New Deal

Ca elev, apoi ca profesor, am auzit sau am spus de sute de ori "Marea Criză", cu referire la evenimentele din 1929-33. Ceea ce se întâmplă acum ameninţă să schimbe cartea de istorie. Înainte de a uita cu totul despre acea criză, să ne aducem aminte că ieşirea din criză a fost rezultatul unui set de măsuri economice cunoscute drept "New Deal". A fost, deci, Soluţia.
Între pachetul promovat de Franklin D. Roosevelt şi cel impus de Traian Băsescu nu există nici un fel de legătură, deci nu se pot face comparaţii. Avem însă nevoie de un New Deal, de un nou contract social, pentru a ieşi dintr-o situaţie de pomină (aşa va fi, fără îndoială). Sacrificiile sunt inevitabile, ca pe front. Problema este dacă putem accepta sacrificiul la care ne împinge acest om (dacă nu e mult spus).
Putem accepta să ne conducă mai departe un guvern care timp de un an jumate nu a făcut nimic (pentru noi, că pentru ei au făcut)? Putem accepta pauperizarea accelerată în acest an în care vânzarea maşinilor de lux a crescut?
Eu unul nu pot. Acesta ar trebui să fie New Deal. Acceptăm sacrificiile, fiindcă nu ne putem afunda la nesfârşit în datorii. Nu acceptăm însă pe cei care încearcă să ni le impună. JOS cu ei - apoi mai vedem. Ştiu, e foarte radical. Nu e problemă de orgoliu. E o problemă pragmatică: unde vom ajunge dacă îi vom lăsa nepedepsiţi?
Se tot spune că "strada nu este o soluţie". În vremuri normale - este adevărat. Dar sunt acestea vremuri normale?

Solidaritatea Graşilor

Joi seara am aflat, destul de mirat, că fac parte din categoria socială a graşilor care s-au cocoţat pe bugetul naţional. Dincolo de veştile proaste cu titlul personal – de exemplu scăderea veniturilor în zona codului galben de insolvenţă – am recepţionat lovitura în plin, amestecând gânduri negre din perimetre diferite ale minţii, un mix de aprehensiuni greu analizabil. De pildă, că am adus în jurul meu oameni tineri, care vor să muncească, dar care vor trebui să-şi caute un alt loc de muncă; că am muncit două decenii într-o instituţie în care, cu încăpăţânare, am continuat să cred, dacă nu în prezentul ei, atunci măcar în viitorul ei; sincer, această parte a încrederii era deja în ruină de mai multă vreme, însă nu îmi imaginam cât de aproape suntem de marginea prăpastiei (acel loc unde ameţeala ia locul beţiei).

Urma, după numai două nopţi, să aniversăm – de Ziua Partidului, Ucigă-l Toaca! – cununia religioasă a singurului meu copil, dar şi intrarea în lume a Sofiei. Atunci, joi seara, m-am felicitat că făcusem puţine invitaţii la eveniment, în instituţia despre care vorbesc. Acum, sigur, pot să spun şi de ce: tocmai pentru a nu crea celor tineri o (altă) problemă financiară. Oricum, deşi nu era vina mea, mă încerca un soi de vină că totuşi chemasem prea multă lume, şi ei din categoria Graşilor.

Dincolo de neliniştile mele, probabil naturale pentru oricine are de făcut „management de situaţie”, ziua de sâmbătă a fost mai reuşită decât aş fi sperat. Câteva lucruri au fost cu totul remarcabile. Aş începe cu cele două slujbe, într-adevăr foarte lungi, dar care au reuşit să menţină, de-a lungul a peste două ore, o atmosferă de o solemnitate cum rareori am trăit (nunta mea a fost un fiasco, în opulentul cadru al Catedralei metropolitane din Sibiu); nu exclud senzitivităţi speciale, de pildă aia cu „inimă de tataie”, dar sunt destul de sigur că nu mă înşel foarte tare.

Au fost apoi copiii. Foarte mulţi, de la piticii care au ţinut cu stoicism de lumârile masive, la fetiţele care abia învăţau să meargă, dar care nu şi-au luat ochii de la preot, la Sofi, care a fost pur şi simplu atinsă de graţia tăcerii vesele, atunci, în biserică, şi în tot restul serii, inclusiv atunci când a dansat cu naşi-su... A propos – arareori cred că am văzut naşi atât de dedicaţi...

Atmosfera de la restaurant a fost destul de împotmolită, o lungă vreme (se ajunsese târziu, decalat, invitaţii erau în farfurii, la feluri diferite, alte alea...), dar până la urmă s-a destins, graţie unor diavoliţe cu iniţiativă privată, aşa că, dacă tot nu intra în mine nici un fel de mâncare şi în nici o cantitate, am turnat alcool, de care s-a nimerit... Şi până la urmă, toţi graşii invitaţi de mine au venit, au fost mai zâmbitori decât se putea spera (in the day after), şi cred că s-au simţit relativ bine împreună cu masele muncitoare – slăbănogii de la multinaţionale...

Asta vroiam să vă spun... Zilele bune vin şi trec... Nenorocirile vin şi poate pleacă. Dar atâta vreme cât vom reuşi să rămânem solidari, cu sau fără grăsimea bugetară, vom mai avea motive să ne trezim şi mâine. Este o concluzie de care eu aveam neapărată nevoie. Fiindcă de mâine trebuie să punem în practică.

Cronica plictiselii anunţate

Spre acest final de săptămână am participat, în calitate de gură-cască, la a 11-a ediţie a ARA (Arhitectură, Restaurare, Arheologie; a se citi de la coadă la cap). Pe ansamblu a fost o manifestare ştiinţifică reuşită, pentru care organizatorii merită felicitări. Am să dau doar două argumente: sala a fost aproape permanent neîncăpătoare (ceea ce pentru cine cunoaşte sala de şedinţe de la IAB nu este atât de greu de imaginat), iar o considerabilă parte a audienţei au fost arhitecţi (mai ales tineri), ceea ce poate contribui la astuparea tranşeelor dintre noi. În fine, un al treilea „amănunt” favorabil, care mi-a scăpat la prima numărătoare mentală, este apariţia primului caiet ARA (în condiţii grafice mai mult decât decente), respectiv o parte a comunicărilor de la ediţia precedentă.

Astăzi, sâmbătă, pe programul sesiunii trona, ca o piază rea, imortela temă Roşia Montană („masă rotundă”). A fost exact la înălţimea aşteptărilor. Pardon: în abisul aşteptărilor.

M-am abţinut să mă pronunţ public despre acest proiect, tocmai datorită poziţiei incomode de „profitor”, fie el şi indirect, ca angajat al mult-hulitei instituţii. Chiar existenţa acestui blog este proba că nu apăr „realizările” MNIR cu orice preţ sau cu oricare ocazie. Oricum, înveninarea opozanţilor proiectului este obositoare, atunci când nu este doar ridicolă. O mult prea stimată doamnă dădea asistenţei indicaţii strategice, strigând că singura armă suficient de eficientă este vehemenţa; simplu – cine strigă mai tare are dreptate (practică tribală, niciodată uitată).

Sigur, fiecare dintre actanţii principali şi-au exprimat vehemenţa în limitele de cultură şi inteligenţă. Unele intervenţii au fost interesante, sau au avut măcar o patină de argumentare intelectuală (poate prea patinată, totuşi). De exemplu, un cât se poate de stimabil profesor demonstra că în zona „patrulaterului aurifer” există prea multe toponime dacice ca să nu existe şi relicte materiale; în concluzie, săpătura este prea... restrânsă, din moment ce nu a scos nici măcar o cioabă dacică. Este un strălucit exponent al unei generaţii care crede că se poate demonstra orice, dacă accentul este corect. Statistică?... Ce-i aia?... (aia cu 2 la mie e... orice altceva).

Un alt stimat profesor a învăţat elemente de arheometrie şi le împărtăşeşte şi celorlalţi. Astfel, proiectul Arheomet (pardon: Archaeomet) ar fi demonstrat că aurul brăţărilor este dacic, deci dacii trebuie să fi exploatat aur la Roşia Montană (doar că bulangiii de la MNIR nu au fost în stare să-l găsească; a fost prea fin să tragă şi această concluzie, dar ne-a lăsat să ne străduim să ajungem singuri la „adevăr”; adevărul domniei, sale, desigur). Confruntat cu „detaliul” că acel aur a fost unul aluvionar, şi nu de filon, replică tăios şi la obiect: IRELEVANT! Normal. Ceea ce nu îi sprijină „demonstraţia” nu are ce căuta în discuţie (măcar din politeţe, nu-i aşa?).

Sigur, e democraţie, cum se spune, iar pe tărâmul ştiinţei disensiunile nu sunt tocmai ceva neaşteptat. Problema este însă că vehemenţa i-a scos pe combatanţi din tranşeele bunei-cuviinţe, trimiţându-i cu unghiile răşchirate la câtul hidrei corporatiste. Nu s-au dat deci în lături de la miştocăreală ieftină, întorcând o glumă („Oamenii mergeau la Alburnus Maior doar ca să moară”) în probă incontestabilă de incompetenţă; sau sugerând managementul de budoar, amestecând deliberat planuri şi date; sau vorbind, faţiş, despre lipsă de moralitate profesională şi meschine interese pecuniare, evident, ferindu-se să dea nume (fiindcă le ştie toată lumea, nu-i aşa?... oricum, oricine „ştie pe cineva”, deci se potriveşte).

Să fim înţeleşi. Nu apăr proiectul Gold Corporation. Documentele lor publice din anii de început demonstrau, fără cea mai mică urmă de îndoială, că au încercat să ne ia din banane (pentru cine este curios: producţia de aur + argint estimată < investiţia previzionată, evident la preţurile din 2000; azi miza e mult mai mare). Există, în fapt, multe alte argumente de a nu crede pe Gabriel şi urmaşii lui. Dar cu Calu ce-aţi avut?... 
„Cei aleşi”, fie ei talibanii sau partizanii din munţi, nu s-au gândit niciodată la victimele colaterale. Ele nici nu contează. Sunt nişte gângănii. Singurul lucru care contează este CAUZA. Iar dacă nu mai avem una – o inventam. Aşa devenim solidari, ne identificăm mai simplu „prietenii” (= supuşii) şi inamicii. Avem un scop – deci nu va fi plictiseală. Trăiască şi înflorească! Pentru cine nu ştie – acesta a fost bolşevismul. Pardon. Încă este.

Asterix & Obelix pe româneşte

Am primit invitaţia de a ţine o conferinţă la Facultatea de Limbi străine despre arheologie şi „naţiune”, valori şi simboluri naţionale, despre interpretarea etnicităţii din documentaţia arheologică. Am căutat, în pregătirea materialului necesar, să ies din definiţiile care ne-au mâncat tinereţile (Comunitate stabilă de oameni, istoricește constituită ca stat,...) şi să vorbesc despre simboluri ca vehicul al mesajului etnic. Pentru că, nu-i aşa, în săpătură nu găsim definiţii, ci obiecte, eventual cu încărcătură simbolică.

Am ales fără dificultate câteva figuri simbolice, care încapsulează esenţa naţională, precum Matrioşka, vodka Wiborowa, sau Asterix & Obelix. Matrioşka, fiindcă, în ciuda aspectului paşnic şi colorat, este hieratică (în sensul cel mai bizantin) complicată şi indestructibilă; oricât de mult ai demonta marea păpuşă de lemn (lemnul – alt simbol naţional), ea rămâne “Ru-si-a” până la nivel atomic. Wiborowa, fiindcă defineşte firea expansivă şi entuziastă, care dă repede în plâns cu sughiţuri şi gesturi eroice inutile, pentru că este bine “marketată” şi se vinde cu succes în occident, dar şi fiindcă se serveşte cu lămâie, adică asortează ideile despre ceea ce “exotismul” poate fi.

Asterix şi Obelix sunt o alegere simplă, fiindcă sunt simpatici, fuduli şi reflectă minunat capacitatea francezilor de a se autodefini cu umor. Asterix este fiara războinică doar un pic mai mare decât o pisică, cel care înfruntă vijelios, ca un vârtej iscat din senin, armatele cotropitoare din toate timpurile, fie ele legiunile lui Caesar sau Adolf. Obelix este braţul de fier şi stomacul de căpcăun, care nu mai trebuie să se dea cu poţiunea magică a druizilor, care face luptătorii celţi intangibili, fiindcă în copilărie a... căzut în ea (pe româneşte s-ar spune altfel, că norocoşi mai avem şi noi). Gingaş ca un butoi, Obelix se place aşa cum numai un gal ar putea, deci e “doar bine făcut”, nu gras. Ajuns la 50 de ani (ca mine, deci înţeleg), încă se bucură de tort, ca un copil ce este (am postat poza făcută săptămâna trecută) şi suflă în lumânări punându-şi (încă) o dorinţă (culinară, presupun).

Cu un simbol al românilor, recunosc, am avut ceva probleme. Nu multă vreme; la un moment dat a trebuit să recunosc că greu ar putea ceva concura cu Dracula. Personajul închide în sine paradigma oglinzii, în care toată lumea se uită, dar fiecare vede altceva. Neamţul vede un vlah sadic, americanul vede contele misterios de pe planeta Transylvania, cu mantie neagră şi colţi de argint, iar românul – vai de mama lui! – îl vede pe Vlad Ţepeş... Trebuie să spunem că viziunea românului este cea mai înspăimântătoare, fiindcă nu numai că îl admiră pe Ţeapă-Vodă, dar şi-l doreşte întors din morţi. Adică vampir?? (sau preşedinte?)...

Aseară nu aveam somn, ca orice om de ştiinţă serios care, dacă se pune în pat înainte de miezul nopţii, trebuie să se gândească la ceva, precum Asterix şi Obelix. Mi-am dat seama că succesul perechii este croit pe un filon de gândire străvechi, de tip gemelar. Gemeni de un anume tip, născuţi de aceeaşi mitologie dacă nu din acelaşi tată, inseparabili ca cerul şi pământul (există separat?). Ei sunt doi pentru a disjunge, analitic, defecte şi calităţi, prezente însă totdeauna împreună. Aşa ar fi Castor şi Pollux (nu mă refer la excavatoarele de la Polus!), un muritor şi un zeu împărţind moartea (sau viaţa). Aşa ar fi Chip & Dale, veveriţele americane, din care una isteaţă şi una complet năucă, sau copii polonezi Lolek i Bolek, fiindcă mitologia nu cunoaşte graniţe ideologice.

Era să uit... Avem şi noi Păcală şi Tândală, o pereche românească autentică, încriptând acelaşi mesaj: un cuplul care exprimă momentele când am fost deştepţi şi când am fost proşti. Figuri pe vremuri foarte populare, astăzi sunt, probabil, eşuaţi doar în manualele şcolare (nu am găsit aproape nimic interesant pe Internet...), deşi ţin de esenţa comportamentală a românului. Isprava cea mai cunoscută este cea în care Păcală a spus „când pleci – trage uşa după tine!”, iar Tândală s-a executat, scoţând uşa din ţâţâni şi târâind-o după el. Este acelaşi mod speculativ şi carambolesc în care Mitică a lui Conu’ Caragiale, întrebat de ce se trag clopotele, răspunde sec: „De şfoară, doamnule!”. Dacă ne defineşte ceva – prin prisma unui Păcală şi Tândală – este gluma şi jocul de cuvinte; nu e nimic artificial, speculativ, în această apreciere. Arheologii, care au lucrat la ţară mai toată cariera lor de săpători, au avut de-a face cu multe personaje scoase parcă din cărţile lui Marin Preda, mucaliţi şi filosofi, dar şi mitocani până la unghii.

Doar că noi nu suntem francezi. Spiritul nostru autocritic pare complet anesteziat de prea multele şedinţe publice de „autocritică”, cuvânt detestat acum precum numele lui Bată’l Toaca. Aşa că optăm, mai departe, să fim ţara lui Ţepeş Vodă, iar ceea ce nu este promovat de media americană se stinge repede şi sigur. 

1% - ediţia 2

Prezidentul ne-a supărat din nou: a spus că (din păcate, desigur) 99% dintre români preferă manelele. Multă lume s-a simţit ofensată şi s-a proclamat din acea ultra-minoritate de un procent. Am auzit reacţii nu numai între cunoscuţi, dar şi pe Realitatea FM, pe drumul de acasă către Mânir (Bogdane! Să trăieşti, că bine i-ai zis!).
Acu’, zic eu, s-a cam supărat lumea degeaba. Cine ştie, mai bine ca Băse, ce vor românii? Le-a spus că vor un parlament mai „suplu”, iar românii au spus „da-da” (erau două întrebări). Nu a spus prezidentul „cetăţenii români”, ci românii, nuanţă subtilă, pe care de obicei o percep doar cei care îl iubesc, fiindcă, spre deosebire de restul lumii, la auzul cuvântului, transpiră de plăcere. Ei sunt românii; şi la ei se referea, desigur, stimabilul.
Ştiţi cum e lumea. Rea. Unul – care vorbea cam rîrîit – explica spusa celui mai înalt funcţionar al statului prin aceea că vorbeşte despre familia lui şi despre mediul lui. Acu’, ce să zic?... Fetele sunt manele de manele. Frate-su’ – e chiar naşul manelelor. Nevastă-sa – deşi curtată de Crin, tactic, în campanie – mie mi se pare mai mult dintr-o telenovelă; mă îndoiesc că lui i s-ar părea altfel. Iar o telenovelă pe româneşte e chiar mai vomitivă decât o manea autentică... Bine că nu cunosc toată familia...
Dar mediul (nu mă refer la Sulfina Barbu)?... Adriean ar putea fi, după nume. Dar nu răsare. Berceanu e tot pe drumuri, dar e un „domn” (cu rezerva „de la Craiova”; deci posibil). Dar iubitul Stolo?... Tot telenovelă. Pe teme economice. Sau Monicaa Macovei.... Monicaaaaaa e dintr-un film de groaaaaază-ză. Nu e manea. Dar d-l Traian? Ungureanu. Trompeta Carpaţilor, orice, dar nu manea. De ce să jignim oamenii fără temei? (Sau de ce să-i jignim??). De ce să mai aducem vorba de fetele de super-mall (ot Dubai), gen Ritzi, Elena de la Dezvoltare sau alte purtătoare de crocodil? Că doar nu sunt crocodili româneşti...
Dar dacă a fost o viziune?... Dacă a fost o indicaţie?... Pentru congresul PDL. Credeţi că degeabă vor să-şi schimbe numele în Partidul Popular? Ce ar putea fi mai popular de atât? Au început cu cureaua lată, au tăiat iarbă la câini, s-au dat în coasă. Acum a venit vremea faptelor! Adrian Preşedinte! Nu Videanu. Nu Năstase. Copilu Minune, bre!
Aţi observat că tinerii vorbesc din nou despre plecare dincolo? Că e mai bine. Uite-aşa, într-o zi spusa se va adeveri: 99% vor fi manelişti; minoritatea rămasă – surdo-muţi.

Materialul de mai sus reprezintă o republicare fără modificări a materialului postat pe 25 februarie, numit atunci "Unu la sută".

Unu la sută

ACEASTĂ POSTARE A FOST ŞTEARSĂ DE UN INTRUS. CINE GHICEŞTE DESPRE CE ERA? FACEM CONCURS DE IDEI...

victor.ponta@psd.com

Ponta e victor. A câştigat, adică a fost botezat corect.
Succesul lui la congresul stângii nu a surprins decât neinformaţii. E asta o veste bună? Ar putea fi, câtă vreme partidul social-democrat a renunţat la un şef perdant de meserie. Ar putea fi, dacă de-vanghelizarea mai poate fi imaginată. Dar a câştigat cu ajutorul lui Mitrea, Năstase, a Brazilianului şi a Şobolanului-Rozaliu. Se putea altfel? Nu.
Acesta este motivul pentru care nu am să intru în politică. Fiindcă prefer @ro, decât @com.
Având în vedere cât de repede l-a luat în balon Traian Ungureanu – îmi este totuşi simpatic. Nu că nu aş fi de acord cu condeierul oficial al Cotrocenilor: Victor e cam copilăros. Dar măcar ştie să zâmbească şi să glumească. Şi apoi – funcţia asta grea pune pe repede-înainte ramoleala la om. La sfâşitul mandatului va arăta ca unchiul Dacianei (era să scriu Daciadei).
Dacă am ajuns să votez cu Geoană, de ce nu mi-ar fi simpatic Ponta (poate ca totusi nu ajung sa votez cu el...)?
Îi urez şi eu succes, deşi cred că a început pe piciorul stâng (o fi bine? o fi rău?): maşinile şefilor să nu mai intre în curtea sediului partidului, că dă rău la... televizor. Dar bogăţia nu dă rău la un partid de stânga? Domnia sa câştigă 200000 de Euro pe an, conform declaraţiei de venituri, care este document public. Să fie bine? Să fie rău? Îi mai urez să rămână acolo, la 200000. Fiindcă nu sunt răutăcios.