Constat cu
surprindere că persoane foarte educate, cu un doctorat în ştinţe sociale, fac
confuzie între „libertate” şi „liber arbitru”. Nu este o confuzie oarecare, cum
ar putea să pară, fiindcă are consecinţe considerabile şi cât se poate de
practice.
„Libertatea” este un concept
social (precum „om liber”) şi se defineşte ca limită a acţiunii personale în
raport cu libertatea celorlalţi. Nu, astfel de definiţie limitativă nu este de
sorginte comunistă; nu poţi fi „liber” să ucizi, să furi, să violezi; este,
dacă vreţi, de sorginte biblică, sau – în diapazon profan – de etică socială.
Libertatea este, deci, un concept social, nu filosofic.
Altfel stau
lucrurile cu „liberul arbitru”, care defineşte capacitatea individului de a-şi
hotărî viaţa prin voinţă proprie, dincolo de orice predeterminare (fie ea
metafizică sau socială). Drept consecinţă, individul poate hotărî că are
dreptul să ucidă, să fure sau să violeze sau, pentru a schimba registrul, de
a-şi asuma libertatea individuală dincolo de limitele permise de societate
(indiferent care ar fi acelea); de pildă, de a nu crede în comunism, sau în
Isus, sau de a se căsători cu o persoană din altă castă, sau cu un semen de
acelaşi sex, sau cu un cal. Suntem, deci, pe tărâmul conceptelor filosofice.
Confuzia celor
două situaţii produce monştrii de opinie, precum „libertatea de opinie”. Se
crede cu cerbicie că aceasta ar permite „orice”, iar în numele ei merită orice
rebeliune a „liberului arbitru”. Aşa, de curând, iritarea „libertinilor”
împotriva recentei legi 217/2015, care interzice propaganda fascistă şi
comunistă. Deşi pare o atingere serioasă la art. 29 (1) din Constituţie
(libertatea de expresie), ea nu este decât o consecinţă a altor drepturi
constituţionale, precum dreptul la viaţă. Cum ar putea face cineva apologia nazismului,
legionarismului, sau stalinismului, fără a ataca, fie şi indirect, dreptul la
viaţă al altor semeni? Masacrele „industriale” organizate de respectivele
regimuri politice s-au datorat convingerii unor grupuri de indivizi că „drepturile”
lor se ridică deasupra drepturilor tuturor celorlalţi. Cum ar putea cineva să
facă apologia acelor ideologii, fără a călca în picioare memoria a milioane de
oameni omorâţi din... „principiu”?
Deloc
întâmplător, cei care tună şi fulgeră sunt cei care apără „principii” (precum „libertatea
de opinie”) şi „iubirea de ţară”. Cât de orbit de ură poate fi cineva pentru a
pretinde că libertatea propriului popor merită „orice sacrificiu” (dar, dacă se
poate, sacrificiul altora)? E greu de imaginat, dar astfel de oameni nu doar
există, dar există printre noi, ba chiar ne sunt „prieteni” (gata să ne omoare
dacă nu suntem de acord...). Am descoperit mizeria asta prin intermediul unui astfel de „prieten”
media. Îi sunt – oarecum – îndatorat. Se va mira cineva că astfel de gunoaie se
publică pe site-uri legionare? Cât tupeu... Cei care au făcut din asasinatul
politic o armă de luptă (astăzi se numeşte „terorism”) au neţărmurita
neruşinare de a se declara apărători ai drepturilor cetăţeneşti... O bătaie cu
ouă stricate ar fi prea puţin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu