Asterix & Obelix pe româneşte

Am primit invitaţia de a ţine o conferinţă la Facultatea de Limbi străine despre arheologie şi „naţiune”, valori şi simboluri naţionale, despre interpretarea etnicităţii din documentaţia arheologică. Am căutat, în pregătirea materialului necesar, să ies din definiţiile care ne-au mâncat tinereţile (Comunitate stabilă de oameni, istoricește constituită ca stat,...) şi să vorbesc despre simboluri ca vehicul al mesajului etnic. Pentru că, nu-i aşa, în săpătură nu găsim definiţii, ci obiecte, eventual cu încărcătură simbolică.

Am ales fără dificultate câteva figuri simbolice, care încapsulează esenţa naţională, precum Matrioşka, vodka Wiborowa, sau Asterix & Obelix. Matrioşka, fiindcă, în ciuda aspectului paşnic şi colorat, este hieratică (în sensul cel mai bizantin) complicată şi indestructibilă; oricât de mult ai demonta marea păpuşă de lemn (lemnul – alt simbol naţional), ea rămâne “Ru-si-a” până la nivel atomic. Wiborowa, fiindcă defineşte firea expansivă şi entuziastă, care dă repede în plâns cu sughiţuri şi gesturi eroice inutile, pentru că este bine “marketată” şi se vinde cu succes în occident, dar şi fiindcă se serveşte cu lămâie, adică asortează ideile despre ceea ce “exotismul” poate fi.

Asterix şi Obelix sunt o alegere simplă, fiindcă sunt simpatici, fuduli şi reflectă minunat capacitatea francezilor de a se autodefini cu umor. Asterix este fiara războinică doar un pic mai mare decât o pisică, cel care înfruntă vijelios, ca un vârtej iscat din senin, armatele cotropitoare din toate timpurile, fie ele legiunile lui Caesar sau Adolf. Obelix este braţul de fier şi stomacul de căpcăun, care nu mai trebuie să se dea cu poţiunea magică a druizilor, care face luptătorii celţi intangibili, fiindcă în copilărie a... căzut în ea (pe româneşte s-ar spune altfel, că norocoşi mai avem şi noi). Gingaş ca un butoi, Obelix se place aşa cum numai un gal ar putea, deci e “doar bine făcut”, nu gras. Ajuns la 50 de ani (ca mine, deci înţeleg), încă se bucură de tort, ca un copil ce este (am postat poza făcută săptămâna trecută) şi suflă în lumânări punându-şi (încă) o dorinţă (culinară, presupun).

Cu un simbol al românilor, recunosc, am avut ceva probleme. Nu multă vreme; la un moment dat a trebuit să recunosc că greu ar putea ceva concura cu Dracula. Personajul închide în sine paradigma oglinzii, în care toată lumea se uită, dar fiecare vede altceva. Neamţul vede un vlah sadic, americanul vede contele misterios de pe planeta Transylvania, cu mantie neagră şi colţi de argint, iar românul – vai de mama lui! – îl vede pe Vlad Ţepeş... Trebuie să spunem că viziunea românului este cea mai înspăimântătoare, fiindcă nu numai că îl admiră pe Ţeapă-Vodă, dar şi-l doreşte întors din morţi. Adică vampir?? (sau preşedinte?)...

Aseară nu aveam somn, ca orice om de ştiinţă serios care, dacă se pune în pat înainte de miezul nopţii, trebuie să se gândească la ceva, precum Asterix şi Obelix. Mi-am dat seama că succesul perechii este croit pe un filon de gândire străvechi, de tip gemelar. Gemeni de un anume tip, născuţi de aceeaşi mitologie dacă nu din acelaşi tată, inseparabili ca cerul şi pământul (există separat?). Ei sunt doi pentru a disjunge, analitic, defecte şi calităţi, prezente însă totdeauna împreună. Aşa ar fi Castor şi Pollux (nu mă refer la excavatoarele de la Polus!), un muritor şi un zeu împărţind moartea (sau viaţa). Aşa ar fi Chip & Dale, veveriţele americane, din care una isteaţă şi una complet năucă, sau copii polonezi Lolek i Bolek, fiindcă mitologia nu cunoaşte graniţe ideologice.

Era să uit... Avem şi noi Păcală şi Tândală, o pereche românească autentică, încriptând acelaşi mesaj: un cuplul care exprimă momentele când am fost deştepţi şi când am fost proşti. Figuri pe vremuri foarte populare, astăzi sunt, probabil, eşuaţi doar în manualele şcolare (nu am găsit aproape nimic interesant pe Internet...), deşi ţin de esenţa comportamentală a românului. Isprava cea mai cunoscută este cea în care Păcală a spus „când pleci – trage uşa după tine!”, iar Tândală s-a executat, scoţând uşa din ţâţâni şi târâind-o după el. Este acelaşi mod speculativ şi carambolesc în care Mitică a lui Conu’ Caragiale, întrebat de ce se trag clopotele, răspunde sec: „De şfoară, doamnule!”. Dacă ne defineşte ceva – prin prisma unui Păcală şi Tândală – este gluma şi jocul de cuvinte; nu e nimic artificial, speculativ, în această apreciere. Arheologii, care au lucrat la ţară mai toată cariera lor de săpători, au avut de-a face cu multe personaje scoase parcă din cărţile lui Marin Preda, mucaliţi şi filosofi, dar şi mitocani până la unghii.

Doar că noi nu suntem francezi. Spiritul nostru autocritic pare complet anesteziat de prea multele şedinţe publice de „autocritică”, cuvânt detestat acum precum numele lui Bată’l Toaca. Aşa că optăm, mai departe, să fim ţara lui Ţepeş Vodă, iar ceea ce nu este promovat de media americană se stinge repede şi sigur.