sâmbătă, 18 iunie 2011

Gulaş cu praz


Opoziţia tună şi fulgeră... Preşedintele a stârnit viespile din secuime. Acum, cred că tuturor ne este clar că viespile erau acolo; doar le-a stârnit. Ce faci, totuşi, când viespile sunt furioase?... Te duci la baie, presupun. Dacă ai baie. Statisticile europene ne arată că românii sunt europenii cu cele mai puţine băi. Au moştenit credinţa, de la strămoşii romani. Nu ajunge?
Ne-am bucurat că generaţia noastră nu a avut parte de un război mondial, sau de o ciumă neagră. Vorbim, în schimb, de „criza perfectă” (Roubini), ne aşteptăm la o supra-încălzire globală, însă nu înainte de o scurtă glaciaţiune, dar numai dacă nu vine, între timp, vreo cometă... Am ajuns la un punct la care nu e sigur ce ne loveşte, dar e tot mai sigur că ne loveşte. Într-o asemenea incertitudine, puseurile naţionaliste au totdeauna trecere. De ce? Fiindcă pericolul – care ne curge prin vine, rece – trebuie să poarte un nume. Oamenii nu acceptă ameninţările indeterminate; e mult mai uşor de înfruntat un inamic „cu faţă”. Nu are nici o importanţă dacă inamicul e imaginar, sau e doar ţap ispăşitor. Nu vorbesc aici doar despre aprehensiunile românilor. Vorbesc despre teama oamenilor, în general.
Viespile erau acolo,în damigeana cu cireşată. Un nefericit a deschis dopul, fiindcă se plictisea; trăieşte pur, doar cu adrenalină. Ne-am imaginat – cu o supremă probă a „iraţionalităţii noastre optimiste” – că coşmarul naţionalist a murit. Dormise, doar. Când beţivul s-a împiedicat de damigeană, viespile s-au trezit.
Retorica de genul „dacă nu le convine – să plece acasă”, monedă curentă în anii 90, a revenit pe sticlă. Nu e doar „Tribunul” – nebunul de serviciu. E plină presa online, pe „forumuri”, de păduchi portocalii care înjură neaoş, fără ortografie, doar din vintre. Pentru tembelul autohton, o mie de ani nu înseamnă nimic: maghiarii sunt doar nişte venetici. Ştim de la Blaga că românul trăieşte în veşnicie; e un fel de văr de-al doilea al lui Dumnezeu. Pentru asemenea nătântoci explicaţia că toate popoarele moderne ale Europei s-au născut cam în acelaşi timp, la orizontul anului 1000, este doar un enunţ stupid, fără conţinut. Cine? El, Românul?... Care are sângele lui „Dromichete”?!
Nici ceilalţi nu sunt prea zdraveni. Ei sunt singurul popor european care nu s-a schimbat în ultimii 5000 de ani. E adevărat că nu sunt tocmai europeni, dar de aceea au venit, să ne salveze, să ne creştineze, să ne civilizeze. Şi care este mulţumirea?? Tratatul de la Trianon???... Retorica Poporului Ales, care nu poate uita Imperiul Sfântului Ştefan, este cel mai bun pansament gastric pentru consumul exagerat de alcool, la vreme de criză. Mofturile grofilor ajunşi în democraţie, cu un singur vot, ca orice ţigan, sunt aproape la fel de nesuferite ca pretenţiile de sânge albastru ale unui baci (à porpos: un cuvânt în dispută lingvistică!) care şi-a instalat stâna într-un palat.
Problema nu este, cum greşit se crede, una istorică. Este o problemă politică, ţinând de mecanica puterii. După 89, dreapta maghiară, revendicându-se de la Horthy, şi stânga românească, nerevendicată de la Ceauşescu, şi-au dat mâna în competiţia electorală, câştigând puncte preţioase pe pielea vecinilor. Este atât de uşor de izbândit răgnind repertoriul galeriei, că este aproape imposibil să nu o faci. S-a ajuns până acolo încât Crin Antonescu – pentru a cărui discernământ am tot respectul, şi nu de azi, de ieri, ci de pe la începutul anilor 80 – să reproducă şi el, în zilele noastre, fraze pe care le credeam uitate, într-o versiune doar ceva mai edulcorată („Sperăm că Băsescu nu va concesiona UDMR o bucată din România”). Mă întreb, doar, dacă putea face altceva. Cine vrea să ajungă la putere nu poate face acest lucru spunând „adevărul şi numai adevărul”, ci spunând electoratului ceea ce electoratul vrea să audă. Iar electoratul asta vrea: să ne iubim pe tunuri, fiindcă este mai uşor decât munca la războiul de ţesut.
Îndemnul la moderaţie nici măcar nu mai poate fi formulat. În vremurile care se întorc, vorbele cumpănite vor fi puse pe cântarul trădării, ruginit dar eficient. Raţionalizarea nenorocirilor se plăteşte cu o ceşcuţă de cucută, după cum arată un ilustru exemplu antic.
Cu destui ani în urmă, pe când era tânăr şi ferice, Paul Damian a produs una dintre replicile care îl vor nemuri. Având un clinci verbal cu un secui, plecând de la declinări periculoase gen „ţara mea, ţara ta, şi-acui o vrea”, i-a spus acestuia, râzând: „De ce te uiţi aşa urât? Amândoi suntem olteni! Tu – oltean mai de sus, eu – mai de jos...”.
Şi unii, şi ceilalţi, oltenii de sus şi oltenii de jos, clamează azi dreptul la autodeterminare, mai sonor sau mai înfundat (am auzit glasul „autonomiei”, destul de răspicat, pe şantierul de la Răcari, anul trecut). Nu ştiu exact ce se va întâmpla cu secuii, în ţinutul lor, deşi pot presupune. Cred că vor planta cartofi roşii în Mureş, cartofi albi în Harghita şi cartofi verzi în Covasna; vor da copiilor să sugă numai lapte Covalact, vor suge ei înşişi, neobosiţi, numai lacrimi de Covagin (ei nu ştie romaneşte...), şi-l vor spânzura pe Avram Iancu în fiecare zi, la 12 fix, în pragul bisericii, în faţa icoanei vicepreşedintelui Parlamentului European... Am însă o bună intuiţie despre ce se va întâmpla cu oltenii, în „banatul” lor; pardon, bănia lor. Carnea de oltean va fi mai ieftină decât cea de câine, la piaţa mare din Craiova. E şi aceasta o soluţie, cu scumpetea asta mondială... Sunt curios doar cum se vor numi noile modele de Ford. Jăratec? OltFord? Ţarina 4 x4? Doar cu consumul va fi o problemă: cam o cobiliţă de gaz la suta de seminţe.

Un comentariu:

  1. Dragă Eugen,
    Din păcate şi mare lipsă de timp d-abia acum ţi-am descoperit blogul. Scrii foarte bine! Te-am adăugat la blog-roll-ul blogului meu de care nu prea mai am timp.
    www.emilia-corbu.blogspot.com

    RăspundețiȘtergere