joi, 17 martie 2011

Atelierul

Am avut astăzi prima întâlnire numită de mine, ad hoc, Atelierul din Calea Victoriei (pentru detalii de program şi tematică vezi http://www.mnir.ro/ro/Evenimente/Eveniment.aspx?IDEveniment=127). Doresc aici să comentez, pe scurt, câteva lucruri legate de împrejurare, în primul rând în beneficiul celor care fi dorit să participe, dar din diverse motive nu a fost posibil.
Aş dori în primul rând să le ofer consolarea: toate locurile în picioare erau luate încă de la fără zece. Am şi eu o consolare: cafeaua pe care nu au băut-o ei, o beau eu, săptămâna viitoare, de la termos (evident, încă rece după un weekend cu moşi friguroşi).
De ce Atelier? Pentru că, vorba Actorului, ne facem că lucrăm; secundar, pentru că noţiunea presupune, subliminal, creativitate. Nu e frumos?... Şi apoi, ce nu arată încă bun de vânzare, e - normal! - încă în lucru. Bună găselniţă!... Dincolo de glumă (fiindcă a fost; hai, râdeţi!), cred că este un format de întâlnire potrivit cu cine suntem şi cu ceea ce facem. Stăm într-o clădire-atelier, în (re-?) construcţie, accesul este pe o stradă devenită şantier-şcoală pentru excavatorişti, iar noi, organizatorii, nu avem pretenţia că le ştim pe toate, că le-am făcut impecabil, că, deci, e de lucru şi pentru noi şi pentru toate generaţiile care vin (har Domnului, chiar dacă vor fi şomeri, măcar nu se vor plictisi).
Despre prezentări (pentru titluri vezi link-ul de mai sus) aş spune, pe scurt, că au fost mult mai lungi decât am planificat, încercările de disciplinare lovindu-se de încăpăţânarea vorbăreţilor; au fost mai tehnice decât am dorit, deşi m-am străduit să "vulgarizez" (cuvântul preferat de Bogdan Şandric pentru explicaţii prea terane, adică nu subterane, nici supraterane, ci cu parcare ieftină la iarbă verde, dar nu la loc cu verdeaţă), spre exasperarea neiniţiaţilor în bla-bla-ul tehnicilor de proiectare; discuţiile de la sfârşit au fost mai interesante decât mă aşteptam, ceea ce mi-a demonstrat că cel puţin unul dintre obiective - comunicarea dintre "meşteri şi calfe" - a fost atins.
Despre GISRoA - the new kid in town - am să spun, foarte scurt, că este o aplicaţie GIS proiectată pentru arheologii români, indiferent de apartenenţa instituţională. Programatorul este o tânără colaboratoare de la ASE (surpriză!), pe nume Aura Mocanu-Vîrgolici, deloc întâmplător soţie a unui alt colaborator apropiat al ultimilor ani, chimist (surpriză?) la IFIN, Marian Virgolici. Să nu spună lumea că am uitat de nepotism şi afaceri în familie, că noi perseverăm! Aplicaţia funcţionează, prin comparaţie cu un avion capabil să decoleze şi să aterizeze fără plasă, dar este într-o etapă pe care am apreciat-o drept "Alpha-Zero", fiindcă deocamdată avionul merge doar unde vrea el, între decolare şi aterizare. Săptămâna care a preces prezentării am sacrificat-o pe altarul muncii, cum şade bine unei tinereţi revoluţionare (mulţumuri PR-ului de la MNIR că nu ne-a anunţat de vernisarea expoziţiei pioniereşti decât cu câteva zile înainte; GISRoA mai avea puţin şi ateriza pe avionul prezindenţial al tovarăşului Ceaşcă), producând o lungă listă de AŞA NU, pe post de mulţumiri aduse programatorului. Este încă o dovadă că nici o faptă bună nu scapă nepedepsită (Aura lucrează voluntar pentru noi). Vestea bună este că ea a primit ploaia de mulţumiri zâmbind. Vestea proastă este că în 3 luni trebuie să-şi termine doctoratul, aşa că o va lăsa mai uşor cu voluntariatul. În fine, studiem - împreună - posibilitatea de a antrena şi alţi programatori în dezvoltarea proiectului, pentru că volumul de activitate propus este considerabil, pentru a putea lansa, de adevărat, o variantă Alpha (deci pentru testeri...).
De ce am lansat, atunci?... Bună întrebare. Ca orice problemă adevărată, are mai multe soluţii. Ca par examplu: că şi alţii lansează cărţi fără tiraj?... Că trăim în România şi asta ne ia tot aerul în mâneca de vânt?... Că, în fine, la momentul anunţului nu ştiam că avionul zboară unde vrea el?... (normal: ne-am dat seama de asta - zburând).
Evident, de-abia aştept să am veşti bune... Sigur veţi afla...
Oricum, atelierul nici nu a fost proiectat, la început, pentru GISRoA, ci pentru ca Mihai Florea să-şi poată prezenta achiziţiile de suport cartografic. A fost un moment de mare inspiraţie, în această frumoasă zi (mizerabilă, altminteri, fiindcă vântul îngheţase pe mânecă), când Mihai le prezenta, mândru, ceea ce reuşise să strângă, cu trudă, în ani de zile, iar colegii ot MNIR se priveau derutaţi, neînţelegând exaltarea... În fine, eu, mărturisesc, sunt de partea lui Mihai, care chiar a strâns foarte multă documentaţie strategică pentru orice proiect care se loveşte de noţiunea de "hartă" (şi care ar fi proiectul arheologic care nu se loveşte?). Corina Nicolae mi-a explicat apoi de ce colegii noştri aveau dreptate mărturisind, spăşită: "OK, am rămas şi eu cu ceva: am înţeles ce este un raster". După cum vedeţi, toată lumea are dreptate, ceea ce nu poate fi decât înălţător şi ameţitor deodată (fasten please belts!).
Discuţiile, deja am menţionat, au fost interesante, sugerând că acolo s-au strâns oameni dispuşi să coopereze, cel puţin la nivelul schimbului de experienţă (vital, în programare). S-a evocat, din nou, schimbarea necesară a mentalităţii "arheologului (român)", iar de aici am dezvoltat personal o ipoteză de lucru pe care am să o expun, sumar, şi aici. Sigur, cel mai mare duşman al coperării este tocmai "arheologul", format întrun mediu pe care l-aş numi, fără teamă că exagerez, drept paranoic de secretos şi schizofrenic de însingurat. Sfatul meu a fost că nu ar trebui ca cineva - un tânăr care încă îşi imaginează că mentalităţile se pot "schimba", de exemplu - să aştepte soluţii şi îndrumar de la o instituţie, indiferent care, pentru bunul motiv că ele sunt conduse de oameni "la o frumoasă vârstă", iar frumuseţea este imuabilă, prin definiţie (ne asigură antropologii); să nu aştepte deci rezolvări nici de la "asociaţiile profesionale", care pot fi conduse şi de oameni mai tineri, dar care au un puternic iz de interese curriculare. Soluţia este într-o direcţie complet neprevăzută (precum zborul nărăvaş al copilului teribil), aceea a grupurilor informale (pentru învăţarea prin exemple - vezi Geospatial @Goagăl), care nu au director, secretar, ştampilă, regulamente de ordine interioară, ci sunt asocieri de oameni liberi, care se întâmplă să fi aflat că Internetul există. Am ajuns şi eu la o vârstă destul de frumoasă şi nu mai sper nimic de la "instituţii", ci de la indivizi liberi şi... voluntari.
Sper să refacem experienţa cu "Atelierul", într-un format revizuit, de tip "one (wo)man show", pentru a da vorbăreţilor posibilitatea să dea în petic cu totul (nu mă refer la tricolorul maghiar), pentru a avea o tematică bine rotunjită şi pentru a lăsa suficient de mult timp discuţiilor. Intenţia de programare este lunară, să vedem dacă tot joi, tot între doăuşpe şi doi (sunt ardelean! e voie!). Idei am şi eu, dar poate aveţi şi voi. Haideţi la o bârfă tare despre cârcâiaci (dacă veniţi vă spun cine sunt aceia)! Haideţi să învăţăm, împreună, să vorbim singuri! ("a vorbi singur" înseamnă, în biroul nostru, a fi atât de ... continuarea la Atelier).

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu