Ouă stricate

Constat cu surprindere că persoane foarte educate, cu un doctorat în ştinţe sociale, fac confuzie între „libertate” şi „liber arbitru”. Nu este o confuzie oarecare, cum ar putea să pară, fiindcă are consecinţe considerabile şi cât se poate de practice.  

„Libertatea” este un concept social (precum „om liber”) şi se defineşte ca limită a acţiunii personale în raport cu libertatea celorlalţi. Nu, astfel de definiţie limitativă nu este de sorginte comunistă; nu poţi fi „liber” să ucizi, să furi, să violezi; este, dacă vreţi, de sorginte biblică, sau – în diapazon profan – de etică socială. Libertatea este, deci, un concept social, nu filosofic.

Altfel stau lucrurile cu „liberul arbitru”, care defineşte capacitatea individului de a-şi hotărî viaţa prin voinţă proprie, dincolo de orice predeterminare (fie ea metafizică sau socială). Drept consecinţă, individul poate hotărî că are dreptul să ucidă, să fure sau să violeze sau, pentru a schimba registrul, de a-şi asuma libertatea individuală dincolo de limitele permise de societate (indiferent care ar fi acelea); de pildă, de a nu crede în comunism, sau în Isus, sau de a se căsători cu o persoană din altă castă, sau cu un semen de acelaşi sex, sau cu un cal. Suntem, deci, pe tărâmul conceptelor filosofice.

Confuzia celor două situaţii produce monştrii de opinie, precum „libertatea de opinie”. Se crede cu cerbicie că aceasta ar permite „orice”, iar în numele ei merită orice rebeliune a „liberului arbitru”. Aşa, de curând, iritarea „libertinilor” împotriva recentei legi 217/2015, care interzice propaganda fascistă şi comunistă. Deşi pare o atingere serioasă la art. 29 (1) din Constituţie (libertatea de expresie), ea nu este decât o consecinţă a altor drepturi constituţionale, precum dreptul la viaţă. Cum ar putea face cineva apologia nazismului, legionarismului, sau stalinismului, fără a ataca, fie şi indirect, dreptul la viaţă al altor semeni? Masacrele „industriale” organizate de respectivele regimuri politice s-au datorat convingerii unor grupuri de indivizi că „drepturile” lor se ridică deasupra drepturilor tuturor celorlalţi. Cum ar putea cineva să facă apologia acelor ideologii, fără a călca în picioare memoria a milioane de oameni omorâţi din... „principiu”?

Deloc întâmplător, cei care tună şi fulgeră sunt cei care apără „principii” (precum „libertatea de opinie”) şi „iubirea de ţară”. Cât de orbit de ură poate fi cineva pentru a pretinde că libertatea propriului popor merită „orice sacrificiu” (dar, dacă se poate, sacrificiul altora)? E greu de imaginat, dar astfel de oameni nu doar există, dar există printre noi, ba chiar ne sunt „prieteni” (gata să ne omoare dacă nu suntem de acord...). Am descoperit mizeria asta prin intermediul unui astfel de „prieten” media. Îi sunt – oarecum – îndatorat. Se va mira cineva că astfel de gunoaie se publică pe site-uri legionare? Cât tupeu... Cei care au făcut din asasinatul politic o armă de luptă (astăzi se numeşte „terorism”) au neţărmurita neruşinare de a se declara apărători ai drepturilor cetăţeneşti... O bătaie cu ouă stricate ar fi prea puţin.

Vezi http://www.buciumul.ro/2015/08/01/bomba-cu-explozie-intarziata-a-lui-crin-o-lege-a-umilintei-nationale/

şi http://www.apologeticum.ro/2013/10/sfarsitul-democratiei-iata-proiectul-de-lege-introdus-de-crin-antonescu-pe-agenda-legislativa-parlamentului-romaniei/

 

O absurditate numită CNA

În urmă cu o săptămână auzisem un zvon, cum că nu pot fi atestaţi ca arheologi profesionişti (în Registru, adică) specialişti care, deşi au studii post-universitare de istorie şi arheologie, nu au la bază facultatea de istorie. Ideea este absurdă, fiindcă absolventul cursului general, de trei ani, nu poate fi mai calificat decât unul care urmează un doctorat în profil, sau care eventual l-a şi terminat. Nu cunoşteam regulamentele în vigoare – şi de ce le-aş fi cunoscut, fiind „expert” încă de la constituirea Registrului? – şi nici nu l-am găsit, atunci, aşa că am pus o întrebare pe grupul „Perspective Arheologice” de pe Facebook, grup cu peste 800 de membri (din care cel puţin 100 de profesionişti activi şi în meserie, şi pe platforma de socializare), formulată a la Radio Erevan: „este adevărat că...?”. M-a liniştit unul dintre membrii Comisiei Naţionale de Arheologie (CNA), cum că aşa ceva nu se poate întâmpla.

Dar inevitabilul s-a produs, la şedinţa CNA de la Piteşti, zilele trecute; inevitabil – fiindcă aşa era legal... Eu nu am ajuns la Piteşti joi, ci vineri, având treburi în zonă care nu aveau legătură cu Sesiunea Naţională de Rapoarte, asistând însă şi la câte rapoarte am mai prins, în după-amiaza acelei zile. Mi-am adus aminte de problemă la intrarea în restaurantul hotelului Regat, seara, acolo unde urma să se întâmple „masa festivă”. Primul pe care l-am zărit, din CNA, a fost secretarul comisiei, Emilian Gămureac, şi l-am întrebat cum s-a soluţionat dosarul X, ca să-mi... iau de o grijă. S-a soluţionat negativ, mi-a explicat el, inclusiv de ce...

În fine, aşa cum mulţi dintre voi intuiţi, la auzul veştii mi-a crescut nivelul de adrenalină în preajma punctului de fierbere, reproşându-i lui Emilian (săracul...) câte în lună şi în stele, între altele că, în virtutea unui asemenea regulament, doi recenţi preşedinţi ai CNA, profesori universitari şi conducători a sute de teze de doctorat pe subiecte de arheologie, nu ar fi putut deveni, astăzi, nici măcar debutanţi. Probabil multă lume ştie la cine mă refer, respectiv Alexandru Suceveanu şi Alexandru Barnea. Nu este tulburător?

Deşi eu iniţial nu observasem, la masa respectivă se afla şi prezidentul CNA, stimabilul Karl Zeno Pinter, care s-a ridicat, nervos, spunându-mi apăsat că „dacă nu îmi convine să scriu pe Internet”, şi mi-a întors spatele cât se poate de ostentativ (cum adică? ce căutam la masa aceea? nu văzusem că erau acolo numai vedete?... ei bine, nici asta nu observasem). Pentru a pricepe mai bine reproşul, ar trebui să ştiţi că d-l Pinter a încercat din răsputeri să-i scoată d-ului Petrov pielea de la saramură, atunci când cu excavatorul căutător de comori brâncoveneşti...

Am să trec peste aroganţa ciocoiască a celor care îşi imaginează (pentru că da, nu poate fi valabil decât în imaginaţia lor) că noi, ceilalţi, care nu facem parte dintre „aleşi” (de organe de partid şi de stat) să conducă treburile arheologiei, nu am avea dreptul la opinie, mai ales în materia sensibilă pe care CNA trebuie să o reglementeze. Ca să fiu mai exact, „ar trebui să reglementeze”, fiindcă nu prea reglementează nimic. Vă aduc aminte, pe această cale, că CNA a primit, acum 27 de luni, cealaltă petiţie (fiindcă da, au fost două cu totul, nu mai umflaţi lucrurile...), pe hârtie, cu adresă de înaintare, şi nu a răspuns nici astăzi, ca şi Ministerul Culturii de altfel. Oare nu era memoriul referitor la protecţia siturilor arheologice de lăcomia căutătorilor de comori un document suficient de important? Nu fusese oare semnat de cca 350 de cetăţeni, din care jumătate istorici profesionişti? Oare nu aveau acele instituţii ale statului obligaţia legală de a răspunde unui petent care se adresase lor pe căile cele mai formale? Cui aş putea reproşa această „scăpare”, dacă nu preşedintelui CNA în funcţie?

Aşa că iată, perfect convins că demersurile oficiale nu servesc la nimic, urmez sfatul prezidentului şi „scriu pe Internet”.

Dar hai să vorbim la concret, că un exemplu bun face cât un tom de teorie; să vedem ce dosar au respins. Este vorba despre Aurora Peţan, care este absolventă de limbi clasice, la Bucureşti (deci exact ca cei doi foşti preşedinţi ai CNA mai devreme invocaţi), cu un doctorat în filologie, tot în Bucureşti, cu relativ mulţi ani în urmă (nu mai ştiu exact, se apropie deceniul, cred). După acel moment, Aurora „şi-a schimbat viaţa”, a plecat în creierii munţilor, la Piatra Roşie, şi s-a apucat de arheologie, făcând un masterat în Arheologie, la Cluj (cu Gelu Florea, dacă nu mă înşeală memoria), iar în prezent un doctorat, tot la Cluj, cu Ioan Piso (vă sună cunoscut, nu-i aşa?), şi acela pe terminate (ultimul an).

Dacă acest scurt CV are încă ceva abstract, vă recomand pagina ei de pe Academia Edu, acolo unde marea majoritate a arheologilor îşi prezintă munca. Surpriză: este în top 3%, iar lista de lucrări nu este nici scurtă, nici neinteresantă, având la zi aproape 5000 de vizualizări (câţi „debutanţi” se pot lăuda cu aşa ceva, sau măcar pe aproape?). Tematica? Aproape exclusiv arheologică...

Ei bine, Aurora Peţan nu a reuşit să obţină atestatul de debutant. Pe ce lume trăim?... (sau, întorcând întrebarea, pe ce lume este CNA?).

Mai doriţi exemple? Vă mai dau. Există cineva din arheologia română care nu a auzit de Adrian Bălăşescu? Dacă da, vă spun eu: a absolvit Biologia acum 20 de ani. Lucrează cu Mirel Popovici de aproape 25 de ani, a fost parte a unui mare număr (pe care eu l-am pierdut...) de proiecte de cercetare arheologică, inclusiv internaţionale, are un index H (pentru cunoscători) la care un arheolog nu poate nici măcar să viseze, este titularul unui proiect IDEI (da, pe arheologie!) şi este evaluator al UEFISCDI (da, el vă dă note la minunatele proiecte de finanţare!). Adrian însă nu a putut însă urca mai sus de „specialist”, pe Registru, în 2009, adică anterior actualului regulament, „dar şi atunci cu mari discuţii”, după cum îmi mărturisea Emilian, mai târziu, la o ţigară...

Exemplele pot continua cu alţi colegi, precum Costel Haită sau Valentin Radu („Peşte”). Costel este inginer geolog, la bază; este specializat în sedimentologie. Chiar credeţi că un absolvent de istorie, indiferent cum se numeşte, se uită la pământ cu mai mult... talent decât un sedimentolog? Este cineva atât de idiot să creadă asta? (dacă da – nu are ce căuta în arheologie, fiindcă nu ştie nimic despre stratigrafie).

„Legea” nu este nouă; este din 2010, şi fiindcă nu se găseşte uşor (eu nu am găsit reglementarea pe site-ul Ministerului Culturii, unde ar fi trebuit să se afle un document oficial de reglementare a activităţii), vă dau eu link-ul: http://www.cimec.ro/Legislatie/OMCPN-2494-2010-RegArhg.pdf. Articolul 6 este cât se poate de explicit: „Pot solicita atestarea de arheolog (...cei care) îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii: a) au studii superioare de lungă durată absolvite cu diplomă de licenţă în domeniul istorie...”. Condiţia (b) nici nu mai contează, nu-i aşa?

Nu ştiu cine era prezidentul CNA în 2010 (posibil Sabin A. Luca, alt „sibian de-al meu”) şi nici nu mai contează; pe site-ul MC nu există o arhivă a componenţei CNA, ca o supremă dovadă de respect. Nu pot deci decât să reproşez actualei comisii că a tolerat, pe un mandat de doi ani, o asemenea absurditate. Sincer, nu cunoşteam lista în integralitatea ei, aşa că am căutat, să ştiu măcar acum, cui să-i mulţumesc. Am avut surpriza să descopăr multe nume pentru care am toată consideraţia (nu am să dau exemple, desigur), aşa că îi rog să ia reproşul ca ceea ce este: o observaţie amicală, sau colegială, cum doresc ei.

Desigur, nu mai am speranţe de la această comisie, măcar pentru că, din câte am auzit, şi-a încheiat mandatul. Sper sincer ca viitorii membri ai CNA, care vor fi ei, să citească aceste rânduri şi să încerce să repare o nedreptate care deja a devenit... istorică. Iar aceasta nu doar pentru bunul lor renume; ci pentru că breasla aceasta, într-o decădere numerică evidentă (Sesiune de comunicări naţională de o zi?!...), cu un prestigiu social încă mult sub ceea ce îşi doreşte, nu poate progresa atunci când diriguitorii ei, în bună tradiţie balcanică, au o singură grijă: să îndese în desaga proprie, indiferenţi la tot ce nu-i atinge personal, fără motive de nesomn asupra sănătăţii „sistemului” (aşa aiurit, cum este).

Reglementarea, aşa cum arată, oricum va trebui schimbată, fiindcă este... pe lângă lege şi realitate; ce înseamnă „studii superioare de lungă durată absolvite cu diplomă de licenţă”? Iar cu absolvenţii de 3 ani – ce facem?

Negustorul de vise

Există o dezbatere tot mai activă despre rolul istoricului în viaţa societăţii. Reducând aici la termenii esenţiali, se acuză atitudinea distantă, elitistă, lipsa de comunicare „inteligibilă” a arheologilor; s-ar dori, în schimb, implicarea profesioniştilor în războiul împotriva manelizării culturii istorice. De mult mi-am propus să mă exprim pe problemă, dar au apărut, mereu, alte priorităţi. Voi încerca aici să fac crochiul unei soluţii deloc simple, dar mai ales un inventar al datelor de plecare.

Atitudinea dezangajată social a arheologului român tipic are, în opinia mea, două surse distincte, fiind necesară înţelegerea ambelor cauze.

Prima chestiune este statutul social al arheologului (şi al istoricului, în general, dar aici există nuanţe specifice, pe care le-aş lăsa, deocamdată, în umbră). Şcoala de arheologie românească s-a complăcut într-o atitudine pe care aş numi-o „hagiografică”, în speranţa că metafora nu va fi considerată ostilă. Observând decadenţa propriului statut social, dar refuzând o analiză lucidă a cauzelor, formatorii de opinie – şi mă refer în primul rând la universitari – au deplâns vremurile vitregi, guvernele corupte şi needucate (etc.), proiectând, la nesfârşit, gloria vremurilor apuse, când opiniile unor Tocilescu sau Pârvan erau aproape lege pentru guvernanţii epocii. Nimeni nu pare să-şi fi pus problema că nu doar guvernele nu mai sunt aceleaşi, dar nici vremurile nu mai sunt la fel. Într-o Europă în care vocea naţionalismului era aproape singura sonoră, în prima jumătate a veacului XX, domnii profesori care studiau, care va să zică, istoria neamului, nu puteau fi decât persoane importante, politicienii înşişi clamându-şi pretenţiile în retorica lucrării naţionale.

Fără a mai opri aici asupra epocii comuniste – care merită, şi ea, o analiză separată, dar poate cu altă ocazie – am să pun în balanţă Europa de la începutul mileniului III, în termenii cei mai simpli (inevitabil simplificatori): este o societate care fetişizează stabilitatea, deci păstrarea status-quo-ului cu orice preţ (ca principal instrument de conservare a păcii), condamnă xenofobia şi naţionalismul agresiv. Atâta vreme cât „drepturile istorice” nu mai joacă un rol suficient de clar (cel puţin teoretic), interesul politicienilor pentru istorie şi arheologie a rămas undeva la periferia existenţială, făcându-şi loc mai degrabă în avântatele fraze ale campaniei electorale „door-to-door”, decât la tribuna Parlamentului. Ce rol ar mai putea juca acum, în „politica mare”, un arheolog (fie el şi academician)?

Să adăugăm faptul că reculul naţionalismului – aşa relativ cum este – a afectat nu doar clasa politică, ci şi un semnificativ segment profesional, care a ales să „demitizeze” istoria (precum Lucian Boia), sau să depersonalizeze arheologia (precum Alec Niculescu), preferând să vorbească despre artefacte, decât despre creatorii lor; or, vorbim aici despre orientările cele mai în vogă, cu priză considerabilă mai ales în rândul tinerilor cercetători. Demersul intelectual „anti-” naţional (vezi şi excesele de limbaj gen Horia R. Patapievici), deşi nu reprezintă altceva decât un necesar exerciţiu profesional, în efortul de contrabalansare a deceniilor naţional-comuniste, a fost luat cu prea mare uşurinţă drept noua dogmă, fie şi una „antidogmatică”, fără cea mai mică considerare a posibilelor efecte la nivelul mentalului colectiv. E drept – „ştiinţa e ştiinţă”, adică mult hulitul turn în care nu suflă vântul rece.

A doua chestiune cheie este că s-a uitat (?), cel mai adesea, un adevăr simplu, rostit public acum câteva zile de un personaj care nici măcar nu-mi este simpatic (dar contează simpatiile?): oamenii au nevoie de mituri. Au nevoie de mituri, aşa cum au avut nevoie de „opiul popoarelor”, de poveştile cu haiduci, de o echipă naţională „de aur” (de care să-şi amintească şi în cele mai ruginite epoci). Viaţa celor mai mulţi dintre semenii noştri este prea săracă pentru a se hrăni din ea însăşi. În acea lume imaginară Decebal este eroul „naţional” indestructibil, cel mai viteaz dintre viteji, nu un rege care a riscat şi a pierdut (nu doar viaţa proprie, dar şi pe cea a propriului popor); pentru „românul de rând” Mircea cel Bătrân s-a născut bătrân, şi bătrân cum era i-a zvântat pe ieniceri, şi, fireşte, nu avea cum să fugă după „victorie” la unguri, fiindcă bătrânii nu fug. Există o uriaşă nevoie de „modele exemplare”, iar simpla demolare a miturilor naţionale este, în sine, o acţiune iresponsabilă, dacă nu se pune nimic în loc. Pretinsa preeminenţă a „ştiinţei” – în faţa oricărui alt considerent – ignoră faptul că ştiinţa nu este nici divină, nici relevată, nici veşnică în substanţa ei, ci o perpetuă căutare a unui iluzoriu adevăr. Şi nu mă refer doar la istorie.

Aici ajungem la peisajul cel mai colţuros… Creştem tineri care trebuie să facă „totul” pentru a binemerita diplomele de doctorat; în esenţă, educăm simţul critic şi capacitatea de a demonta miturile, fie şi miturile ştiinţifice. Ei ar putea, eventual, să „demonteze” toate aberaţiile care se spun, pe diverse canale; argumentaţia lor, însă, este valabilă în lumea lor; doar a lor. În lumea largă nu poţi să mergi să spui „fructele cunoaşterii sunt amare” şi să prescrii amărăciunea pentru restul vieţii, doar fiindcă ar face bine la înţelepciune; fără vocaţie şi fără un curriculum adecvat astfel de lucruri rămân oricui străine, iar lucrurile neînţelese se vor deconta pe seama complotului mondial. Da, tinerii noştri au învăţat istorie, învaţă şi arheologie, dar – marea majoritate – sunt complet ignoranţi în antropologie culturală şi nu înţeleg că oamenii nu de pilule amare au nevoie, ci de modele. S-a mai spus, de foarte multe ori, dar nu pot să nu observ că am ajuns tot acolo: dacă Christos nu ar exista – ar trebui inventat. Sau, dacă aşa nu vă place, gândiţi pozitiv şi căutaţi poveştile exemplare de care avem nevoie, fie şi revenind la literatura... hagiografică.

Ieşirea din acest tunel nu este deloc simplă, în cazul în care există. Cum vom gândi intersecţia dintre ştiinţă şi imaginarul colectiv, dacă ea poate fi măcar imaginată?... Cert este un singur lucru, şi anume că arheologul de la începutul veacului XXI nu mai poate pretinde acelaşi fotoliu de la balconul operei, precum la începutul veacului XX. Că este sau nu calificat, el este din ce în ce mai puţin „doctorul”, ci tot mai mult „felcerul” de la SMURD, chemat oriunde arde ceva. El nu mai face un serviciu naţiunii, ci servicii firmelor de investiţii...

Există însă negustori de suflete. Ei sunt cei care caută alte intersecţii, respectiv cele dintre nevoile oamenilor şi nevoile personale; iar acestea sunt mult mai uşor de găsit, fiindcă ideologiile de „mase” asta au făcut, totdeauna: au ridicat gunoaiele pe valul frustrării. Cum vă veţi împotrivi acestei nenorocite chimii sociale, acestei nevoi morbide de poveşti cu îngeri şi demoni? Eu nu am găsit, sincer vă spun, leacul – amar sau nu – la mecanismul amăgirii de sine. Nu există „soluţii”; există doar alunecoasele căi de mijloc şi vocaţia socială a unei noi generaţii; dacă există.

Buburuza gărgăriţă

A trecut un a şi jumătate de la ultima postare... Este o perioadă de timp pe care nu prea am de ce să o evoc. Şi cu atât mai puţin în ceea ce priveşte MNIR (despre morţi - numai de bine).

Azi noapte veneam de la Timişoara, în vagonul cuşetă. La fiecare trecere peste macaz se mai ridica un nor de fluturi. Uite-aşa, amestecând somnolent chipuri şi voci, au început să-mi sune în cap ritmuri copilăreşti, precum 'bubu-ruză-ruză' şi 'gărgă-riţă-riţă'. Am realizat, surprins, că au structură arhaică (să vezi, frate, de ce nu dorm unii noaptea...), precum ta-ta, ma-ma, pa-pa (nu continui), cuvinte care se presupun a constitui stratul lingvistic cel mai vechi. Aşa s-a născut prima întrebare: de ce două sinonime arhaice pentru una şi aceeaşi gâză? A doua întrebare: de ce ar fi gâza în cauză atât de importantă pentru mentalul colectiv încât să conserve un cuvânt din copilăria umanităţii? De ce nu greierele, sau furnica? (de pildă).
Cel mai vechi pare 'bubu-ruză', un compus dintr-un cuvânt la fel de vechi precum familia, cu repetiţia primitivă a unei silabe deschise, şi un altul, care ar putea fi nu doar un sufix (-ruză, ciudăţel, mi se pare mie), ci un cuvânt de clasificare (? precum gâză; n.b.: la rându-i fără etimologie clară!). Fără a ști etimologii pe de rost, am presupus că nici unul dintre cele două cuvinte nu are etimologie clară. Am verificat, acasă, şi nu au etimologii plauzibile. Sorin Paliga (Ethymological Lexicon..., 2006, 54), crede că buburuză semnifică o 'doamnă zburătoare'; deşi fără explicaţii asupra 'traducerii', este plauzibil, cu amendamentul că 'bubu' ar trebui să nu fie orice fel de doamnă, ci una importantă (bunica?), adică în aceeaşi ordine de idei cu mama, sau cu... baba. În fine, derivarea cuvântului din 'buba' pe mine nu m-a convins.
Gărgăriţa pare un caz mai puţin clar. Sugestia silabelor, aşa cum este astăzi percepută de vorbitor (găr-gă-riţă), duce într-o direcţie greşită, fiindcă găr-găr-iţă este mai plauzibil (precum 'măgar', 'măgăr-iţă'). Cuvântul lipseşte la Paliga.
Două cuvinte arhaice, fără etimologie plauzibilă, desemnând una şi aceeaşi zburătoare, altminteri un dăunător notoriu, este un caz bizar, care ar putea fi explicat eventual prin originea diferită, sau prin uzul distinct în zone diferite ale ţării (unele dicţionare le enumeră între numeroasele sinonime ale bâzdâganiei, între care... papa-rugă, altă formă arhaică, cu trimitere la paparudă), aşa cum sugera Scriban (1939), care dădea 'buburuză' pentru Muntenia şi Moldova de Sud. Neavând încă un atlas al limbii române, am apelat la singura resursă online, respectiv cea a numelor de familie (http://nume.ottomotor.ro/). Surpriză: Gărgăriţă se distribuie numai în Muntenia occidentală; Buburuz (nu există forma 'buburuză') se distribuie major doar în Muntenia de SE (Călăraşi), dar mai apare în bazinul mijlociu al Someşului şi în Carpaţii Orientali (cu foarte puţine cazuri). Deci - nu. E puţin plauzibil că respectivele cuvinte au circulat în areale net distincte, ceea ce le-ar motiva supravieţuirea.
Nu am pretenţia de a soluţiona chestiunea arheologiei subtratelor, lăsându-i pe prietenii mei mai şcoliţi, în materie, să-şi bată capul. A fost doar un job de tranziţie. De mâine mă întorc la treburi 'serioase'...

Proiectul naţional

S-a tot spus, după admiterea noastră în NATO, apoi în UE, că ne lipseşte un proiect naţional, o ţintă către care să navigăm, un scop comun care să ne dea coerenţă. Sincer, de câte ori am auzit asta, mai ales în anii dinaintea crizei, îmi spuneam, ca orice român verde – wtf? ce vreţi de la noi? Sigur, nu ar fi rău să existe aşa ceva, dar wtf? ce anume ar putea fi un scop atât de generos cât să ne poată scoate din jocurile de televiziune, de la Dansez pentru Tine la Sinteza Zilei?

Referendumul pentru destituirea lui Băsescu a fost o răfuială din care toată lumea a avut de pierdut. Dacă ar fi să vedem partea plină a paharului – fiindcă totdeauna mai rămân nişte stropi de lichid pe pahar, cu care te poţi înviora, fie şi ritual – ar trebui să observăm că cele şase săptămâni au adus cea mai consistentă dezbatere publică pe teme constituţionale. În fapt, deşi de la revoluţie am schimbat două constituţii, acum, după 22 de ani, societatea noastră a descoperit acest document de care se leagă toate suferinţele noastre. O societate care discută despre constituţie este o societate care descoperă că ceea ce i se întâmplă nu este cu totul întâmplător. Desigur, ar fi naiv să credem că o Constituţie bună ne dă şi de mâncare, dar este un progres semnificativ dacă am înţeles că o constituţie proastă nu te lasă să prosperi, aşa cum o sănătate precară va preveni performanţele olimpice de orice gen, de la inele la informatică.

Nu am să intru aici în dezbateri constituţionale, fiindcă ar fi prematur. La urma urmei, făurirea unei constituţii mai bune nu poate fi decât un proiect pe termen scurt, în nici un caz „proiectul naţional” care ne lipseşte. Am să relev însă al doilea motiv pentru care împrejurarea amintită va putea fi considerată de istorici un moment de revelaţie. Am crezut şi eu, în jurul datei de 10 iulie – îndată după „lovitura de stat” – ca mulţi alţii (inclusiv Crin Antonescu), că vehemenţa exprimării unor cancelarii occidentale are la bază neinformarea sau dezinformarea; prezumţie şchioapă, în lumea Internetului, care nu a putut rezista criticilor mai mult de o săptămână. Când prezumţia  a expirat, a trebuit să recunoaştem că puternicii zilei au propriile idei, idei care, dincolo de retorica democratiforă, releva o agendă proprie, sau, mai pe şleau, alte interese.

Sigur, interesele Germaniei în format Merkel sunt destul de străvezii: Partidul „Popularilor” (doamne! ce minciună!) Europeni simte cum îi aluncă covorul roşu de sub picior, moment destul de puţin propice unui limbaj politicos. Cât despre interesele americanilor, ele sunt ceva mai complicate, şi s-au tot dat exemple, precum Bechtel, Chevron, Gold Corporation, companiile de asigurări de sănătate, F16, mai nou şi nişte crucişătoare (să observăm – un scandal mai mare decât altul...). Sigur, cumulând cele enumerate, cifrele sunt ameţitoare (= bugetul României pe vreo 10 ani), suficient de mari pentru a călca orice principii, mai ales pentru pragmaticul mental transatlantic. Totuşi, s-ar putea să existe mize încă şi mai mari. Este, de acum, aproape sigur că vom avea război în Orientul Mijlociu, înaintea alegerilor din SUA sau România. Un război periculos, nu doar fiindcă Iranul este o ţară mare, cu resurse pe măsură, dar şi fiindcă, de câte ori este implicat un stat musulman nu ştii niciodată cu câtă lume faci război. Ei bine, în astfel de împrejurări – care ar putea fi cele mai dramatice, după războiul din Coreea – Unchiul Sam vrea să aibă la Bucureşti o slugă credincioasă, verificată. „Tinerelul ăsta de Antonescu” (l-am citat pe Vadim Tudor) nu pare exact omul de care au nevoie americanii.

Sunt interesele germane sau americane legitime? Din punctul lor de vedere, poate că sunt (să fim democraţi şi să-i lăsăm pe ei să hotărască). Au ei dreptul să aneantizeze interesele unui (mic) aliat pentru a-şi ajunge scopurile? Nu ştiu dacă „au dreptul”, dar e clar că au putinţa. De aici începe discuţia...

E clar pentru tot boborul că suntem membrii unei naţii mici, care nu contează; sau, cel puţin, acesta este sentimenul celor mai mulţi dintre noi, de ani buni încoace. Ce facem? Ne resemnăm că acesta este sensul istoriei, care este ireversibil? Că o ţară care şi-a vândut resursele, sau care pur şi simplu le risipeşte, din egoism mic şi feroce, nu are viitor? O ţară din care pleacă forţa de muncă competitivă (mă refer inclusiv la cei care au spinări „competitive”) şi rămân pensionarii muritori de foame, cu un buget naţional care are, pe termen lung, cheltuieli mai mari decât veniturile, este un faliment. Iar la faliment, există două feluri de încheieri: vânzarea la calup, sau vânzarea la bucată. Aceasta este perspectiva raţională.

Există apoi perspectiva „iraţională”, cea care nu ţine cont de calcule, de finalurile previzibile de la şah, fiindcă, nu-i aşa? oamenii sunt uneori imprevizibili. Soluţia este, evident, „iraţională”, fiindcă sfidează diagnosticul sec al economiştilor, punând pe celălalt taler al cântarului lucruri rezolute, de genul „patriotismului”, „demnităţii naţionale”, „suveranităţii”, „tradiţiei”, „familiei”?

Desigur, vom auzi pe mai departe mulţi domnişori doctoranzi clamând din buziţe valorile europenismului, integraţionismului (era să scriu „internaţionalismului”), globalizării. Eu am să le opun paradigma corporatismului, care este figura cea mai inteligibilă a peştelui celui mare. Corporaţiile există pentru că sunt eficiente, pentru că au ştiut să suprime concurenţa celor mici, pentru că nu şi-au legat interesele de îngustele graniţe naţionale. De aceea există, spre veşnica noastră admiraţie. Toate statele dezvoltate au însă o legislaţie anti-trust. De ce? Fiindcă aceste excrescenţe „naturale” seamănă uneori oribil cu o tumoare canceroasă. Iar împotriva tumorilor trebuie luptat, pentru a supravieţui. Nu am nevoie de o argumentaţie mai mare de atât: actuala criză se datorează „corporaţiilor” (în special financiare). La urma urmei, un ocean în care nu mai înoată decât peşti mari este o apă muribundă, fiindcă lanţul trofic este rupt.

Este oare istoria de mâine o istorie a marilor corporaţii, iar nu a statelor naţionale? Este un scenariu. Doar unul dintre scenarii. Acum, că ne-am lămurit cu valorile democratice ale marilor noştri „prieteni” (cei din generaţia mea nu au cum să nu tresară la acest cuvânt), avem de hotărât ce fel de peşte mic vrem să fim: peştele mic de crescătorie? peştele mic de serviciu (cel care curăţă dentiţia rechinului)? sau peştele mic de acvariu? (nu, poate că nu, nefiind suficient de coloraţi...) Mai rămâne „peştele mic de conservă”. Poftă mare! Nici o masă fără peşte!

Proiectul naţional de care avem nevoie este exact acest: proiectul naţional. Avem o ţară – ce facem cu ea? O vindem la calup, sau o dăm la bucată?

Dar mai avem o ţară?