Una dintre marotele lui Băsescu, descoperită după ce a sărit din barca socialistă în cea „populară” (simt nevoia ghilimelelor), este moartea „statului social”, a statului providenţial şi asistenţial. În esenţă, „statul social” este cel care foloseşte bugetul pentru a compensa disparităţile sociale prea mari, pentru a crea facilităţi (educaţionale, de sănătate publică, etc) celor cu posibilităţi reduse. Cum s-a ajuns aici – poveste lungă..., legată de dominaţia Stângii în primele patru decenii post-belice. Desigur, dacă asistenţa socială ar fi doar asistenţă socială – nu ar exista o problemă; ea este, de fapt, un vehicul politic, un soi de licitaţie publică de bunăvoinţă şi „solidaritate socială”, în care s-au trezit antrenaţi chiar politicieni de dreapta. Ea nu mai ţine de mult de „statul asistenţial”, ci de cangrena politicianismului profesionist. Nu vorbesc doar din ziare; am văzut peisajul pe teren, în cele opt campanii arheologice la Răcari, în Oltenia.
Satul cu pricina este departe de a fi cel mai sărac loc cu putinţă; aflat la numai 29 de km de Craiova şi 6 km de Filiaşi (un oraş fără puls economic, însă), pe culoarul de comunicaţii principal care traversează Oltenia, posedând terenuri agricole nu chiar de primă mână, şi nici foarte mari, în proximitatea unei păduri pe cale de dispariţie, cu o luncă de pe care vacile au dispărut, încet-încet, cu o puternică migraţie sezonieră spre Italia şi Grecia, etc, comunitatea nu arată însă tocmai dărăpănat, dacă acesta ar fi un criteriu (şi este). Totuşi, circa o treime din locuitori sunt beneficiari de ajutoare de stat. Nu am să intru în detaliile legale; important, aici, este că cetăţenii care beneficiază de astfel de ajutoare ar trebui să presteze, în schimbul ajutorului, câte 9 zile de muncă, lunar, în folosul comunităţii. Doar că acest lucru nu se întâmplă... Am încercat să aflu de ce. Orăşan prost, m-am prins destul de greu, după un episod pasager, prin 2006, când am cerut de la primărie ca beneficiarii serviciilor sociale să facă curăţenie pe castru. Au venit un bulibaşă şi vreo şase leliţe-n fuste „de seară” (= până la pământ), şi încă alţi doi-trei.... ciumpalaci. A fost o comedie grotescă, ce a durat vreo 3 zile, eficienţa a fost foarte aproape de zero (sau, cum să zic? a fost pe minus!), apoi am renunţat la astfel de „contribuţie”. Am început doar să pun întrebări, fireşti pentru un orăşan prost: de ce primarul – fiul satului – nu dă cetăţenilor ghes la muncă, de ce un liberal (sic) acceptă să dea bani pentru nemuncă, de ce acceptă încălcarea legii pe baze sistematice. În timp – au venit şi răspunsurile, olteneşte, pe după colţ, dar au venit: fiindcă marea majoritatea a beneficiarilor sunt ţigani (acesta este cuvântul folosit în sat...), care consideră munca înjositoare, „împotriva culturii şi tradiţiilor lor”; fiindcă nici românii (pardon: oltenii) nu se consideră fraieri, să muncească ei şi pentru ţigani. Fiindcă – ghinion – moştenirea unei jumătăţi de veac de comunism ne-a făcut să considerăm munca o pedeapsă, şi nu – să zicem – o necesitate. Fiindcă primaru’ are, deci să dea, că de-aia l-am votat, etc. Am înţeles astfel că „ajutoarele” erau agent electoral, cu nimic mai legal sau mai nobil decât „plasele cu pesede” sau găleţile portocalii. Doar pentru a exemplifica cât de inutil este actualul sistem legal în vigoare, trebuie să spun că, până la urmă, pe castru s-a făcut curăţenie, câţiva ani mai târziu; dar nu cu cetăţeni responsabili, ci cu cetăţeni iresponsabili, ajunşi la pârnaie... Cum v-am spus – munca este doar o pedeapsă.
Am evocat situaţia de la Răcari pentru a demonstra că sunt conştient de problemă şi că, până aici, suntem de acord (asta înseamnă „dialog social”, să identifici elementele unificatoare!). De aici şi până la „soluţie” este însă cale lungă...
Am moştenit o societate nătângă, dependentă de putere, sau „paternalistă” cum îi spun intelectualii. Parte a aceleeaşi ecuaţii este „preşedintele jucător”, care dă poporului ceea ce poporul vrea: o mână de fier şi un cap în gură. Suntem nu numai într-o situaţie de fapt (popor sărac, cu palma întinsă, să ia coltucul sau rigla peste unghii), ci şi într-un scenariu acceptat tacit de ambele părţi: de „popor” şi de politicieni. Suntem într-un blocaj mental, care ne împiedică să înţelegem că „preşedintele jucător” şi găleata portocalie sunt părţile aceleeaşi ecuaţii, că nu putem desfiinţa una şi să o lăsăm pe cealaltă. Pentru ca Poporul să nu mai cerşească, Statul trebuie să nu se mai comporte ca un Stăpân. Putem înţelege această relaţie?... Dacă nu – vorbim împreună şi ne înţelegem separat...
Dincolo de filosofia socială – importantă pentru precizarea termenilor majori ai discuţiei – există desigur o mie de detalii tehnice. De exemplu: trei milioane de români lucrează în străinătate şi plătesc taxe la alţii, iar profitul muncii lor se contabilizează în altă parte; părinţii celor 3 milioane de muncitori se află însă în ţară, şi au nevoie de medicamente, aia-aia... Alte 5 milioane de români muncesc la negru. Primesc bani pe sponci, cât să mai sufle şi a doua zi, nu plătesc nici ei, nici patronul, nenorocitele alea de asigurări sociale. Iar puşculiţa statului e goală. Goală???... Se miră cineva, sau mi s-a părut mie? Eu cred că nu se miră nimeni, doar mimează mirarea. De ce s-ar mira? Şi cine ar trebui să facă Reforma? Patronii ăia care nu plătesc taxe, ci şpăgi, iar cu diferenţa îşi iau Ferrari, Lamborghini şi alte fantezii? Ştiţi că în anii de recesiune au sporit vânzările la produse de lux?
Desigur, sistemul asigurărilor sociale din România este un scandal la fel de mare ca „sponsorizarea” de către statul român a Bisericii Ortodoxe, cu ocolirea Curţii de Conturi. Sigur că ceva ar trebui făcut. Dar îşi imaginează cineva că aşa ceva se poate rezolva peste noapte, printr-o „reformă” furioasă? Furia cuiva – a Preşedintelui Jucător, de exemplu – ar putea asana sărăcia? ar putea curma prea-curvia? ar putea stârpi hoţia? (vă credeţi Vlad Ţepeş? Doamne fereşte...). Crede cineva, cu capul pe umeri, că a pune capăt unor practici atât de nocive (economic, moral, etc) precum cele relatate la începutul acestei postări este posibil prin voinţa suverană a unui om? a unui partid? a francmasonilor? a licuricilor?
Nu, verilor portocalii. Lucruri atât de mari se pot face doar prin voinţa comună a societăţii civile, a partidelor, a... bisericii, probabil. Aşa că învăţaţi arta dialogului, fiindcă altfel nu se va rezolva nimic. Cu strigăte – de Jandarm – se poate face cel mult un promo de televiziune. Nimic altceva.
Nu aş fi dezgropat povestea de la Răcari dacă nu s-ar fi întâmplat, pe fundalul sonor al scandărilor din Piaţa Universităţii, să constat, în bătălia de pe Internet (nu exagerez deloc; se poartă o bătălie acerbă, într-o luptă oarbă de gherilă!), că tema „pomenilor de stat” este una des invocată de apărătorii cei mai înverşunaţi ai Redutei. De unde inevitabila concluzie: Avem Nevoie de Reformă!... Da, de acord, dar nu oricum, şi nu de-a sila. Sper că am fost clar.
Aflu acum, după redactarea materialului de mai sus, cu „UDMR ia serios în calcul ipoteza anticipatelor”. Ne apropiem de alegeri... Nu este, prin definiţie, un moment al reflecţiei şi al raţiunii. Ne vom rupe în lozinci şi acuzaţii, conform cutumei. Dar, dacă pretindem că învăţăm ceva din viaţă, ar trebui să începem să ne gândim, foarte serios (precum UDMR), la ce vom face După. Fiindcă va trebui să facem. Iar primul lucru pe care va trebui să-l facem este să renunţăm la retorica Duşmăniei. Ieşiţi din tranşee şi vorbiţi în Piaţă. Nu strigaţi! Vorbiţi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu