Iarna vrajbei noastre

Ninge viscolit. În parcarea din spatele blocului maşinile vecinilor se luptă cu nămeţii pentru a ieşi la strada mare, de unde, cu puţin noroc, la prânz vor ajunge la servici.

În turnul meu de fildeş tencuit, în spatele geamurilor termopan, lucrez la baza de date a şantierului Răcari, mai exact la arhiva fotografică (inventarul arheologic şi alte asemenea). Zozo – prea vedetă să o mai prezint – sforăie de vibrează biroul (sau să fie de la cooler?). Deschid fereastra FB şi văd oameni de zăpadă cu pancarte, vehemenţi şi veseli deopotrivă. Şi o închid. Fereastra.

Nu. Nu am să comentez discursul de ieri al Preşedintelui, fiindcă nu este nimic de comentat. Toate – lucruri vechi, cu care ne-am obişnuit, precum cu iarna siberiană care ne vizitează cel puţin o dată pe an. Tonul isterizat al televiziunilor poate lăsa impresia că trăim vremuri excepţionale. E doar iarnă, şi ştiţi, cu toţii, că până şi valurile îngheaţă câteodată.

Discutam cu cineva, acum două-trei săptămâni, adică înainte de începutul maratonului hivernal al protestelor, că societatea noastră – a noastră, a oamenilor, incluzând aici cu indulgenţă şi românii – a ajuns la un moment atât de penibil de etalare a nesimţirii, a indiferenţei, a instinctelor naturale (egoism, în esenţă), încât doar o suferinţă pe măsură – adică nemăsurată – ar putea să ne facă să ne reevaluăm viaţa într-un mod realist şi pozitiv. Trăiam cu impresia că momentul este aproape, că pândeşte de la colţul străzii, precum serviciile, dar nu ştiam cât de aproape este.

Nu. Nu am fost în Piaţă, spre dezamăgirea sau încântarea dumneavoastră. Am urmărit cu atenţie ce se întâmplă, „din papuci”, dar nu m-am dus. Am fost, e adevărat, la mitingul de la Arcul de Triumf, într-o vizită „protocolară’, doar ca să simt pulsul străzii. E ridicat, parol... Nu am fost în piaţă fiindcă, îmi place să cred, sunt o fiinţă prea structurată pentru a pactiza cu o nemulţumire atât de nebuloasă. Figura de stil a lui Lăzăroiu, cu „monstrul din adâncuri”, este adecvată; adâncuri ale frustrării, ale exasperării, ale nămeţilor veniţi ca măsură a vinovăţiei. Nu am putut pactiza cu Piaţa, fiindcă acolo demonstrează cei care au votat PENTRU (mă refer inclusiv la diversionişti); nu mă îndoiesc că revolta lor – referindu-mă la starea lor de spirit, înainte de toate – este mai mare decât a celorlalţi, care nu şi-au făcut iluzii, altele decât că la vară va fi bine şi cald.

Nu. Nu am să declar că cei din piaţă sunt eroi. Eroii sunt cei care au murit pentru cauza lor, „bună” sau „rea” (cine suntem noi să judecăm idealurile oamenilor?). Protestatarii sunt victime. Sunt victimele minciunii, ale ignoranţei, ale propriilor greşeli. Sunt însă victime care, conştient sau nu, şi-au asumat greşelile. Şi protestează, atunci, împotriva celui care întruchipează Amăgirea, cu atât mai vârtuos cu cât este mai greu. Ei sunt Mucenicii care, asemeni Salvatorului (Raed?...), au ales să se sacrifice pe sine. Dar ce mai au de pierdut?

O luptă paralelă se duce în spaţiul cibernetic. Şi acolo e agitaţie, şi acolo vizibilitatea a scăzut, ca şi pe şoselele patriei, aproape la zero. Şi acolo nervozitatea, dorinţa de a da vina pe celălalt, a ajuns aproape de paroxism (doar fiindcă, vorba optimistului, întotdeauna se poate mai rău). Ieri am postat pe FB link-ul către textul lui „Tolo”, cu un imaginar discurs al Preşedintelui, scriind că l-aş felicita dacă ar avea curaj să-l citească. Ce mi-am luat? Înjurături de la un coleg ieşean, evident portocaliu. Desigur, un istoric, şi încă unul cu ştaif universitar, ar trebui să poată mai mult. Uite că nu poate! De ce? Fiindcă este viscol şi toţi suferim că vârtejul ne-a luat minţile.

Corina a făcut şi ea o greşeală... (fiecare suntem datori, nu?). A postat pe seară o chestie de tip pisicesc, adică ce bine este să torci la căldurică. Am mai văzut astfel de postări, zilele trecute, ba cu căţei, ba cu fotografii de la Roma (de exemplu), şi alte crâmpeie de viaţă scăpată din nămeţii suferinţei (ah! uitasem de jocuri...; interesant, ca fenomen de înstrăinare). Şi-a luat-o şi ea, de la un prieten exasperat că unii dintre noi iau salariul degeaba (alt topic: ar face schimb de salarii?). Acum – să fim serioşi! O pisică ce toarce nu dă raportul despre câţi şoareci a prins. Doar toarce.

M-am întrebat, tot timpul, „ce ar zice Piaţa” de aşa ceva. Ei na! Ştiu. Există o încrâncenare pe care rareori am simţit-o (da, atunci, în 89, era mai mare). Nu am să spun că este „rea”. Cu siguranţă, însă, nu este bună. Este doar o stare confuză (şi neîndoielnic periculoasă), precum a unui om beat. Singura întrebare, acum, este dacă ar trebui să ne culcăm, sau să bem mai departe, conform înţelepciunii populare: ori la bal, ori pe ţambal. Sincer – nu am un răspuns.

PS: că uitai... Azi este 26 Ianuarie, ziua lui Pingelică... Ce melancolie... Şi "mucenicii" lui au treabă, azi, pe la Ghencea, deşi par foarte bine acomodaţi şi în Piaţă. Se bucură şi ei de... democraţie. Să fie sănătoşi...