele mai puţine băi. Au moştenit credinţa, de la strămoşii romani. Nu ajunge?

Ne-am bucurat că generaţia noastră nu a avut parte de un război mondial, sau de o ciumă neagră. Vorbim, în schimb, de „criza perfectă” (Roubini), ne aşteptăm la o supra-încălzire globală, însă nu înainte de o scurtă glaciaţiune, dar numai dacă nu vine, între timp, vreo cometă... Am ajuns la un punct la care nu e sigur ce ne loveşte, dar e tot mai sigur că ne loveşte. Într-o asemenea incertitudine, puseurile naţionaliste au totdeauna trecere. De ce? Fiindcă pericolul – care ne curge prin vine, rece – trebuie să poarte un nume. Oamenii nu acceptă ameninţările indeterminate; e mult mai uşor de înfruntat un inamic „cu faţă”. Nu are nici o importanţă dacă inamicul e imaginar, sau e doar ţap ispăşitor. Nu vorbesc aici doar despre aprehensiunile românilor. Vorbesc despre teama oamenilor, în general.

Viespile erau acolo,în damigeana cu cireşată. Un nefericit a deschis dopul, fiindcă se plictisea; trăieşte pur, doar cu adrenalină. Ne-am imaginat – cu o supremă probă a „iraţionalităţii noastre optimiste” – că coşmarul naţionalist a murit. Dormise, doar. Când beţivul s-a împiedicat de damigeană, viespile s-au trezit.

Retorica de genul „dacă nu le convine – să plece acasă”, monedă curentă în anii 90, a revenit pe sticlă. Nu e doar „Tribunul” – nebunul de serviciu. E plină presa online, pe „forumuri”, de păduchi portocalii care înjură neaoş, fără ortografie, doar din vintre. Pentru tembelul autohton, o mie de ani nu înseamnă nimic: maghiarii sunt doar nişte venetici. Ştim de la Blaga că românul trăieşte în veşnicie; e un fel de văr de-al doilea al lui Dumnezeu. Pentru asemenea nătântoci explicaţia că toate popoarele moderne ale Europei s-au născut cam în acelaşi timp, la orizontul anului 1000, este doar un enunţ stupid, fără conţinut. Cine? El, Românul?... Care are sângele lui „Dromichete”?!

Nici ceilalţi nu sunt prea zdraveni. Ei sunt singurul popor european care nu s-a schimbat în ultimii 5000 de ani. E adevărat că nu sunt tocmai europeni, dar de aceea au venit, să ne salveze, să ne creştineze, să ne civilizeze. Şi care este mulţumirea?? Tratatul de la Trianon???... Retorica Poporului Ales, care nu poate uita Imperiul Sfântului Ştefan, este cel mai bun pansament gastric pentru consumul exagerat de alcool, la vreme de criză. Mofturile grofilor ajunşi în democraţie, cu un singur vot, ca orice ţigan, sunt aproape la fel de nesuferite ca pretenţiile de sânge albastru ale unui baci (à porpos: un cuvânt în dispută lingvistică!) care şi-a instalat stâna într-un palat.

Problema nu este, cum greşit se crede, una istorică. Este o problemă politică, ţinând de mecanica puterii. După 89, dreapta maghiară, revendicându-se de la Horthy, şi stânga românească, nerevendicată de la Ceauşescu, şi-au dat mâna în competiţia electorală, câştigând puncte preţioase pe pielea vecinilor. Este atât de uşor de izbândit răgnind repertoriul galeriei, că este aproape imposibil să nu o faci. S-a ajuns până acolo încât Crin Antonescu – pentru a cărui discernământ am tot respectul, şi nu de azi, de ieri, ci de pe la începutul anilor 80 – să reproducă şi el, în zilele noastre, fraze pe care le credeam uitate, într-o versiune doar ceva mai edulcorată („Sperăm că Băsescu nu va concesiona UDMR o bucată din România”). Mă întreb, doar, dacă putea face altceva. Cine vrea să ajungă la putere nu poate face acest lucru spunând „adevărul şi numai adevărul”, ci spunând electoratului ceea ce electoratul vrea să audă. Iar electoratul asta vrea: să ne iubim pe tunuri, fiindcă este mai uşor decât munca la războiul de ţesut.

Îndemnul la moderaţie nici măcar nu mai poate fi formulat. În vremurile care se întorc, vorbele cumpănite vor fi puse pe cântarul trădării, ruginit dar eficient. Raţionalizarea nenorocirilor se plăteşte cu o ceşcuţă de cucută, după cum arată un ilustru exemplu antic.

Cu destui ani în urmă, pe când era tânăr şi ferice, Paul Damian a produs una dintre replicile care îl vor nemuri. Având un clinci verbal cu un secui, plecând de la declinări periculoase gen „ţara mea, ţara ta, şi-acui o vrea”, i-a spus acestuia, râzând: „De ce te uiţi aşa urât? Amândoi suntem olteni! Tu – oltean mai de sus, eu – mai de jos...”.

Şi unii, şi ceilalţi, oltenii de sus şi oltenii de jos, clamează azi dreptul la autodeterminare, mai sonor sau mai înfundat (am auzit glasul „autonomiei”, destul de răspicat, pe şantierul de la Răcari, anul trecut). Nu ştiu exact ce se va întâmpla cu secuii, în ţinutul lor, deşi pot presupune. Cred că vor planta cartofi roşii în Mureş, cartofi albi în Harghita şi cartofi verzi în Covasna; vor da copiilor să sugă numai lapte Covalact, vor suge ei înşişi, neobosiţi, numai lacrimi de Covagin (ei nu ştie romaneşte...), şi-l vor spânzura pe Avram Iancu în fiecare zi, la 12 fix, în pragul bisericii, în faţa icoanei vicepreşedintelui Parlamentului European... Am însă o bună intuiţie despre ce se va întâmpla cu oltenii, în „banatul” lor; pardon, bănia lor. Carnea de oltean va fi mai ieftină decât cea de câine, la piaţa mare din Craiova. E şi aceasta o soluţie, cu scumpetea asta mondială... Sunt curios doar cum se vor numi noile modele de Ford. Jăratec? OltFord? Ţarina 4 x4? Doar cu consumul va fi o problemă: cam o cobiliţă de gaz la suta de seminţe.

Fiul de la ogor

Sunt sigur că mulţi dintre voi aţi auzit despre pilda Fiului rătăcitor. Sunt la fel de sigur că puţini o ştiu, de fapt. Apostolul Luca (15, 11) aminteşte păţania cu un tânăr neisprăvit, care a furat cardul tatălui şi maşina, şi dus a fost în ţări străine. A trăit acolo cu „femei desfrânate” şi, fireşte, după ceva vreme s-a întors, rupt în fund şi rupt de foame, punându-şi ţărână în cap şi cerându-i tatălui său să-l primească înapoi, fie şi ca argat. Spre supriza tuturor, gospodarul nu l-a pedepsit, ci tăiat viţelul cel gras şi a chemat lăutari, să se veselească.


Deşi pilda se numeşte a „fiului risipitor”, personajul central este fiul cel bun şi muncitor, care nu-şi lăsase tatăl niciodată, şi care nu-i ieşise din cuvânt, şi care, venind de la ogor şi auzind muzică, s-a înfuriat şi i-a reproşat tatălui tot ce vă puteţi imagina. Răspunsul înţelept (?) al tatălui, ducând subit discuţia spre arta prozelitismului, are mai puţină relevanţă aici. Revolta celui care a muncit o viaţă, şi se vede fără pensie – de pildă – este acel lucru de obicei sărit în comentariile bisericeşti.
Dacă vi se pare că parabola era valabilă într-o societate de mult apusă, am să vă aduc aminte un banc de acum câţiva ani.

Vasile dă ortu popii, şi ajunge în ceruri. Fusese om muncitor şi respectat, aşa că s-ar fi aşteptat la o promovare. În poarta raiului îl opreşte Sf. Petru şi-l întoarce din drum. Săracu Vasile, cu lacrimi în ochi, nu mai ştie ce să spună, când, peste umărul preasfânt, zăreşte pe Ion – dus şi el în acelaşi an, de Paşti -, beat mort, tăind bilete pentru o conferinţă despre Păcate. Prea-sfinte! izbucnii el. Păi Ion, beţivul satului, e în rai, iar pe mine, care am muncit toată viaţa, ca un rob, mă alungi ca pe un câine râios?... Normal, răspunse zâmbitor Sf. Petru... Mai ştii ce-ai spus când ţi-ai dat cu ciocanul în unghie?... Că Ion era un beţiv – ştim şi noi. Dar de câte ori ducea paharul la gură zicea „Doamne-ajută!”

Judecata istoriei este bizară, probabil fiindcă nebănuite sunt căile. Apostolul Luca ne-a dat pilda, povestindu-ne explicaţia tatălui, dar nu a considerat necesar să ne spună şi dacă Fiul-de-la-ogor a fost mulţumit de explicaţie. Probabil că nu. El a continuat să muncească, cu înverşunare, la câmp, sau în şopronul din spate, dând la nicovală, să sperie dracii, sperând cu înverşunare că munca lui se va răsplăti, asudând şi înjurând printre dinţi (să nu-l audă Sf. Petru). După veacuri, un alt evreu deştept a pus secera şi ciocanul în cruciş, şi a dat tonul la cântec: Sculaţi, voi oropsiţi ai vieţii! Iar Fiul-de-la-Câmp a crezut că venise şi vremea lui. Nu. Venise vremea să muncească şi mai abitir, pentru o zi îndepărtată în care copiii lui aveau să mănânce cât vor pofti, şi când toţi oamenii vor fi egali. Şi s-a dus şi asta, fiindcă într-o zi, din nou, a început să muncească să-şi plătească ratele la bancă. Nu ştie când a făcut atâtea datorii; ştie doar că copiii lui, neam de neam, vor trebui să muncească pentru a-i plăti lui datoriile. Unde a greşit?...

Nu l-aţi cunoscut pe Fiul-de-la-Ogor? Cum să nu?... E cam şters, nu-l vede nimeni, pentru că munceşte. Doar ochii lui mici – dacă eşti atent – licăresc ciudat, se rotesc frenetic, ca ochii de şobolan, înregistrând totul: de câte ori ai întârziat, dacă te-ai uitat după un bolero, dacă ai fumat o ţigară în loc interzis, dacă ai ochi albaştri, dacă scrii cu stânga, dacă ai cărarea pe partea cealaltă. Priveşte neîncetat, munceşte poticnit, dar neabătut, şi speră că ziua lui va veni. De ura lui nu vei scăpa, fiindcă nimic nu este pe măsura încrâncenării lui; i s-a făcut o nedreptate, şi pentru asta vei plăti. Tu şi toţi ai tăi!

Mai avem o singură speranţă. Ba nu: mai multe. Se zice că la anu’, prin iunie, vine Comeata. Dacă ne ratează, prin decembrie oricum soarele va intra în buricul Căii Lactee şi va sângera. Curentul electric se va opri, polii se vor inversa, iar părul vă va creşte pe picioare. Calendarul mayaş şi Nostradamus, deşi nu s-au cunoscut, au oprit ceasul istoriei în 2012, fiindcă marile spirite se întâlnesc.

Şi dacă nici acestea nu vor fi destul, atunci Încălzirea Globală îşi va face datoria şi va trimite un val uriaş, care va dărâma zidul de nedreptate al lumii! Iar dacă nici asta nu va fi de ajuns, atunci alegerile prezidenţiale din decembrie 2012 vor consemna sfârşitul lumii: Dănuţ Preşedinte! Din pubela istoriei va ieşi Elodia, legată la ochi, îmbrăcată cu Roba, dar în rest goală, cu Cântarul în mână, şi va cânta manele.

Doamne-ajută!