sâmbătă, 7 ianuarie 2012

Pisica Ion Iliescu

Zilele trecute, imediat după Revelion, un amic de FaceBook a postat ceva care probabil se dorea caricatură: în fundal – o uşă masivă pe care se lipise un afiş: PETRECERE ION ILIESCU. În prim plan – trei scaune, cam ca într-o sală de aşteptare, ocupate de trei glugi uriaşe, fără chip, şi – aţi ghicit – trei coase făloase, cu design modern, ergonomic, achiziţionate din Mall, drept gadget.
În loc de zâmbete, nefericita caricatură mi-a provocat întrebări. Cum aşa? Moartea poate să aştepte, răbdătoare, să terminăm ceva (ultimul proiect, planul cincinal, cartea de memorii)? Adică şi asta este de vânzare?... Dacă putem cumpăra zile (şi nopţi?!) înseamnă că am ajuns în capitalism, pe bune!... Doar că Ion Iliescu – toată lumea ştie – este cinstit şi mai ales sărac. Şi atunci?
Şi apoi – de ce trei? Este fostul preşedinte pisică? Are (încă) trei vieţi? Şi dacă are de fapt încă mai multe, iar plutonul de coşaşi nu va răzbi? Aşteptăm următoarea pe-trecere, în martie?
Şi, în fine, o ultimă întrebare: se mai teme cineva de Ion Iliescu? Se mai teme cineva, sincer, de comunism?... Pe vremea când el era preşedinte, cei care vorbeau despre comunismul remanent în ţesutul social erau consideraţi devianţi, nişte aiuriţi care se tem de umbre, dacă nu un soi de perverşi, precum pedofilii. Astăzi, din contră, declaraţii rituoase de acest gen au devenit un soi de leitmotiv al cetăţeanului responsabil, cu ulceraţii pe memoria colectivă de uz personal, îngrijorat de soarta omenirii, de încălzirea globală, de meteoritul din 12 august 2165, de balenele eşuate pe plajă şi – inevitabil – de soarta crudă a câinilor comunitari (care nu vor să stea în sectorul unde au fost arondaţi, deci trebuie desfiinţate Sectoarele, logic!).
Aţi auzit pe cineva, dintre cunoscuţii şi corespondenţii dumneavoastră, să protesteze pentru comasarea alegerilor?... Nu. Aceasta nu poate fi o problemă a oamenilor serioşi (urmează argumentele, prea bine cunoscute de la televizor ca să le mai reproduc aici). Pe noi ne doare la comunism. Nimic altceva! Ba, pardon... Ne mai doare în Roşia Montană. Au!
Şi eu l-am detestat pe Ion Iliescu, aproape la fel de rău ca pe Pingelică, Marele Cârmaci (ei na! ăsta ar cam fi un titlu de gâlceavă). Şi eu aş fi dorit să-l văd după gratii, cel puţin pentru Mineriade. Pe de altă parte, în felul său de comunist răspopit, fostul preşedinte a contribuit la instaurarea unui regim constituţional  mai mult decât imensa majoritate a politicienilor consideraţi de opinia publică democraţi pur-sânge. Că acea constituţie din 91 era confuză – după chipul şi asemănarea sa – este altă discuţie... Nu aveam cum să înţelegem acum 10 ani un astfel de lucru, fiindcă încă nu văzusem Constituţia tratată ca o târfă care face tot ce doreşti.
Vorbind despre liderul incontestabil al Stângii îmi amintesc reflex de un prieten – unul din real life, de această dată – cu care vorbeam politică, pe vremea aceea. Era un mare admirator al Preşedintelui, deşi cu greu ar fi putut cineva să-l considere pe Ion (prietenul meu) ca simpatizant al cauzei comuniste. Ar fi şi greu. E genul de băiat de salon, care vorbeşte curent vreo 3-4 limbi, care zâmbeşte amabil la toată lumea (aţi cunoscut vreun comunist zălud care zâmbeşte? asta à propos de celebrul zâmbet al lui Ion Iliescu). Atunci nu îmi plăcea deloc ideea că am un astfel de prieten, fan Iliescu. Nu l-am mai întrebat de mult... Mai este? Astăzi fanii lui Iliescu sunt puţini; de aceea – de ţinut aproape... Oamenii care îşi mai aduc aminte ideile lor de acum un deceniu sunt prietenii mei.
Life is a bitch... Yeah! Therefore funny!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu