Poate mi se pare… Poate m-am defectat. Dar lumea în care trăim a luat-o razna!
Comunismul e mort şi îngropat. Doar puştanii narcomani ar putea rata observaţia.
Socialismul liberal, copilul din flori al comunismului, a reuşit să dea imperialismului o lovitură de moarte. El a patronat politici care au dus la falimentul statelor moderne. Efortul de a asigura pâinea şi circul pentru proletariat s-a demonstrat, din nou, un preţ prea mare. Adică efortul de a veni la guvernare aruncând săracilor pomeni.
Capitalismul clasic e în putrefacţie, de un veac şi ceva, de când i-a mirosit ceva lui Marx. Doar că niciodată nu a puţit mai rău. Capitalistul are un singur Dumnezeu, iar acela este banul. Singura sa morală este „legalitatea”, iar cu acte în regulă se poate fura oricât. Guvernele sunt captive unui sistem bancar multinaţional corupt, care face şi desface majorităţi, pune iasomie în mămăligă să esplodeze parfumat, şi, evident, ne re-eşalonează datoriile în beneficiul nepoţilor.
Europa se întoarce la ideologii naţionaliste, pregătindu-şi implozia. Pungile portocalii, golite de zahăr şi ulei, vor fi atunci paraşutele clasei muncitoare care, în sfârşit, va merge în paradis... Paradisul satului natal, unde vor munci opt zile pe săptămână, pentru a-şi spala păcatele multe: că au furat, au minţit şi au mâncat prea mulţi mici. Anarhia medievală a început în Imperiul carolingian... Long live UE!
Acesta este peisajul pe care îl admir, de câteva luni... Înconjurat de nemulţumiri şi aprehensiuni, constat că devine imposibil să mai spun ce anume nu-mi place. O lume în care Dorel Bondoc – exempli gratia – este om de ştiinţă şi publică una spre trei cărţi pe an, este o lume pe dos, ca un coşmar absurd, care nu mai merită multe comentarii. A persevera în asemenea comentarii este şi un gest de insanitate. Cine strânge gunoiul este un gunoier, nu-i aşa? Dar cine îl descrie?...
Atunci am început să mă uit în jur, după ceea ce eventual îmi place. Ca orice arheolog, îmi place să umblu – cu atât mai mult cu cât ni se pregăteşte întemniţarea în subsolurile mânir – şi să fac fotografii. Sunt instantaneele vremurilor frumoase, când încă mai puteam bântui. Nu am deliberat prea mult de ce am făcut acel blog. Nu sunt sigur că vreau să aflu. A fost un impuls, precum cel de a bea apă. Vie sau moartă.
Vezi http://unde-fugim-de-acas.blogspot.com/
interesant pct. de vedere!
RăspundețiȘtergere